Nu a păstrat niciodată în viața sa oamenii care nu l-au iubit: senin, a spus că „nu are rost”. A preferat, în schimb, să îi iubească pe toți cei care, la rândul lor, au în suflet un sâmbure de credință și dragostea pentru adevăr. Și-a ghidat viața după patru sfaturi fundamentale, două, primite de la părinți, celelalte, de la Maica Benedicta și Dan Hăulică. De la el a înțeles că „secretul vorbitului frumos este cunoașterea ca să învârți cuvintele”, dar de la Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta a aflat că a fi recunoscut ca om cultură e o noblețe care obligă: prin urmare, Dorel Vișan, căci despre el este vorba, și-a antrenat mintea și a educat, la rândul său, generații, sub semnul devizei că un actor nu imită, ci reconstituie destine. Dacă i-a fost simplu sau nu, aflăm dintr-un nou episod al podcastului „Avangarda, cu Ionuț Vulpescu”, o întâlnire care cu siguranță va bucura publicul, de vreme ce episodul cu Dorel Vișan din sezonul anterior a atins un număr record de vizualizări. De această dată, dialogul dintre celebrul actor și fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, scoate la iveală detalii personale din viața lui Dorel Vișan, după o excursie inițiatică în Tibet și câteva convorbiri cu unul dintre asistenții lui Dalai-Lama. De atunci, Dorel Vișan e convins că mintea îmbolnăvește trupul, dar că tot ei îi revine capacitatea de a-l vindeca. Exerciții de meditație și rețete naturiste de ameliorare a unor afecțiuni ne parvin de la Dorel Vișan, dezvăluite printre povești picante de viață. Mai bine de un ceas de dialog excepțional cu un actor căruia nu i-au scăpat mari destine din literatura universală sau profesii nejucate, Shakespeare rămânând preferatul lui, tot așa cum, dintre personajele clasice, Falstaff, cel mai mare și cel mai bun rol, are locul său, pentru totdeauna, în inima lui Dorel Vișan. Care sunt oamenii care i-au făcut sufletul mai bun sau mai altruist și mintea mai atentă la lume, credință și viață, aflăm de la „Senatorul melcilor”, într-un episod incendiar despre artă și spiritualitate, din care umorul nu lipsește. 

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=wJoAqUm-QwM&t=327s

O lume care se degradează. Dorel Vișan, pesimist: „Noi trăim într-o lume destul de mincinoasă, ca să zic așa”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am o mare bucurie, o reîntâlnire cu maestrul Dorel Vișan. Maestre, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!

Dorel Vișan: Cu tot dragul!

I.V.: Să știți că prima noastră rundă de discuții a avut un mare succes,  sunteți în top, în box office. Ce îi atrage pe oameni atunci când urmăresc o discuție de calitate? Ce credeți că rămâne în timp?

D.V.: Ceva ce e legat de adevăr, de adevărul de viață. Asta e și în opera de artă. O operă de artă, dacă nu are adevăr de viață, nu e nimic. Deci pe om îl atrage adevărul de viață. Noi trăim într-o lume destul de mincinoasă, ca să zic așa. O lume care se degradează și din care dispare omenia. Oamenii și-au pierdut sau au uitat sentimentele cele mai simple și mai uzitate, de afecțiune umană. Aici este problema omenirii la această oră. Oamenii au pierdut, în primul rând, sentimentul iubirii, pe care l-a adus Iisus, și care stă la baza relațiilor dintre oameni. Dacă dispare iubirea din lume, lumea intră în haos.

Oameni bolnavi de neiubire. Dorel Vișan, critică dură la adresa sistemului educațional care nu dezvoltă afectiv indivizii: „Școala nu face destulă educație”

I.V.: Spuneți undeva că dacă suntem bolnavi de neiubire nu putem să avem relații.

D.V.: Da.

I.V.: Suntem bolnavi de neiubire?

D.V.: Suntem bolnavi de neiubire, dar suntem bolnavi și de faptul că nu ne mai însușim valorile locului unde ne-am născut. Jung, marele Carl Gustav Jung spune că ne naștem cu un program biologic. Ei, în cadrul acestui program biologic e sistemul de dezvoltare a omului. Deci prima parte, care intră în grija părinților, șase, șapte ani, acum mergem la șase, altădată mergeam la șapte și era mai bine, era mai maturizat copilul. Pe urmă, școala și bineînțeles familia în continuare. Pe urmă, o meserie sau o școală superioară, asta e obligatoriu, trebuie să le faci. Pentru că omul ca ființă naturală devine ființă morală numai prin educație. Școala, universitatea, dacă faci, dacă nu o meserie, un servici, să câștigi bani ca să îți întemeiezi o familie și să ai copii. Să îți însușești în această perioadă de educație valorile neamului. Cei care nu au această acumulare prin valorile neamului nu sunt receptivi la socializare. Nu te poți înțelege cu ei, pentru că nu au fundații. Asta e și soarta tineretului de astăzi, nu numai la noi, în toată lumea. Școala nu face destulă educație. De multe ori are materii aproape inutile, care nu îi folosesc omului în viață. Pune mai puțin accent pe educație, și pentru faptul că e discutabilă credința, care de asemenea, îl formează pe om și îl pregătește pentru acest dialog al vieții. Să nu rămână într-un monolog. Chiar am observat treaba asta, că la noi, de exemplu, în țară, și nu numai la noi, în toată lumea, a dispărut gândirea logică. A intrat în lume un fel de estetica urâtului. Omul se îmbracă urât, mănâncă urât. Foarte mulți tineri comandă mâncare acasă, ceea ce e foarte nesănătos. Aceste mâncăruri se fac în condiții discutabile.

Actorul Dorel Vișan, semnal de alarmă: „Se surpă vatra!”: „…Cum să spun, lumea, după credința mea, e mai bolnavă spiritual decât fizic sau anatomic.”

I.V.: Lumea de azi pune accentul foarte mult pe acumulare, pe dimensiunea asta materială, pe bani… Pe să ai, mai mult decât să fii…

D.V.: Cum să spun, lumea, după credința mea, e mai bolnavă spiritual decât fizic sau anatomic. A intrat acum două secole un personaj al lui Dostoievski, are un vis, Raskolnikov. E cunoscut visul lui Raskolnikov: în lume a intrat o boală mintală. Au înnebunit oamenii și se omoară între ei din cauza credințelor religioase. Problema asta a preluat-o Blaga, după un secol și jumătate, într-o poezie a lui, „Intrat-a o boală în lume, fără obraz, fără nume. Nu știu, ființă e sau numai duh e? Nu are nimenea glas să o descânte. Bolnav e omul, bolnavă piatra, se stinge pomul, se surpă vatra.” Eh, aici e problema, și în special la noi, la români. Eu mereu atac această problemă în discuțiile mele. „Se surpă vatra”.

Când încep civilizația și progresul să îmbolnăvească? „Din cauza asta veți rămâne singuri.”

I.V.: Cum a apărut boala asta? Orice boală, nu, are o cauză. Măcar una. Care e cauza acestei boli?

D.V.: Cauza e progresul, civilizația.

I.V.: Un paradox.

D.V.: Da, e paradoxal. Ce se întâmplă… A fost o vreme când știința mergea mână în mână cu credința. Și atunci descoperirile științifice erau obligate să treacă printr-un filtru moral. Deci religia impunea ca descoperirea să folosească ori lui Dumnezeu, ori omului. Dacă nu folosea niciuneia dintre ăștia doi, ea nu se punea în practică. Pe urmă și credința a făcut greșeli enorme. În perioada Inchiziției și nu numai. A omorât, de fapt, știința… Aseară citeam un eseu al lui Octavian Paler. „Scrisoarea imaginară a lui Giordano Bruno”.

I.V.: Are un volum, Scrisori imaginare.

D.V.: Excelent.

I.V.: E scris în anii ’70.

D.V.: Foarte bun!

I.V.: Reeditat, de multe ori, Scrisori imaginare. 15-20 de epistole, care trimit la personalități umaniste, în principal.

D.V.: Absolut, dar vedeți ce importantă e relația umană care dispare. Se creează o relație care merge mai mult spre vulgar, spre animalizare. Omul modern este mai isteric, mai îndoctrinat, mai confuz.

I.V.: Ce îi scria Paler lui Giordano Bruno?

D.V.: Scria Giordano Bruno, adică… Domnule, ideea era că Giordano spune: „Domnilor, nu vreau să mă explic, pentru că nu mă puteți înțelege. Din cauza asta veți rămâne singuri. Și sentimentul meu față de voi este mila. Mi-e milă de voi. Mi-e milă de voi!”

I.V.: Îmi amintesc foarte bine scrisoarea asta, eram în liceu când am citit cartea.

D.V.: Așa încheie, zice: „Aprindeți rugul!”

I.V.: Paler are și o carte, Apărarea lui Galilei, scrisă în anii ’70, și se încheie așa, cartea asta: „câtă vreme va exista un singur om care va spune adevărul, nu va exista Inchiziție perfectă”.

D.V.: Așa…

I.V.: Nu zicea rău.

D.V.: Aceeași treabă o spune Mircea Eliade, despre Eminescu. Atâta timp cât va exista o carte de Eminescu, poporul român va avea identitate. Este ceva extraordinar. Așa cu Giordano Bruno. Deci atunci când știința și descoperirile intrau printr-un filtru moral, ele aveau pe urmă o anumită materializare în zona virtuoasă a omenirii și în zona morală. Acum, de exemplu, foarte mult s-au dezvoltat descoperirile distrugătoare, care distrug.

Singurătatea, boală planetară. Dorel Vișan: „Oamenii au uitat, de exemplu, rudenia”

I.V.: Ați vorbit de singurătate. Credeți că singurătatea e una dintre bolile omului contemporan?

D.V.: Singurătatea e una dintre bolile omului în general. Dar acum devine mai însingurat pentru că exact de ce spuneam… s-a distrus afecțiunea dintre oameni. Oamenii au uitat, de exemplu, rudenia. Sentimentul rudeniei. Sentimentul rudeniei, odată, când eram eu copil, era extraordinar de profund, dacă făceai parte dintr-o familie sau dintr-un neam… era o relație, îmi amintesc, părinții mei se vizitau cu toți frații, cu surorile, cu verii, cu verișorii, noi ne vizitam, vorbeam, s-au rupt acele relații.

Bătrânii noștri, muncitori, până la moarte. Dorel Vișan: „Satul era un sistem cu autoreglare”

I.V.: Nu mai sunt importante acele relații de sânge?

D.V.: Fata se ceartă cu mama la televizor, în fața țării. Or atunci nu exista așa ceva. De aceea apăruse vorba aia: „A-ți spăla rufele în familie”. Deci nu erau, era, îmi amintesc, la noi în sat, noi am perceput satul ca un sistem cosmic cu autoreglare. Este foarte rău că noi am distrus cultul satului. Satul era un sistem cu autoreglare. Așa cum ar fi o societate mai mică. Deci era un respect pentru bătrâni extraordinar. Bătrânii lucrau până mureau. Ei nu aveau pensie. Acum i-a nenorocit pe ăștia, pe comandații noștri, că trebuie să le dea pensii. Atunci nu. Fiecare își făcea treaba lui. Plus, că se folosea înțelepciunea bătrânilor, experiența bătrânilor. Acum, vezi, viața citadină are alte rosturi. Educația într-o zonă citadină e mai greu de realizat decât într-o zonă din asta de provincie, de sat, unde oamenii se cunoșteau. Dacă te vedea un om mai bătrân sau mai serios că făceai o prostie ziceau: „măi, tu al cui ești? Taică-tu știe?”

Rețeta Dorel Vișan pentru ameliorarea durerilor de prostată. „Noi când mergem în pădure nu mergem în pădure. Mergem în noi.”

I.V.: Unde v-ați simțit mai bine, la țară sau la oraș? Unde ați fost mai acasă?

D.V.: Eu am o înclinație spre viața orașului, dar acolo m-am simțit și mă simt mai bine. Este și un reflex din acesta sau cum să îi zic, al relației cu locul unde te-ai născut. Dar era și o relație a omului cu natura, care acum s-a diluat. Deci noi suntem natură. Noi când mergem în pădure nu mergem în pădure. Mergem în noi. Celula vieții, la om și la plante, cu foarte mici modificări e aceeași. Din cauza asta, vindecările naturiste și folosirea în viața omului a celeilalte părți a naturii e mult mai benefică și mult mai… cum să spun, legătura e mult mai directă și mai rapidă. De multe ori un ceai bine făcut sau dintr-o plantă care are elementele pentru zona respectivă, de pildă, foarte mulți bărbați au probleme cu prostata. Un ceai de ghimpe amestecat cu pufuliță cu flori mici este extraordinar. Îl propovăduia Vanga, vechea vindecătoare oarbă.

Secretul vindecării prin tine însuți. Dorel Vișan: „Deci vindecările astea naturiste sunt, de fapt, gânduri și convingeri.”

I.V.: Ce înseamnă vindecarea? Vorbiți de foarte multe ori despre asta.

D.V.: Domnule, vindecarea înseamnă restabilirea energiei. Adică în învățătura și filosofia orientală și în general asiatică, a vindecărilor naturiste, nu există boală. Boala e ceva foarte confuz. Există numai o dereglare energetică, una care trebuie reglată. E ca și cum ai avea un pârâiaș, care curge, dar niște răgălii cad acolo, niște frunze, niște crengi, și opresc apa. Și atunci vii cu o sapă, le dai deoparte și apa merge în continuare. Așa e și vindecarea. Deci vindecările astea naturiste sunt, de fapt, gânduri și convingeri. Este foarte interesantă această relație a omului cu divinitatea, cu puterea asta care e în afară, cu principiul divin, care se face prin gândire. Noi nu ne cunoaștem. Am învățat foarte multe lucruri în zona aceea, în special în Thailanda, China, Japonia, Tibet, India.

Ce a descoperit Dorel Vișan după o călătorie în Tibet?

I.V.: Ați fost în toate țările acestea.

D.V.: Am fost în toate. Pe care noi nu numai că nu le practicăm, dar nici nu le înțelegem. Mi-a spus odată un călugăr tibetan dacă eu pot să mă cred nimic în fața universului și a lui Dumnezeu. Am rămas așa, nu m-am gândit la o treabă din asta. „Domnule, te gândești. Dacă poți să te crezi nimic, atunci fă exercițiile astea de conducere energetică. Dacă nu poți, nu le face, că nu îți folosesc la nimic. Iisus când făcea vindecări, întotdeauna termina așa: credința ta te-a vindecat.”

I.V.: „Credința ta te-a mântuit.”

D.V.: Deci este foarte importantă această credință și ea e în legătură cu sentimentele de care am vorbit.

Când mintea face mai mult pentru trup: „Ceea ce gândești, aia ești”

I.V.: Mintea noastră ne poate ajuta? Mintea noastă ne poate vindeca trupul?

D.V.: Da, deci în Japonia e o vorbă. „Boala intră și iese prin minte”. Noi ne îmbolnăvim. Noi putem să ne facem și bine, prin minte. Sunt niște sisteme. Niște metode. Omul e ceea ce gândește. Ceea ce gândești, aia ești. Din toate punctele de vedere. Din această cauză, vezi viața la țară, acolo omul nu avea gânduri metafizice. Era simplu. Dumnezeu a spus asta, Dumnezeu făcea parte din familie. Și purcelul făcea parte din familie, și găina, și tot, era o unitate între toți.

Religioși sau credincioși? Dorel Vișan: „Credința pe care noi o considerăm o problemă a Bisericii nu este, e de ordin divin”

I.V.: Cum poate omul să depășească și să fie învingător în momentele de cumpănă, în momentele grele?

D.V.: Cineva zicea: înainte de a acționa, fă o respirație adâncă. Deci tot prin gândire. Tot prin puterea lui de a-și reface relația cu principiul divin. Din această cauză, credința pe care noi o considerăm o problemă a Bisericii nu este, e de ordin divin. Sentimentul religios nu ține de religie, sentimentul religios ține de ceea ce noi numim Dumnezeu, de divinitate, de o putere care este în afara noastră și care în momentul când forțele noastre și puterea noastră s-au terminat, El o continuă mai departe. Deci ca omul să se poată regla sau autoregla trebuie să se cunoască pe sine, și noi nu prea ne cunoaștem cine suntem. De asta acolo unde propovăduia Pythia, la Delphi, scria „cunoaște-te pe tine însuți”.

Când a început Dorel Vișan să se cunoască pe sine însuși? „Atunci am văzut pentru prima dată o bibliotecă pe patru pereți”

I.V.: Nosce te ipsum.

D.V.: Asta a fost prima carte pe care am citit-o eu în viața mea. Am plecat la școala de învățători, la Cluj, și un profesor de matematică, să îi fie numele pomenit, profesorul Athanasie Popa, era și de pregătire religioasă, era și preot. Așa, un profesor de matematică excelent. M-a dus la el acasă, și atunci am văzut pentru prima dată o bibliotecă pe patru pereți. Nu văzusem în viața mea. Noi la țară aveam câteva cărți, așa, Biblia, tata mai ținea ceva de Caragiale, și cărți de-ale lui, din zona pădurilor. Tata a fost brigadier silvic. Și pe care le țin eu acum, cu foarte multă evlavie. Mai văd adnotările lui pe margine. Așa. Și am zis: „domnule profesor, cine citește atâtea cărți?” Și a zis: „băiete – că așa vorbea – sunt oameni care le-au citit de două, trei ori”. „Aoleo, când au timp să le citească?” „Uite, îți dau o carte.” Și mi-a dat o carte, traducere din greacă era. „Cunoaște-te pe tine însuți”. Era o carte de învățătură extraordinară. Aia a fost prima carte. Pe urmă am mai citit de la el, de acolo. Mi-a deschis un orizont. Asta este.

I.V.: Astăzi Dorel Vișan știe răspunsul la această întrebare, la această provocare? Se cunoaște pe el însuși?

D.V.: În mare parte, da. Dar această cunoaștere este limitată. Pentru că omul și relația omului cu Dumnezeu este o taină pe care nu o vom cunoaște niciodată. În momentul în care omul va cunoaște această taină, va fi măturat.

Relația cu divinitatea, un secret al vitalității ființei umane. Dorel Vișan: „Omenirea nu a vrut să îl înțeleagă pe Iisus, și poate nici nu a putut”

I.V.: Secretul vitalității, nu al longevității dvs., al vitalității, pentru că sunteți foarte activ. Și acum, plecați la Londra, mergeți în țară, care este secretul acestei vitalități extraordinare? Sunteți dintre ultimii mohicani ai unei generații extraordinare de actori.

D.V.: Da, secretul este exact această cunoaștere. Și această relație cu divinitatea, care se numește credință și pe care noi nu o înțelegem exact. Noi nu l-am înțeles pe Iisus, omenirea nu a vrut să îl înțeleagă pe Iisus, și poate nici nu a putut. Când spun asta și în discuțiile cu personalități din zona Bisericii, zona religioasă, spun, „nu, domnule, că nu, noi nu l-am cunoscut”. Iisus a spus o vorbă, a zis: „dezbrăcați-vă de omul vechi și de toate faptele lui și îmbrăcați-vă în omul nou, care, înnoindu-se din lăuntru, vă va face să înțelegeți Împărăția Tatălui meu.” Deci omul ca să fie credincios, trebuie să se înnoiască din lăuntru. Spiritul cristic, care lucrează în corporalitatea noastră, și spiritul religios, el ne dă idea că există o putere, dar noi rămânem la nivelul ideii. Nu trecem la fapte. Ca să trecem la fapte trebuie să te naști din nou, cum a spus Iisus, deci trebuie să te refaci din interior. Sufletul nostru, prin influența cristică și prin influența sentimentului religios, prin lucrarea lui, e limitat și luminat, dar el trebuie să fie însoțit și de un proces de renaștere. Nu e suficient să mă duc la biserică și să ascult slujba și să zic: „Domnule, trebuie să fiu mai bun, mai înțelegător… și vin acasă și nu fac…” ei, când faci, când vei face, atunci a început înnoirea.

I.V.: Credința și faptele bune.

D.V.: Credința fără faptă nu există.

I.V.: Această vitalitate, nu numai vitalitatea, un organism sănătos, un corp sănătos, e și pentru că alimentația are rolul ei, nu?

D.V.: Foarte mare.

I.V.: Feuerbach zice: omul este ceea ce mănâncă.

D.V.: Ceea ce gândește și ceea ce mănâncă.

Dorel Vișan are o „seră smart”. Cât a investit faimosul actor în propria sănătate?

I.V.: Cât de mare e importanța a ceea ce mâncăm în viața noastră?

D.V.: Este foarte mare. Feuerbach știa pentru că el cu asta se ocupa. Dar problema este așa: lumea asta nouă, și datorită lăcomiei care este tot boală spirituală, lăcomia de mâncare, lăcomia de bani, lăcomia de petreceri, iubirea de sine și multe, sunt vreo opt boli din astea… este akedia cea mai rea, și iubirea de sine. Lumea asta nouă a schimbat sistemul de alimentație al omului. Când omul a fost pus în rai, din prietenie cu Dumnezeu și din iubire, nu i-a spus: „vezi că se poate face și o tocană, nu?” I-a spus: „mănâncă semințele”. Deci toate semințele acestor pomi să fie hrana ta. Ce spunea Hipocrate? Alimentele voastre să fie medicamentele voastre, și medicamentele voastre să fie alimentele voastre. Deci medicamentul trebuie luat din aliment. Și atunci am ajuns la concluzia că eu trebuie să îmi fac singur zarzavaturile și legumele. Și atunci știu ce pun la rădăcina lor, știu când le cultiv. Mi-am făcut o seră, adică mi-am comandat o seră din Olanda, pe care am completat-o cu scule din altă parte, și a devenit o seră, cum ar zice Ștefan cel Mare, „smart”! nu?

I.V.: Și în sera „smart” a lui Dorel Vișan ce plante și ce legume cresc? Ce cultivați?

D.V.: Baza, sunt roșiile! Ardei, salată și ridichi.

I.V.: Astea sunt cele mai bune!

D.V.: Și ceapă! Ceapă, usturoi, foarte mult!

Glicemia sub control, metoda Dorel Vișan: „un șoc” pentru organism cu ceapă de trei ori pe zi, timp de o săptămână!

I.V.: E adevărat că ați spus că ceapa vă reglează glicemia și că sunteți atent la parametrii corecți în funcție și de consumul de ceapă? Se poate?

D.V.: Se poate, reglează glicemia. Dacă ești așa, mâncător de ceapă, să mănânci măcar de trei ori pe săptămână, nu ai probleme cu glicemia. Dacă ai probleme, trebuie să îi faci un șoc. Într-o săptămână să mănânci și de trei ori pe zi ceapă. Câte o ceapă la fiecare masă. Sau să faci un suc de ceapă, care se amestecă în proporții egale cu alcool de 50 de grade, cu țuică, de exemplu. Și iei câte o lingură dimineața. O lingură! Și aia reglează în două săptămâni, o lună.

O comedie înainte de masă e cu glicemia nemiloasă! Studiile arată că „filmele de râs” potolesc diabetul

I.V.: Asta e la ce recomandăm. Dar dacă ar fi să interzici ceva care e nociv și face rău, care ar fi primele pe listă?

D.V.: Sunt mai multe lucruri. E și starea sufletească. De exemplu, s-a dovedit că la bolnavii de această boală, diabet, dacă înainte de masă li se dă un film cum zicem noi, de râs, nu li se mai ridică glicemia după masă. Deci glicemia e legată de starea omului în general, ca și toate bolile. De aia am spus că la țară oamenii erau mai puțin bolnavi, pentru că ei nu se gândeau la boală. Când te gândești la boală, ți-o aduci tu singur.

Pâinea cu potențatori, sperietura lui Dorel Vișan

I.V.: Ce alimente nu sunt totuși indicate?

D.V.: În primul rând zahărul, și astea dulci, fructozele, lactozele. Dar dacă duci o viață ordonată, poți mânca din toate, dar să nu faci exces. Orice exces duce la un defect, și orice defect duce la un exces. Noi nu mai mâncăm normal. Uite, m-am  dus zilele trecute la un magazin la Cluj. Și am zis: „domnișoară, dar pâine nu aveți?” „Cum? Tot peretele ăsta e numai pâine”. „Bine, bine, dar care e pâine de aici?” „Toate, toate!” „Care e pâine, spune-mi care e pâine?” „Aia de jos, făcută de o brutărie a unor pocăiți, a unor credincioși, a unor sectanți”. „Din ce e făcută?” „Făină, apă, drojdie și sare”. Aia e pâinea. Cealaltă cu vitamina C, cu potențatori de culoare, cu potențatori de grăsime, cu potențatori de acreală, aia nu e pâine! Aia e potențatori! Care îți vor produce boală.

Ce se întâmplă când Senatorul Melcilor mănâncă melci?

I.V.: Dvs. aveți o relație specială cu melcii. Ați mâncați mulți melci la viața dvs…

D.V.: Ha, ha, am mâncat!

I.V.: Cum sunt melcii?

D.V.: Au foarte multă proteină. Da.

I.V.: În 1994, filmul lui Mircea Danieluc, e celebră fraza aia: „Fir-ați ai dracu’, cu melcii voștri!” Și după aia, în filmul lui Tudor Giurgiu, ați recidivat. Despre oameni și melci.

D.V.: Despre oameni și melci, da, dar acolo era altă treabă.

I.V.: Altă treabă, da, s-a filmat și în Târgoviște.

D.V.: Necazul omenirii și necazul nostru e că noi nu cunoaștem ordinea universală. Am uitat ordinea universală. Și atunci noi ducem o viață greșită din toate punctele de vedere. Totul este greșit. E greșit ce mâncăm, ce bem.

Un pahar de vin roșu pe zi ține cardiologul departe. Dorel Vișan: „E chiar indicat!”

I.V.: Alcoolul e bun sau rău?

D.V.: Alcoolul cu măsură e bun. Cu măsură! Iar, de exemplu, un vin roșu e chiar indicat pentru inimă și pentru ritmul cardiac. Ducem o viață greșită din punct de vedere al relațiilor dintre noi, al gândirii, felul cum gândim, și felul în ce credem. Tot ducem, tot ducem greșit. Totul e greșit.

Cum te vindeci de răceală cu masajul magic al lui Dorel Vișan? „Știe tot mapamondul, primesc telefoane și din America.”

I.V.: Acum că e iarnă și e sezonul virozelor…

D.V.: Da, din cauza asta…

I.V.: Avem vreo rețetă, e ceva ce am putea lua să nu răcim?

D.V.: Cu răceala? E aia pe care am spus-o, de o știe tot mapamondul, primesc telefoane și din America.

I.V.: O să primiți și de la extratereștrii acum…

D.V.: Nu ar fi exclus… Domnule, e masajul acela la nas. Pe care îl știți. Ieri m-am întâlnit cu o doamnă pe aici, prin Piața Iancului, pe unde stau eu, și zice: „Vă mulțumesc, fac chestia aia și nu am mai răcit niciodată!” Deci este un masaj care se face la nas. Așa, uite, vezi, uite așa. Se mângâie, se perie, foarte puțin se apasă, de aici, de la baza ochilor, prin șanțul nasului. Aici e un punct între partea cartilaginoasă și începutul părții, pielea și carnea, e un punct care în învățăturile lui Wang, reflexoterapia facială, e punctul 61, și care în momentul în care îl încălzești, produce betaendorfine. Și atunci nu îl lasă virușii să intre în sinus. Plus că făcând acest masaj, sau ăsta de aici, așa, de 12 ori, desfundăm nasul instantaneu! Instantaneu! Ai văzut? Dumnezeu a lăsat pe fiecare plantă o buruiană și pentru fiecare mișcare a organismului un masaj. Sunt masaje pentru prostată, pentru inimă, pentru tuse. Este punctul tusei, al suspinului, noi de aia nu ne cunoaștem.

Iluminarea lui Dorel Vișan, după o călătorie în Tibet și India: „Înțelegerea acestui cerc al naturii, de la moarte la viață, și nu de la viață la moarte.” L-au privit prietenii cu scepticism?

I.V.: Când ați ajuns la înțelegerea acestor lucruri?

D.V.: La înțelegerea acestor lucruri am ajuns după ce am fost în Tibet și India.

I.V.: Când se întâmpla asta?

D.V.: Acum vreo 20 de ani.

I.V.: Deci în urmă cu 20 de ani s-a schimbat ceva din perspectiva lui Dorel Vișan asupra lumii.

D.V.: Mi-am schimbat total perspectiva, am revenit la ceea ce eu, intuitiv, aveam, prin relația mea cu natura și prin înțelegerea acestui cerc al naturii, pe care l-am înțeles cu adevărat, de la moarte la viață, și nu de la viață la moarte.

I.V.: Când ați abordat discursul acesta și ideile acestea pe care le-ați promovat, în întâlnirile cu prietenii, cu cei apropiați, și apoi, desigur, și în spațiul public, ați observat schimbări ale lor în raport cu dvs.? „E un alt Dorel Vișan, ce s-a întâmplat cu el?”

D.V.: Da… m-am schimbat. Unii nu mă iartă nici azi. Alții mă urmează.

Cine este femeia care i-a spus lui Dorel Vișan că îi acceptă orice, mai puțin să îi vorbească în chineză?

I.V.: Ați pierdut pe cineva apropiat?

D.V.: Povestesc mereu, la oameni, așa, ce m-a învățat un tip din Tibet. O gagică. O doamnă tânără, cu care, cât am stat acolo, o săptămână, am tot discutat, în fiecare zi am mers la ea și am avut discuții în legătură cu treburile astea. Era foarte simpatică și deosebită și mi-a spus: „tot îți accept, dar să nu vorbești în chineză!” I-am zis: „nu, nu vorbesc în chineză!”

Dorel Vișan față în față cu asistentul lui Dalai Lama, Geshe Rabten

I.V.: Riscul ăsta nu există.

D.V.: Ei sunt porniți împotriva chinezilor. Și mi-a zis, domnule, și mi-a mai zis și un filosof tibetan cu care am fost puțin în relație, care a fost asistentul lui Dalai Lama pe linie de filosofie tibetană, , Geshe Rabten, care a fost și în România… așa! Și a zis: Domnule, după ce vei învăța lucrurile acestea pentru că văd că nu ești convins – nu, doi ani mi-au trebuit – doi ani ca să înțeleg, de fapt, că ce fac ei e mai bine decât ce facem noi. Deci ei au studiat bolile pe bază fiziologică și filosofică. În timp ce noi, în general, în Occident și în medicina occidentală, se studiază mai mult pe bază anatomică și foarte puțin funcțională. Și atunci a zis așa: Domnule, nu prea propovădui lucrurile astea acolo la voi, că nu vei fi înțeles, și vei avea trei feluri de spectatori, spun mereu chestia asta. Zice după ce vei vorbi două ore despre vindecări și cunoașterea de sine, unul va zice: „Măi, e ora 9, mi-am pierdut vremea aici două ore, trebuia să iau un pachet de la gară, dar s-a închis; aoleu, trebuie să mă mai duc și mâine.” Zice: „pe ăsta l-ai pierdut, nu a înțeles nimic din ce ai spus. Va veni al doilea, care va zice: îl știam pe artistul ăsta om serios, dar parcă a luat-o razna…”

I.V.: „Uite, Ion Creangă… ce face, ce ne învață”.

D.V.: „Parcă a luat-o razna!”

I.V.: „Uite, senatorul melcilor, cu ce se ocupă…”

D.V.: Nici ăsta nu e omul tău. Omul tău va fi ăla care mergând spre casă, va zice: „mă, astăzi, nebunul ăla, ca să nu răcesc, deci când mă apucă așa strănutul și îmi curge nasul, și simt că voi răci, să fac asta aici așa, de 200 de ori? Hai să încercăm, nu pierdem nimic”. Ei, ăla e omul care te-a înțeles.

I.V.: Să aibă răbdare..

D.V.: Va avea și rezultate. E formidabil acest masaj.

Dorel Vișan, în urma discuției cu Maica Benedicta: „Domnule, doamna asta m-a înălțat în grad, eu nu sunt om de cultură, și ar trebui să mă apuc să mă fac.”

I.V.: Care e sfatul cel mai interesant, cel mai eficace, pe care l-ați primit vreodată? O replică memorabilă, la bine sau la rău?

D.V.: Ah, bine…

I.V.: Ideea cea mai bună pe care ați primit-o.

D.V.: Două momente din viața mea, bine, mai multe, dar două au fost esențiale și fundamentale. Am făcut un recital în Italia, în română și italiană din poezia lui Marin Sorescu. Și la Accademia di Romania era Președintă doamna Zoe Bușulenga.

I.V.: Zoe Dumitrescu Bușulenga, da.

D.V.: Ce om minunat!

I.V.: Profesor de literatură universală. Maica Benedicta, din ultimii ani de viață.

D.V.: Da! Și zice: „Domnule, cât stai aici, să vii dimineața, să bem cafeaua împreună.” Și am mers. După vreo trei zile, zice: „domnule, fii atent, am observat o chestie la dumneata. Dumneata nu vorbești ca un artist. Dumneata vorbești ca un om de cultură.” Nu am zis nimica. Dar după ce am plecat am zis: „Domnule, doamna asta m-a înălțat în grad, eu nu sunt om de cultură, și ar trebui să mă apuc să mă fac.” Și de atunci am început să citesc. Asta a fost extraordinar. A fost o chestie, adică, domnule, vorbești ca un om de cultură. E adevărat, cunoșteam multe lucruri, pentru că la facultate am fost foarte silitor, plus că felul meu de a fi e de a cunoaște, a te informa, a vedea lumea.

Dan Hăulică, sfat pentru Dorel Vișan: „Domnule, secretul vorbitului frumos este cunoașterea. Să ai cunoaștere. Și atunci învârți cuvintele.”

I.V.: Deci acesta a fost un moment. Și mai este unul, că spuneați că au fost două. Întâlnirea cu doamna profesoară Zoe Dumitrescu Bușulenga, și a doua?

D.V.: Întâlnirea cu Dan Hăulică. Iară, un om extraordinar. Care m-a văzut recitând Eminescu și de acolo a pornit treaba, că a zis: „Domnule, dumneata ai o chestie pe care nu o au alți recitatori. Dumneata nu reciți, ci propovăduiești. Predici!” Și atunci am zis: „Domnule profesor, care e secretul vorbitului frumos?” Eu am vrut să vorbesc frumos, dar nu puteam vorbi. Și el a zis: „Domnule, secretul vorbitului frumos este cunoașterea. Să ai cunoaștere. Și atunci învârți cuvintele.” Oamenii nu știu lucrurile acelea și îi impresionează. Mi-am dat seama că asta e! Și am început așa, cărți fundamentale, care sunt negre, dacă le vezi, de câte ori le-am consultat. Iar în viață, ca o completare la treaba asta – bine, și Valentin Silvestru mi-a dat odată o lecție nemaipomenită de viață…

De ce nu a rămas Dorel Vișan lângă oricine? „Când am văzut că cineva nu mă iubește, l-am părăsit. Nu are rost.”

I.V.: Ce v-a zis?

D.V.: Ca o completare la asta, eu am avut, cum să le zic, două învățături, principii pe care le-am urmat. Unul a fost de la maică-mea, și unul de la taică-meu, pe care le urmez și astăzi. Maică-mea mi-a zis: „Mă, tu ești un copil așa de bun, că cine nu te iubește, nu te merită!” Și atunci am mers pe asta. Când am văzut că cineva nu mă iubește, l-am părăsit. Nu are rost. Și al doilea a fost de la tata, care iarăși e foarte bun, și pe care iarăși, l-am urmat cât am putut și îl urmez și astăzi, cât pot. „Să nu fugi niciodată după căruța care nu te așteaptă!” Amândouă sunt două principii extraordinare și le recomand și altora.

Dintr-o oră de mărturii, trei minute ajung pe post: Dorel Vișan și relația cu televiziunea, în tinerețe

I.V.: Valentin Silvestru ce v-a spus?

D.V.: Valentin mi-a dat o lecție formidabilă. Eram tânăr artist, la Cluj, și mă rog, cine cunoaște omul și sufletul omului vede imediat dacă un artist are perspectivă sau nu. Și Tudor Vornicu, de la televiziune, m-a văzut și a zis: „Domnule, băiatul ăsta e băiat de viitor”. Și a trimis o fată să fac un interviu la Cluj. Am făcut un interviu, dar am spus și prostii, mi-am dat seama… M-am dat artist, așa. Și mi-a dat din interviu vreo trei minute, nu mai mult. Vreo trei minute. Și m-am întâlnit cu fata respectivă la Brașov, eram în juriu, la Teatru Contemporan, mă tot băga în juriu D.R. Popescu pe unde putea, și Valentin Silvestru și mă întâlnesc cu fata de la televizor și spun: „Domnule, ce televiziune sunteți voi, vorbesc o oră și îmi dai trei minute?” Și mă aude Valentin Silvestru: am și scris treaba asta într-o carte despre Valentin Silvestru, un eseu. Și zice, către mine, zice: „Când mergem la masă, să vii să stai vis-a-vis de mine, știi?” Mă uit la fată: „Ai văzut, măi, fată, cine mă cheamă?” „Și domnișoara, și ea, să vină și ea să stea.” Domnule… ne așezăm la masă și zice: „Auzi, domnule, vreau să îți spun un lucru. Un coleg de-al dumitale, Iancu Brezeanu, spunea următorul lucru. Despre noi, artiștii, e suficient să se audă și un singur cuvânt, ca să vadă lumea că încă existăm. Domnișoara ți-a dat la televizor trei minute. Câți din actorii de vârsta dumitale și de alte vârste beneficiază de trei minute la televiziune?” Domnule, acum a venit rândul ei, înghițeam eu noduri, acum a venit rândul ei să se ridice. Și a fost o lecție extraordinară. Într-adevăr, așa este. Adică, artist fiind, și nu numai ca artist, ca om, trebuie să îți cunoști limitele.

I.V.: De câte minute are nevoie un om să convingă pe cineva de adevărul lui? Trei minute, astea, ale lui Valentin Silvestru?

D.V.: Da… în trei minute nu poți să îl convingi, poți să îi spui. El poate să convingă, poate să nu convingă. Dacă el este receptiv, poate să convingă. Dacă nu e receptiv, te urăște.

Dorel Vișan: „Eu sunt Iacob.” Un film de nota 10: „Începe cu o moarte violentă. Și se termină cu o moarte lentă”

I.V.: Dar în rolurile dvs., în teatru și în film mai cu seamă, este vreo replică sau vreun monolog cu care să rezonați, cu care să vă identificați, ceva din convingerile dvs. să le fi întrupat în acel personaj, tot așa, ca o povață, ca o convingere?

D.V.: Aproape toate personajele. Dar câteva fundamentale. Cum a fost rolul din Iacob, după Geo Bogza, sau Creangă, Ion Creangă, am avut multe necazuri cu rolul ăla… am avut câteva. Chiar și Senatorul melcilor. Când am scris în caietul de sală, la filmul Iacob, un articol, partea mea, așa, ca erou principal, l-am intitulat: „Eu sunt Iacob.” Iacob e un fel de reprezentant al românilor, cărora le place să moară încet, fără să reacționeze. Mircea Daneliuc era în mare formă atunci… Filmul începe cu o moarte violentă. Rolul pe care l-a jucat Florin Zamfirescu, foarte bine l-a făcut. Rolul mic. Începe cu o moarte violentă. Și se termină cu o moarte lentă. Care reacție e mai bună? Acela care își pune dinamita în burtă sau acela care ne spune: „Eu mă duc la mama tribunalului, știi cine sunt eu, mă?” Și a doua zi să zică: „Mă, cine dracu m-a spus să spun prostia?” „Ce ai spus?” „Păi că directorul e hoț!” „Și ce, nu e hoț?” „Ba da, dar nu trebuia să zic!” Ăsta e românul. Așa sunt și eu și toți suntem așa. După ce am râs și am lansat o idee, zicem „mă, ce îmi trebuie mie”?

Ură, iubire și viață. Dorel Vișan, după Mazilu: „Rău am ajuns!”

I.V.: Asta cu ideea, știți cum e? faceți referire la Mazilu într-un loc. Și el zice: eu am ridicat problema, eu o relativizez. Așa e la români. Îl citați undeva, o replică a lui, din „Mobilă și durere.”

D.V.: Ah, aia cu „rău am ajuns!”.

I.V.: Și ura fără motiv.

D.V.: Da, ura fără motiv.

I.V.: De ce urâm fără motiv?

D.V.: Da…

I.V.: De ce se întâmplă asta? De ce e atâta ură fără motiv?

D.V.: Pentru că noi nu știm ce e ura, sau poate nu știm ce e iubirea, și atunci am ști și ce e ura. Deci aici e problema. Omul nici până astăzi nu și-a refăcut drumul lui înapoi spre Eden. De aia Dumnezeu l-a scos. Și a spus: „Vei fi iertat…” De exemplu, în hinduism nu e păcat că nu asculți cuvântul lui Dumnezeu, ci e păcat că îți renegi propria ta natură. Și atunci, ca să scapi de necaz, să te mântuiești, trebuie să revii la natura ta primară, aceea curată, pe care au avut-o Adam și Eva înainte de păcat. Deci momentul când ai venit înapoi… asta a fost Iisus, pentru asta a fost Iisus, și de asta îi spune al doilea Adam. Pentru că primul Adam era purtător de viață, al doilea Adam e născător de viață. Deci Iisus a fost cel care prin înviere și-ar fi luat necazul nostru. Ne-ar fi împăcat cu Dumnezeu.

Replica favorită a lui Dorel Vișan, care arată oglinda perfectă a societății românești: „Mă, Gore, tu erai un incapabil. De aia te-am iubit și te-am promovat!”

I.V.: Care e cea mai frumoasă replică pe care ați spus-o într-un film și în momentul când ați rostit-o, v-ați gândit că ați fi putut fi scenaristul dvs.? Adică e ca și când v-ați fi pus chiar dvs. în gură replica aia?

D.V.: Da, sunt multe replici, nu am una neapărat. Am foarte multe replici. În general replicile sunt din Shakespeare, sau din Mazilu, o replică, una care mie mi-a plăcut foarte mult, când îi spun lui Gore: „Mă, Gore, tu erai un incapabil. De aia te-am iubit și te-am promovat!” Adică, domnule, exact, uite, el a avut absurdul, dar absurdul e cel mai logic lucru. Deci eu te-am iubit și te-am promovat, pentru că erai incapabil. Asta e puterea mea de înțelegere. Asta se întâmplă și azi în România.

I.V.: E foarte românească. E vreo meserie pe care să nu o fi jucat-o, în film, mai cu seamă?

D.V.: Am cam trecut prin toate…

Teoria lui Dorel Vișan: actorul nu face roluri, reconstituie destine

I.V.: E ceva să nu fi fost Dorel Vișan?

D.V.: Eu am o teorie, pe care am și lansat-o când predam la Institutul de Teatru. Că actorul nu trebuie să facă roluri. Ci să reconstituie destine. Deci actorul e un creator. Nu ce spunea Jan Kott, că actorul e o coadă de mătură. Nu! Actorul e un creator. Pentru că numai din păcate, el are mijloace foarte puține. Are același trup, aceeași voce și aceeași gândire. Atât. Nu are mai mult.

I.V.: Rolul de Dorel Vișan e totuși cel la care țineți cel mai mult?

D.V.: Da, eu am încercat întotdeauna să ies din mine. Actorii nu înțeleg acest lucru. Asta trebuie să te învețe școala de actorie. Să poți să ieși din tine. Să poți gândi ca personajul. Dacă eu joc un hoț, și eu sunt un om cinstit și gândesc ca mine, personajul nu va frapa, nu va intra în înțelegerea și conștiința și convenția cu omul. Eu trebuie să gândesc ca hoțul, și nu e ușor.

Apusul unei generații. Cine vine în locul actorilor din timpul lui Dorel Vișan? „Numai o școală mare face elevi și studenți mari, profesorii mici nu pot face.”

I.V.: Cu cine țineți legătura dintre colegii dvs. de generație și în general din breaslă?

D.V.: Cu Victor Rebengiuc, atât. Am mai vorbit cu el și cu Mariana. Restul, nu mai am cu cine, am fost în relații foarte bune cu Mircea Albulescu, cu maestrul Beligan, cu Ștefan Iordache, Mitică Popescu…

I.V.: Ce simțiți când se duc oamenii ăștia, din cei care v-au fost parteneri pe scenă sau pe platourile de filmare? Unii dintre ei v-au fost chiar prieteni, dincolo de rolurile pe care le-ați jucat împreună.

D.V.: Da, ce se întâmplă, numai o școală mare face elevi și studenți mari, profesorii mici nu pot face. Sunt profesori care nu sunt meseriași, nu e actor… sau e actor prost. Un actor care nu se descurcă. Dar știe teoretic să predea, ce să facă ălalalt, studentul… astea sunt excepții! Dar în  general, cel care predă, cum zic eu, trebuie să știe unde e popa cu slujba!

Lui Dorel Vișan îi trebuie un Hemingway pentru un film biografic. Actorul preferat al unui actor desăvârșit: „Eu foarte mult timp l-am urmărit pe Spencer Tracy”

I.V.: Care e cel mai mare profesor pe care l-ați avut?

D.V.: Eu îl consider pe Finteșteanu. Cu care m-am pregătit, de fapt. De la el am luat foarte multe lucruri, dar Dem Rădulescu, Bibanu, mi-a fost profesor. Și am învățat foarte mult de la el. Și toată generația… eu nu am un singur profesor, un singur model.. am foarte multe modele, de exemplu, din actorii occidentali, din marii actori ai lumii, eu foarte mult timp l-am urmărit pe Spencer Tracy. Sau pe, bine, pe De Niro l-am urmărit toți, acum și el a lăsat-o mai moale. Dar mare actor!

I.V.: Spencer Tracy: Bătrânul și marea, Procesul de la Nurnberg…

D.V.: Da, da… Bătrânul și marea, era extraordinar!

I.V.: A fost căsătorim cu Katherine Hepburn, au fost unul dintre cele mai longevive cupluri de la Hollywood.

D.V.: Da… mi-a zis cineva acum: „Domnule, vreau să facem o piesă numai cu dumneata!” „Și ce?” „Uite, așa numai din viața dumitale, să scriu un scenariu!” „Mă, trebuie un scenariu cum a avut Spencer Tracy în Bătrânul și marea!”

I.V.: Ne trebuie un Hemingway!

D.V.: Da, da! Acolo era zădărnicia omului, care își rupe mâinile, îi iese sângele, să prindă peștele ăla. Vine cu el la mal, și l-au mâncat ceilalți pești. Este un schelet. El nu a adus nimic. Asta e zădărnicia omului. Dar numai zădărnicia omului mare, pentru că omul mărunt îl lăsa, naibii, zicea „dă-l naibii de pește!”

I.V.: E o metaforă a vieții acolo…

D.V.: Da, e o metaforă a vieții, sigur…

Cine-i păzește pe paznici? Cartea lui Dorel Vișan, o nouă ediție, cu prefața lui Constantin Dulcan

I.V.: Cine îi păzește totuși pe paznici?

D.V.: Cred că se păzesc ei singuri! Asta e titlul de la cartea asta a mea, pe care l-am luat dintr-un vers al lui Juvenal.

I.V.: O avem aici…

D.V.: Da, acum va apărea o ediție revizuită, cu o prefață a profesorului Constantin Dulcan.

I.V.: Dumitru Constantin Dulcan!

D.V.: Da, Dumitru Constantin Dulcan. Cam peste o lună de zile. Am mai adăugat la carte niște eseuri, niște gânduri de-ale mele, despre plecarea Înaltpreasfințitului Bartolomeu cu care am fost în relații foarte bune, despre plecarea Preasfințitului, Episcopul Catolic, Florentin Crihălmeanu, de la Cluj, care a fost un om deosebit, și a muncit mult și a plecat destul de tânăr. Am mai scris un eseu despre el… am mai scris ceva pe acolo.

I.V.: Deci o nouă ediție în curs de apariție.

D.V.: Da, o nouă apariție.

I.V.: Paznicii se păzesc ei înșiși?

D.V.: Paznicii se păzesc ei înșiși dacă sunt paznici. Dacă nu sunt paznici, nu se păzesc, trebuie să fie paznici.

Patru popi și-o viață în credință: rolurile de „paznic” ale lui Dorel Vișan

I.V.: Paznic ați fost?

D.V.: Cred că da. Da, da, am fost, ceva, dar într-un fel paznicul nu e numai cel care stă la parte. De exemplu, un preot e paznicul sufletului oamenilor. Și am jucat, slavă Domnului, vreo patru popi, când a făcut Pintilie Balanța, a venit la mine, și zice: „Câți popi ai jucat?” „Trei!” „Acum o să îl faci pe cel mai bun, a zis!” Și a fost ceva, de la el, din Balanța, a fost un personaj deosebit, extraordinar.

I.V.: După Băieșu.

D.V.: Da. Acolo a fost o chestie formidabilă. Ți-o mai spun și încheiem.

Pintilie către Vișan: „Ieri am oprit filmarea din cauza dumitale”. Dorel Vișan: „Avea niște exagerațiuni”

I.V.: Nu, mai spuneți ceva. Mai am două întrebări după asta.

D.V.: Da? Asta ți-o mai spun. Când s-a filmat scena aceea, masa de la preotul de acasă, care după credința mea, bine, eu sunt și subiectiv, că am fost acolo, dar e cea mai bună secvență din film.

I.V.: Antologică!

D.V.: Când am filmat-o, am filmat-o cu aparatul pe partea mea, deci spre mine. Rebengiuc cu spatele. Care juca primarul. După ce s-a terminat filmarea, dimineața, pe la două, zice „gata, schimbați lumina, și facem partea domnului Rebengiuc.” Au schimbat ăia lumina acolo și odată zice: „Mă, cine a pus reflectorul ăsta aici?” „Eu!” „Cine ți-a spus să îl pui aici?” „Dumneavoastră!” „Eu ți-am spus? Măi, nenorociților, voi mă boicotați, vreți să îmi distrugeți… gata, nu mai lucrez, gata, toată lumea acasă, ai plecat, gata, nu mai lucrez!” Am pleca toți acasă și am venit a doua zi la cinci după amiază, mă cheamă Pintilie și zice: „Domnule, hai încoace. Auzi, ieri am oprit filmarea din cauza dumitale. Dumneata așa de bine ai făcut ce ți-am zis eu și ce ai putut dumneata să faci, încât Rebengiuc, care era obosit, nu mai putea să țină piept la valoarea lui. Și atunci am lăsat să vină a doua zi, să fie și el proaspăt, să fie contradicția mai puternică.” Și așa a fost. Mi-a făcut mare plăcere când mi-a zis treaba asta un regizor așa de important ca și Pintilie, cu exagerările lui, el avea așa, niște exagerațiuni.

I.V.: Va rămâne cu creațiile lui în teatru și în film…

D.V.: Uriaș. Un mare regizor!

Regretele lui Dorel Vișan ca actor: „Aș fi vrut să joc Regele Lear, de exemplu, dar nu e târziu, însă nu am cu cine.”

I.V.: Am vorbit despre ce ați jucat! Dar ar fi totuși un personaj pe care ați vrea să îl jucați? Adică un personaj pe care Dorel Vișan și-l dorește, dar nu l-a jucat încă?

D.V.: Ar fi personaje, deși cum spunea cineva, eu mă bucur mai mult pentru rolurile pe care nu le-am făcut. Pentru că puteam să le fac prost. Aș fi vrut să joc Regele Lear, de exemplu, dar nu e târziu, însă nu am cu cine. Și ar mai fi personaje, mi-ar fi plăcut Macbeth.

Dorel Vișan, înapoi la clasici: „Din Shakespeare am făcut cel mai mare rol. Al meu, și eu zic că și al lui Shakespeare. Falstaff.”

I.V.: Din Shakespeare, mai degrabă.

D.V.: Din Shakespeare am făcut cel mai mare rol. Al meu, și eu zic că și al lui Shakespeare. Falstaff. Și doctoratul l-am dat cu o teză despre Falstaff. Adică mi-am dat doctoratul în teatru, Falstaff, tragi-comicul umanului. Așa se numea lucrarea. Aș vrea să o public, e o carte care ar folosi și publicului, oamenilor, nu numai artiștilor, pentru că acolo am scris mult despre sufletul omului, despre psihologia personajului, despre Falstaff ca personaj, după credința mea, cel mai mare personaj din literatura universală. Pentru că Falstaff execută plaja omului de la sublim la mizerabil. Deci Falstaff era și erou, și consfătuitor, dar și mizerabil și trădător. Aici e măreția lui, a personajului. Shakespeare spunea despre om că e creația, culmea creației, cununa creației și pildă pentru dobitoace. Și vine Blaise Pascal și spune „ce îngrămădire de contradicții mai este și acest om, lepădătura universului!” Amândoi au dreptate. Aici e problema.  

Replică de aur, din Magnatul: „De un singur lucru îmi pare rău, că nu m-am priceput să trăiesc”

I.V.: E ceva ce regretați, de care vă pare rău?

D.V.: Nu, de un singur lucru îmi pare rău, că nu m-am priceput să trăiesc! Am și fi băgat asta în film, ultima replică din Magnatul. Nu știu dacă ai văzut Magnatul.

I.V.: Al lui Șerban Marinescu.

D.V.: Latifundiarul ăla…

I.V.: Seria aia cu Ticăloșii, Magnatul…

D.V.: Da, da, da… Ăla de se îmbolnăvește de cancer, și-a distrus toată viața, ca pe urmă să facă bani, și pe urmă nu i-au ajuns banii ca să… și pe urmă am băgat o ultimă replică, profesorul îi spune că din păcate nu a greșit diagnosticul, e cancer. Și beau amândoi un pahar de bere, și ăsta îi zice: „Hai să trăiești!” Ăsta își dă seama și îi spune: „Domnule, nu te formaliza. Îmi pare rău că nu m-am priceput să trăiesc!”

Apocalipsa după Dorel Vișan: „Până în anul 3000, lumea aceasta se va termina, după credința mea, printr-o mare catastrofă! Iisus nu mai vine!”

I.V.: Maestre, vă mulțumesc mult pentru această repriza a doua. Dar nu închidem acum.

D.V.: Nu închidem.

I.V.: Aș vrea să vă rog în final să ne spuneți cel mai frumos poem pe care credeți dvs. că l-ați rostit din limba română. Poate să fie din Eminescu…

D.V.: Titlul, nu să îl recit?

I.V.: Nu, să îl și recitați, să ne spuneți o poezie în finalul acestei discuții.

D.V.: E greu de spus așa, după o discuție din asta, în general nu recit.

I.V.: Una singură.

D.V.: Pentru că pot să spun o poezie de a mea.

I.V.: Perfect.

D.V.: Așa, după ce îți mai spun… dar ce m-a impresionat pe mine ca artist, și ce a rămas în sufletul meu și în propaganda mea, cum să spun, ca într-un fel de formator de opinii, este tot ce a scris Eminescu. Și în special monoloagele din piesele lui Eminescu. Monologul lui Decebal, monologul lui Luca Arbore, și bineînțeles, poemul dramatic Mureșanu, care nu prea e cunoscut de lume și nu prea e înțeles. Noi nu îl înțelegem pe Eminescu. Opera lui Eminescu, universul lui scriptural, după părerea mea, are formă și conținut simfonic. Din cauza asta, Eminescu a fost etichetat cu foarte multe epitete, niciun gânditor al lumii nu a fost etichetat cu atâtea epitete cum a fost etichetat Eminescu, pentru că nu a fost înțeles. Și nu l-au iubit pe Eminescu. Numai anumiți oameni l-au iubit. Ca și pe Iisus. Ca și pe Iisus! După credința mea, Eminescu e un trimis, un fel de teofanie pentru acest neam. Pentru propășirea acestui neam, dar neamul nu l-a înțeles. Ca și pe Iisus. Dar poate că va veni din nou Eminescu. Poate că odată va fi înțeles. Când lumea aceasta, civilizația aceasta va intra în altă dimensiune. Această civilizație a noastră nu mai durează mulți ani, după părerea mea. E de ordinul zecilor de ani. Vorba aceea, că în anul 2000 se termină lumea, e adevărată. Până în anul 3000, lumea aceasta se va termina, după credința mea, printr-o mare catastrofă! Și lumea va trece la altă dimensiune, aceea va fi a doua venire a lui Iisus. Iisus nu mai vine. Dar sămânța pe care a semănat-o aici, noi o rupem, cum crește, o rupem. Când nu o să o mai rupem, atunci va fi a doua venire a lui Iisus. Din toate lecturile mele am dedus acest lucru, toate au crezut, civilizația proto-hindusă, civilizația proto-persană, a Caldeei, a Babilonului, a Egiptului, a romanilor, a grecilor, uite, câte civilizații au căzut. Și această civilizație va cădea…

I.V.: Ne spuneți totuși din Eminescu ceva?

D.V.: Nu vă spun, că e complicat din Eminescu!

I.V.: Din Dorel Vișan atunci.

D.V.: Vă spun o poezie de-a mea. Eu am făcut astă vară un recital la Câmpulung Muscel, când au fost zilele Cinemaraton. Cinemaratonul e o televiziune națională și culturală.

Versuri din poezia lui Dorel Vișan: „Ne-au obosit orgiile pe care nu le-am făcut./ Și femeile pe care nu le-am iubit./”

I.V.: Crește, are o audiență importantă.

D.V.: Extraordinară! A fost singura acum care a dat recitalul meu din Eminescu, făcut la Iași, cu maestrul Eugen Doga. Și am făcut la ei un recital din poeziile mele, pornind de la două întrebări fundamentale ale omului, pe care și le pune de la începutul lumii până astăzi, și încă nu a primit răspuns. Și nici nu va primi, niciodată. Una: unde și cine e Dumnezeu? A doua: de unde e, de unde vine și unde pleacă omul? Aceasta este taina lumii, despre asta vorbea Tolstoi când spunea e taină peste tot și e bine până când e taină. Dar noi am distrus taina. Noi am distrus taina lui Moș Crăciun. Moș Crăciun vinde loz în plic în iunie. Nu e voie așa ceva. Și alte lucruri. Ei, și am făcut un recital bazat pe aceste patru poezii, care mi s-a părut că a fost foarte impresionant, îmi spunea Șerban Marinescu. Dar nu spun o poezie din alea patru, ci altă poezie, pe care tot așa, o consider actuală. Se intitulează „Mă caut”. Și sună așa. „Prietenii, puțini, pe care i-am avut/ S-au împuținat considerabil./ Eu însumi mă caut tot mai rar./ Cu toții ne căutăm tot mai rar./ Nu mai știm unde mergem și de unde venim./ Lilieci, orbecăind în noaptea polară, fără de sfârșit, /Pești săltăreți, printre pietrele râului ce de mult e secat./ Am obosit, prieteni…/ Și voi sunteți obosiți./ Ne-au obosit orgiile pe care nu le-am făcut./ Și femeile pe care nu le-am iubit./ Ne-au obosit bătrânii pe care nu i-am ascultat/ Și vremea pe care nu am folosit-o./ Să nu ne mai mințim încă o dată./ Cu toții suntem obosiți./ Răcani netrimiși pe câmpul de luptă/ Ce razămă zidul cazărmii/ Prea obosiți de greutatea armelor purtate fără rost./ În zori, când noaptea se va termina/ Să ne grăbim cu toții la culcare./ Avem nevoie de un lung repaus./ Și să lăsăm salvării cu mamele noastre din nou în dureri/ Drum liber spre maternitate.”

I.V.: Mulțumesc foarte mult, maestre.

D.V.: Asta este, trebuie să ne naștem din nou…