Sunt 40 de ani de când Dimineața pierdută e o frescă a ultimului secol al României, dar sunt tot atâția ani de când autoarea ei a luat distanță de paginile scrise atunci. Pe Gabriela Adameșteanu, o scriitoare apreciată de publicul de orice vârstă – în ciuda războaielor generaționale, pe care autoarea le vede tot mai amplificate de vanitățile din lumea culturii – credem că o cunoaștem din cărți, din anii de jurnalism „angajat”, din timpuri în care scria despre Obsesia politicii noastre și nu numai. Dar puțini știu că Gabriela Adameșteanu crede în distanța limpede dintre viață și artă și o folosește pe prima, mult mai cuprinzătoare și puternică, să dea viață celei de-a doua, mult mai terapeutică și mai potrivită pentru a înțelege complexele, manierele și credințele unei civilizații. Aflăm, dintr-o ediție inedită a podcastului Avangarda, prilejuită de aniversarea a 40 de ani de la publicarea Dimineții pierdute, de ce Gabriela Adameșteanu nu a avut niciodată mania succesului editorial și nici nu a intrat în războaiele dintre scriitori; cum a arătat intimitatea tinereții sale, din care își amintește că sărăcia e suportabilă, moartea celorlalți nu. Detalii exclusive apar, în dialogul nostru, referitoare la accidentul de mașină suferit de Gabriela Adameșteanu în urmă cu 33 de ani, pe drumul dinspre Sighet spre București, când s-a născut a doua oară: în mașină, era și viitorul Președinte al României, Emil Constantinescu. Tot cu acest prilej, discutăm începuturile GDS – Grupului pentru Dialog Social, responsabilitatea lui Mihnea Berindei în formarea acestui grup și implicarea lui Silviu Brucan. Aflăm de ce plecarea de la Revista 22 a Gabrielei Adameșteanu a fost un subiect traumatic, dar salvator pentru relația ei cu literatura. Un podcast despre amintirile care dau inimă literaturii și carne istoriei recente a unei Românii ai cărei Ani au fost oricum, mai puțin romantici.

Interviul integral poate fi accesat la următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=iw-XhU555T0

De ce crede Gabriela Adameșteanu că nu e acceptată de tot spațiul literar în postura de clasic? „Dar asta e bine!”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, nu mă repet când spun că avem un invitat special. Așa este aproape de fiecare dată, edițiile sunt speciale datorită, în primul rând, invitaților mei, iar astăzi am bucuria să am invitat un clasic al literaturii române contemporane, doamna Gabriela Adameșteanu. Doamna Adameșteanu, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Gabriela Adameșteanu: Eu sunt onorată și sunt onorată și că m-ați făcut clasic. Încă nu sunt bine acceptată de tot spațiul literar în această postură, dar și asta e bine. În fiecare lucru rău, să zicem, e un bine, e bine și să nu te clasicizezi prea repede. Îți dă senzația că mai ai ceva de făcut.

Lumea literară, un univers de bresle și grupări. Gabriela Adameșteanu: „Problema lumii literare, pe care o știe toată lumea acum, e că ea e împărțită nu doar în grupuscule, dar și spartă. Spartă, polarizată.”

I.V.: Ce te clasicizează? Ce clasicizează un scriitor, spațiul literar, așa cum spuneți, sau adeziunea publicului?

G.A.: În mod clasic, manualele, istoriile literare și opțiunea specialiștilor în literatură. Publicul e cel care îți arată vânzările și vânzările sunt foarte interesante pentru editorul tău. Există o afecțiune a publicului sau o rejectare a ta de către public. Dar clasicizarea se face prin oficiali, știți, de toate formele, din lumea literară. Problema lumii literare, pe care o știe toată lumea acum, e că ea e împărțită nu doar în grupuscule, dar și spartă. Spartă, polarizată. La noi e polarizată, toată lumea o recunoaște, chiar și grupările, dar dacă ne uităm la ce se întâmplă în Franța, în Germania, în America, acolo văd mai puțin, dar în orice caz, în Franța și în Germania, sunt intense polemici, care au căpătat în ultima perioadă chiar și note politice, polemici culturale în care s-au vărsat tensiunile din Orientul Mijlociu, lupte politice mutate în spațiul literar până la a opri premii celor care susțin o parte și se consideră, cum să zic eu, de neadmis. Deci sunt acuze de antisemitism, acuze de violare a drepturilor omului, acestea toate în Franța și Germania sunt la ultima oră.

România, țara care „nu face războaie deocamdată”.

I.V.: În Franța și Germania. E totuși o miză istorică importantă. Totuși în România de ce s-a spart solidaritatea aceasta atât de ușor?

G.A.: În România… aceasta nu face războaie deocamdată. În România, pe de o parte e un război generațional, la prima vedere. Și este un război provocat de instituția cea mai importantă din timpul comunismului, Uniunea Scriitorilor. Care nu mai este acceptată de întregul spectru literar. Nu doar că nu mai e acceptată. E într-o mișcare de ostilitate evidentă. Polemici au fost, au fost și procese. Rezultatul este, pentru mine, chiar trist… pentru mine e trist când merg la Uniunea Scriitorilor, pentru că lipsesc tinerii. Eu când am fost prima oară, când am intrat foarte târziu în Uniune, în anii ’80, ’81, era foarte interesant. Era efervescent. Era ceea ce ni se părea libertate…

I.V.: Dintre ultimele bastioane de libertate, România cenușie a anilor ’80.

G.A.: Da. Eu am avut o senzație extraordinară, așa, ca o prezicere a libertății, pentru că se făceau alegeri. Se conturau un fel de partide, erau oficialii…

I.V.: Moțiuni, cum am zice…

G.A.: Un fel de moțiuni, da… cu voturi, și se alegeau pe discursuri.

Alegeri la Uniunea Scriitorilor, pe linie de partid: George Macovescu vs. D.R. Popescu. Gabriela Adameșteanu: „Uniunea era mai mult decât un sindicat”

I.V.: Vă amintiți un discurs memorabil de la Uniune, în anii aceia?

G.A.: Toți aveau, cred, am auzit-o pe Blandiana, poate pe Manolescu… știți ce mi se pare mie deconcertant, așa, mai ales acum, în timp, când am luat distanță? Era o mare susținere a fostului Președinte, pe care voiau să îl realeagă.  Ca să vedeți cât de paradoxal arată acum, pentru cei care erau mici sau nu se născuseră… teoretic, erau două personalități culturale importante ale acelui timp, unul era George Macovescu, fostul Președinte, celălalt era D.R. Popescu. Cel care era susținut politic și cel care a și devenit. Deci cumva scriitorul important era D.R. Popescu, comunitatea îl respingea, până la urmă l-a înghițit, adică votul a fost parțial impus. Cu venirea unor oficiali ai partidului a doua zi, în discuții în care intraseră toate aceste personalități, inclusiv cei mai respectați: Jebeleanu, care avea și putere politică, pentru că venea din zona stângii interbelice, probabil Geo Dumitrescu… în orice caz, această echipă care era a Consiliului de atunci, și deci trecutul, ca să pun punct, nu mai știu când am pus un verb predicativ acolo…

I.V.: Timpul nostru e cam fără verbe predicative…

G.A.: Fără… deci ca să o iau de la capăt, dacă pun față în față cele două personalități, George Macovescu venea din anii ’50, avusese perioada lui de compromisuri. Pentru mine, care nu fusesem beneficiar al Uniunii Scriitorilor până atunci, care era mult mai relaxată, dădea un ajutor cărților, dădea pașapoarte ca să mergi la conferințe internaționale, adică Uniunea era mai mult decât un sindicat, era, într-adevăr, un loc de sprijin al carierei literare, dar în același timp fusese în anul 1979, celebrul Congres al Partidului, în care Pârvulescu, vechiul militant stalinist, l-a înfruntat pe Ceaușescu.

I.V.: Macovescu e unui dintre cei care îl admonestează, grăbindu-se, într-un exces de zel de neprivit și astăzi…

G.A.: Da, de neprivit… El făcuse acest gest care nu îi adusese destul capital politic ca să i se dea în continuare Președinția Uniunii Scriitorilor. Și atunci, faptul că toată sala se ridica în picioare și aclama „Macovescu, Macovescu, Macovescu, vrem să îl alegem”, el era simbolul libertății… vedeți cum arată lucrurile în istorie și istoria însăși…

I.V.: Vicleniile istoriei…

G.A.: Poftim, asta este ce aș fi vrut să spun!

I.V.: Erau scriitorii influenceri în anii ’80?

G.A.: Erau foarte influenceri, da. Erau! Și unii au mai rămas după 1990.

Gabriela Adameșteanu despre pericolul de a lua războaiele cu relativism. „Blandiana are adevărul ei, Pleșu are adevărul lui, Manolescu are adevărul lui”

I.V.: După 1990, spuneți undeva: „Blandiana are adevărul ei, Pleșu are adevărul lui, Manolescu are adevărul lui”. Dar adevărul tuturor unde este, în toate acestea?

G.A.: Păi nu știu, nu am destulă cultură teologică, să vă spun ceva despre adevăr. Mi se pare că adevărul nu există, adevărul e o însumare a acestor subiectivisme și cel mai deconcertant este că adevărul asupra istoriei cel puțin se schimbă tot timpul. Adevărul moral probabil e destul de clar. Dacă omori, dacă bați, dacă violezi, dacă furi, aici lucrurile sunt stabilite de multă vreme. Mai departe… pare, e adevărat, deși cum să zic, învingătorii iau partea de istorie. Poate și aici există… războaiele pot fi luate cu relativism.

De ce adaptabilitatea nu e neapărat un compliment pentru Gabriela Adameșteanu?

I.V.: Care e relația spațiului românesc cu adevărul moral?

G.A.: Cum e, „fă-te frate cu dracu până treci puntea”, acesta este dictonul pe care tocmai, ascultând podcastul dvs., poate la dl. Vlăsceanu sau la dl. Borțun, la unul dintre ei…

I.V.: Cred că la amândoi, în diverse forme… recent la profesorul Borțun…

G.A.: Da, da, dar am văzut comentată cartea lui Daniel David și trăsătura esențială a poporului român era adaptabilitatea, adică exact ideea principală din proverbul amintit de mine.

I.V.: Adaptabilitatea nu are vecinătăți cu oportunismul?

G.A.: Da, și istoria ne arată multe exemple din privința aceasta.

I.V.: Ați mers la Uniunea Scriitorilor din anii ’80, aveați deja niște volume publicate, am aici o parte dintre cărțile dvs.; de primul dintre ele, de care sunt cumva legat, pentru că personajul principal din Drumul egal al fiecărei zile, pe care îl publicați în 1975 se cheamă Letiția. Letiția e numele nașei mele de botez…

G.A.: Ah, ce mă bucur!

I.V.: Și atunci a fost unul dintre personajele preferate. Nu doar că este un roman despre adolescență, despre formare a universului feminin, e adevărat…

G.A.: Adevărat!

Ce se întâmplă cu volumul Meserii nerecomandate femeilor, o carte îndelung anunțată de Gabriela Adameșteanu?

I.V.: Letiția e unul dintre personajele care îmi sunt foarte dragi din literatura română contemporană. În 1979 ați publicat Dăruiește-ți o zi de vacanță, la editura Cartea Românească, deci aveați două-trei titluri publicate până ați mers prima oară la Uniune.

G.A.: Trebuia să am două cărți. Ca să intru. Povestea este că spre deosebire de colegii mei de scris, eu nu am fost deloc grăbită. Am fost foarte lentă. Bine, se poate explica biografic, dar nu numai. Nu țineam deloc să scot carte după carte și de mai multe ori eu am vrut să abandonez literatura și am o întreagă poveste cu aceste tentative ale mele de a fugi de literatură, pe care, mai mult sau mai puțin încerc să le pun în cartea la care lucrez, care e continuarea Anilor romantici. Și am tot anunțat-o, dar de scris, nu am apărut cu ea scrisă. Se va chema, e clar, Meserii nerecomandate femeilor. Acest titlu, pe care, după ce l-am trâmbițat eu de mai multe ori, o să vă spun și în ce context, eram sigură că e titlul meu, numai că făcând ordine în bibliotecă, am găsit o carte care se chema aproape la fel. Era O meserie nerecomandată femeilor. Era un roman polițist. Foarte bun, și meseria nerecomandată acolo era de investigatoare de crimă, nu știu dacă procuroare, dar în orice caz, polițistă, poate, criminalistă, ceva de genul, în această zonă, iar personajul era, în schimb, foarte puternic și o femeie foarte deșteaptă. Și mi-am dat seama că mi-a furat titlul dar nu mai aveam ce să fac, era la plural, așa că în prefață, pe care am tot rescris-o, că măcar prefața am scris-o la cartea asta, am explicat că titlul există și în altă carte. Deci undeva a existat la mine tentativa de a mă opri și foarte încet am mers. Am debutat la 33 de ani și pe urmă, până la cartea următoare, iar au mai trecut niște ani.

Autoarea volumului Dăruiește-ți o zi de vacanță, certată cu timpul liber. „Nu prea e genul meu”

I.V.: Când v-ați dăruit o zi de vacanță ultima oară?

G.A.: Eu nu prea știu să am vacanțe. Așa aș putea zice că săptămâna trecută, când am fost la Bușteni. Dar și acolo, am gătit. Vacanța cred că înseamnă să nu faci nimic, așa îmi închipui. Dar… nu prea e genul meu. Sunt activă.

Gabriela Adameșteanu a vrut să renunțe la literatură

I.V.: Dar de ce ați vrut să renunțați la literatură?

G.A.: Păi nu vă spun, că altfel nu mai citiți cartea.

Anii romantici, o carte neconflictuală. Gabriela Adameșteanu: „Eram sătulă și de acele memorii în care se presupunea a fi un atac între scriitori, sau dezvăluiri, deci nu aș fi vrut să intru în zona can-can-urilor cu cartea”

I.V.: Am citit Anii romantici, spuneți că e o continuare a Anilor romantici.

G.A.: Da, dar vă explic în ce măsură. Eu am fost, o și spun în prefață, am încercat să nu fac din ea, chiar dacă o carte de memorii se citește și prin răutățile pe care le spui, sau adevărurile, cum am discutat ce înseamnă adevăr, adevărurile subiective despre alții, dar eu când m-am trezit scriind această carte, eram sătulă și de acele memorii în care se presupunea a fi un atac între scriitori, sau dezvăluiri, deci nu aș fi vrut să intru în zona can-can-urilor cu cartea. Și adevărul e că viața conține toate aceste lucruri. Am încercat tot timpul să evit, să atenuez, să nu intru, și într-adevăr a fost o carte neconflictuală. Am primit în acea lume polarizată a lumii literare, am primit premii și dintr-o parte și din alta, pentru că am mers extrem de prudent, să nu calc în nicio baltă. Și când a apărut cartea, știu că un coleg de-al meu, foarte inteligent, de la GDS, a venit râzând și mi-a zis: „câte lucruri mai puteai tu să scrii…”

România polarizată, țara lucrurilor în alb și negru. Scriitoarea Gabriela Adameșteanu: „În viața politică îmi e teamă că polarizarea și simplificarea sunt curente. Și dacă cineva stă și se gândește prea mult, cred că pierde alegerile”

I.V.: Scrieți așa, Gabriela Adameșteanu: „Felul în care viața oamenilor care au trăit ’50 de ani sub experimentul comunist este văzută azi în alb și negru. Simplificat. După stereotipuri ale mass-mediei, prelungește în mod ciudat dogmele trecutului. Mă întreb câteodată dacă nu am contribuit și eu, prin radicalismul de la 22, la această privire simplificatoare. Am început să mă gândesc tot mai des la acest lucru de când, după 2000, am regăsit ambiguitatea sceptică și consolatoare a literaturii”. De ce vedem în alb și negru, de ce simțim nevoia astfel? Bun și rău, judecând uneori, punând etichete, lipind, având mai degrabă prejudecăți decât… judecăți.

G.A.: Păi, se vede în alb și negru, pe de o parte, din lipsă de informații, dar mai ales din cauza apartenenței pasionale, pasionate, la o grupare, la un grup, la o comunitate. Deci așa cum cei care țin acum cu palestinienii și cei care țin cu evreii, deși sunt niște cauze tragice ambele, se înfruntă într-un mod violent în Franța și în Germania, în zona culturală, e un fenomen care ține de societatea, pur și simplu, de societatea umană. În anumite momente de conflict, pur și simplu, aici se ajunge, se fac două armate. Eu spun că am început să văd în momentul când am intrat în literatură. Literatura din om. Literatura are nevoie de nuanțe. Deci literatura, așa cred și acum, nu trebuie să fie cea din realismul socialist, cu personajele pozitive și negative, un model care mi s-a pus în față cu obligație, în perioada când eram în școală. Și pe care îl detest. Dar așa trebuie să fie literatura, după părerea mea. Deși acum revine, încet-încet, modelul literaturii militante, activiste, sau orientate sau în orice caz, un alt tip de literatură decât cea care să accentueze doar valoarea estetică. În viața politică îmi e teamă că polarizarea și simplificarea sunt curente. Și dacă cineva stă și se gândește prea mult, cred că pierde alegerile. Dar poate asta știți mai bine decât mine…

I.V.: Continuând această idee a unei încercări de echilibru, de reechilibrare a acelor ani, de a spune lucrurile bune acolo unde sunt și de a spune lucrurile rele acolo unde sunt, de a vedea cumva nuanțat, aveți inclusiv un portret, niște amintiri, legate de Adrian Păunescu, care a fost la un moment dat cu o bursă în Iowa și spuneți că de acolo i-a venit și ideea de a înființa Cenaclul Flacăra…

G.A.: Eu, în primul rând despre scriitori, eu nu am avut niciodată articole agresive, critice.

De ce crede Gabriela Adameșteanu că nu l-a supraevaluat niciodată pe Emil Constantinescu? „Prima oară când a spus că va candida, el nu a uitat niciodată că eu am râs vreo cinci minute.”

I.V.: Solidaritatea asta de breaslă totuși a funcționat…

G.A.: (n.a. râde) Cred că nu am scris probabil despre Vadim, dar ce făcea Vadim…

I.V.: Nu ținea de literatură.

G.A.: Avea și talent, din nefericire, cu asta a mai și zăpăcit, dar în afară de el, cred că nu am zis de rău de nimeni din lumea literară, dar fără să îmi dau seama. Pur și simplu. Pentru că în același timp, în lumea literară, de peste tot, sunt foarte multe războaie și polemici. Eu nu am simțit nevoia asta. În zona politică nu știu dacă am greșit. Eu am știut întotdeauna defectele lui Emil Constantinescu. Nu l-am supraevaluat niciodată, pentru că s-a întâmplat să îl cunosc în accidentul despre care povestesc în Anii romantici. Deci l-am cunoscut așa, în viață. Prima oară când a spus că va candida, el nu a uitat niciodată că eu am râs vreo cinci minute.

Gabriela Adameșteanu, accident teribil de mașină. Pe locul din față se afla Emil Constantinescu

I.V.: Accidentul la care faceți referire este chiar accidentul dvs.

G.A.: Da.

I.V.: Din?

G.A.: 1991. 3 februarie 1991. Multă vreme am, cum să zic, sărbătorit în mintea mea data de 3 februarie.

I.V.: Ați supraviețuit.

G.A.: Am supraviețuit, în mod evident am supraviețuit, pentru că aveam o fisură de coloană și o comoție cerebrală am avut.

I.V.: Un accident foarte grav. Teribil.

G.A.: Da, și ce era mai grav e că eram și inconștientă.

Gabriela Adameșteanu plecase la Sighet cu Emil Constantinescu în locul Anei Blandiana. „Ea și cu Romi au venit, când eram la pat, să se scuze că eu le-am ținut locul”

I.V.: Un accident foarte grav, un accident de mașină.

G.A.: În exaltarea acelor ani, deși eram foarte obosită, am plecat la invitația necunoscutului Emil Constantinescu, ținând locul altcuiva care trebuia să fie în mașina respectivă, ținând locul Anei Blandiana care se dusese în Republica Moldova. În prima călătorie. Ea și cu Romi au venit, așa, foarte drăguți, prin comportament, să se scuze că eu le-am ținut locul, și am zis: „Fiecare își are destinul lui. Eu am ales. Și am avut și semne că nu ar trebui să merg”. Semne că eram obosită…

I.V.: În locul dvs. trebuia să fie Ana Blandiana în acea deplasare, și în mașină, în momentul acela, era și profesorul Constantinescu, dacă înțeleg.

G.A.: Da, el era adjunctul ei la Alianța Civică. Deci era o acțiune a Alianței Civice care a mers la Sighet, la prima, cum să spun, comemorare a celor morți, celor îngropați în Cimitirul Săracilor, din Sighet, unde erau cei care fuseseră în închisoarea de la Sighet.

I.V.: După aceea au făcut și Memorialul Sighet.

G.A.: Da.

I.V.: Un lucru extraordinar.

G.A.: Deci e un drum care a mers mai departe.

I.V.: De la Sighet spre Baia Mare, sau unde mergeați?

G.A.: La Sighet am fost întâi la Cluj. Am văzut niște lucruri foarte interesante atunci. Era război, între Biserica Ortodoxă și Biserica Greco-Catolică. Am văzut credincioșii greco-catolici făcând slujbe în zăpadă, în Cluj, într-un frig extraordinar. Fuseseră lupte acolo în care apăruse și acel straniu personaj al lui Decembrie 1989, Voican Voiculescu. Mi s-a povestit, mi s-au spus povești în care era și el, erau bătăi între credincioși, era atmosfera aceea, dinainte de Târgu-Mureș.

I.V.: Deci deplasarea aceasta făcea parte dintr-un turneu, ca să spun așa.

G.A.: Da. Deci am fost în Alianța Civică. Și pe urmă, cu Alianța Civică în Cluj și pe urmă la Sighet. La Sighet, dusă de jurnalismul ăla nestăpânit, am întârziat făcând un interviu sau discutând cu Doina Cornea, a mai întârziat și Constantinescu în stilul lui și noi am plecat noaptea. Ni se spusese să nu plecăm noaptea. Am plecat noaptea, iarnă, gheață, și de pe un podeț mașina a căzut nu știu câți metri, pentru că eu mi-am pierdut cunoștința.

I.V.: Stăteați în spate.

G.A.: Da, stăteam în spate cu un jurnalist de la România liberă.

I.V.: Este momentul acela încercarea cea mai grea prin care ați trecut, momentul cel mai dificil pe care l-ați parcurs?

G.A.: Cred că da.

I.V.: Ce semn vedeți în acel moment dificil?

G.A.: Credeți în semnele destinului?

Gabriela Adameșteanu, o tinerețe complicată. „Vedeam ce greu se moare. De ce e așa? Că nu am primit nimic de la viață, decât lucruri rele. Ce ar justifica să și mori în aceste chinuri?”

I.V.: Cu siguranță a fost un episod pe care nu îl puteți uita, dovadă că e și în carte.

G.A.: Nu îl pot uita, dar știți, asta este semnificativ la aceste puncte ale destinului fiecăruia. Că nu se conturează ca un desen tras în tuș. Are marginile ambigue. Plutește într-o ceață. Dacă acum ar fi să mă gândesc la ce înseamnă asta, înseamnă că mi s-a dat viața din nou. A fost un dar, fără îndoială, un dar de sus. Puteam, într-adevăr să… Așa cum eu mai am un moment la care m-am gândit de mai multe ori. Am avut o tinerețe destul de chinuită, cu multă sărăcie, cu multe tensiuni și cu morți, au murit și părinții mei, foarte tineri, mai ales în raport cu vârstele de azi, și rude apropiate la care țineam. Deci până la 30 și ceva de ani eu încasasem foarte multe lovituri ale destinului. Fără îndoială, întotdeauna pot fi și mai multe. Dar erau destule și la mine. Și țin minte că atunci când mama mea era extrem de bolnavă – a și murit după aceea și, mă rog, un episod de nepovestit – mai rămâneam uneori în spital, că nici nu știam dacă moare sau nu, și noaptea în spital, atunci, cu oameni apropiați de moarte era foarte apăsătoare. Vedeam ce greu se moare. Asta a fost descoperirea mea. Eu vrusesem să fac și medicina și în clipa aia m-am gândit bine că n-am făcut medicina, să trăiesc din asta în fiecare zi, eu, într-o viață obișnuită și să văd așa ceva. Atunci m-am gândit văzând ce greu se moare, adică bun, mori, dar de ce să te chinui atât? Pentru că vedeam asta în  permanență. M-am gândit la viața mea, m-am uitat înapoi, aveam, nu aveam 40 de ani, eram  sub; și am zis: ce din viața mea ar justifica această… adică a fost așa, ca un fel de dialog cu Dumnezeu. Și am zis: De ce? De ce e așa? Că nu am primit nimic de la viață, decât lucruri rele. Ce ar justifica să și mori în aceste chinuri?

Moartea, singura insuportabilă pentru Gabriela Adameșteanu. „Sărăcia se suportă”

I.V.: Sărăcia de atunci când erați tânără…

G.A.: Da, dar sărăcia se suportă. Umilințele și moartea și boala celor apropiați…

I.V.: Mai greu.

G.A.: Lasă răni foarte adânci.

I.V.: Personajul principal din Întâlnirea, Traian Manu, spune undeva: „E boală grea să nu știi cine ești.”

G.A.: Da.

I.V.: Gabriela Adameșteanu știe cine e?

G.A.: Eu am știut. Poate sunt făloasă, cum se zice. În orice caz, vreau să spun, revenind la momentul acela, că mi s-a răspuns, pentru că viața mea, iată, să bat în lemn, a fost mult mai lungă și a avut mult mai multe momente frumoase decât avusesem până atunci.

De ce a plecat Gabriela Adameșteanu de la Revista 22? „Plecarea mea de 22 a fost traumatică, pentru mine, pentru că a fost foarte bruscă, și a arătat foarte clasic, știți?”

I.V.: Ați scris mai multe cărți importante. Ați plonjat în publicistica anilor ’90. Nu l-ați ascultat pe Zigu Ornea, care v-a spus că nu faceți bine să lăsați lumea editorială, a cărților, pentru jurnalism, spunea el, deși dvs. îi răspundeți cumva, nu neapărat lui Zigu Ornea, răspundeți chiar dvs., spunând că tot ce ați scris e un ecou la Dimineața pierdută, care rămâne romanul fundamental al Gabrielei Adameșteanu, și care are o ediție aniversară. Sunt 40 de ani de la prima ediție. În anii ’90 ați condus Revista 22, revista Grupului de Dialog Social. De ce ați plecat de la revistă?

G.A.: Plecarea mea de 22, care a fost traumatică, pentru mine, pentru că a fost foarte bruscă, și a arătat foarte clasic, știți? Cum se pleacă de la o revistă? De la o publicație? De la un post de șef, să zicem, de presă, când ai un patron? La un moment dat calci linia roșie. Calci linia roșie pentru că fiecare publicație… Libertatea… eu credeam enorm și voiam să cred în libertatea presei și în libertatea de opinie. Și asta a fost ceea ce m-a ținut în presă. Pentru că ieșeam dintr-o lume unde existase numai cenzură. A fost o decompresie extraordinară. Dar toate grupările au o publicație, au linii roșii, pe care e bine să nu le calci. Pe de o parte, eu sunt o persoană autonomă, acum mi-am găsit de la domnul Borțun definiția. Părinții mei ziceau că am mania contrazicerii…

Despărțirea Gabrielei Adameșteanu de Revista 22, un gest salvator. De ce crede că dacă mai stătea în redacția revistei, nu mai scria literatură? „Eu am declarat că nu am citit Noica și că nici nu îl voi citi.”

I.V.: Erați jurnalistă de mică, aveați apetență pentru publicistică…

G.A.: Mai luam câte o scatoalcă pentru asta. Am plătit libertatea de opinie de mică, și acesta a fost probabil ultimul moment când am plătit. Deci am intrat, probabil, în mai multe teme care nu conveneau nu neapărat tuturor membrilor grupului, ci să zicem celui care era influencerul grupului, momentului. Una dintre teme era Noica. Inclusiv eu am declarat că nu am citit Noica și că nici nu îl voi citi. Am lăsat un titlu, „dacă a fost sau nu un guru în comunism”… ceea ce a fost foarte rău privit. Vă spun acum și partea cealaltă a plecării mele. A fost un gest salvator că m-au scos din post de șef la 22. Dacă mai întârziam mult nu mai puteam să scriu literatură. Eram pe limită, eram de fapt plictisită de revistă, dar eu sunt… mă duc și mă lipesc acolo ca un lichen. Nu e bine, nu am mobilitatea oamenilor de azi. Și de curând, am văzut, psihologii au demonstrat că nu e bine să fii în structuri de putere mai mult de un anumit termen.

I.V.: Nivelul maxim, să zicem Președintele României, 10 ani…

G.A.: 10 ani!

Când a fost ultima dată Gabriela Adameșteanu la GDS?

I.V.: Aveți nostalgia acelor ani? Mai știți ceva de GDS? Când ați auzit ultima dată ceva relevant despre GDS?

G.A.: Acum o săptămână. Deci acum o săptămână am fost la GDS, de unde, de altfel, am plecat în 2013, și până atunci am rămas, pentru că în 2005 eu am plecat, am fost ejectată de la conducerea revistei, dar spre enervarea anumitora, eu am rămas acolo, mi s-a votat să rămân cu Bucureștiul cultural, pe care l-am mai ținut încă șapte ani, suplimentul literar. Deci cumva, pe de o parte, nu a ieșit complet, să zicem, tentativa de a scăpa de mine, dar pe de altă parte și eu am plonjat în lumea literară atunci. Acum o săptămână sau zece zile, Armand Goșu  a făcut la GDS o evocare a lui Mihnea Berindei. Și Mihnea Berindei, istoric…

I.V.: Și el prezent în volumul dvs.

G.A.: Prezent și un personaj fascinant, fascinant, complicat, și necunoscut aproape, deși a avut un rol important… nu zic că tot ce a făcut el era bine, dar a făcut foarte mult.

De ce îi uităm pe cei care ne-au făcut bine? Gabriela Adameșteanu: „Când ne amintim, o facem într-un fel destul de formalist, festivist. Pe mulți îi îngropăm, pur și simplu. Nu doar în pământ, ci și în mintea noastră”

I.V.: De ce nu ne amintim de oameni care au făcut ceva pentru țara asta?

G.A.: Asta e o problemă a românilor.

I.V.: Absența memoriei, lipsă de respect.

G.A.: Da, sau când ne amintim, o facem într-un fel destul de formalist, festivist. Pe mulți îi îngropăm, pur și simplu. Nu doar în pământ, ci și în mintea noastră. Bun! La un moment dat or să vine niște fete sau băieți deștepți și or să facă niște cărți. Eu așa cred. Dacă vor mai exista cărți, ceea ce cred, că vor mai exista.

Gabriela Adameșteanu suferă de optimism

I.V.: Sunteți optimistă că oamenii care au făcut deja, partea de bine dintr-o societate, va fi pusă în lumină?

G.A.: Da, eu sunt optimistă ca fire. Știți, sunt berbec. Sunt cea care vede partea plină a paharului, pentru că paharul are întotdeauna două părți și are și partea plină, și partea goală. Eu o văd pe cea plină. Sunt foarte multe cărți sau destul de multe cărți noi în care am văzut oameni tineri aplecându-se asupra trecutului. Uneori extrem de minuțios, mergând pe documente, atât cât pot să reconstituie profilul unui om, neștiind niciodată adevărul despre el. Eu păstrez această idee.

I.V.: Descrieți pe câteva pagini o întâlnire de la GDS, din ianuarie 1990, cu Silviu Brucan.

G.A.: Da.

Cât a avut de a face Silviu Brucan cu fondarea GDS? Gabriela Adameșteanu: „S-a format după o discuție la Pleșu și inițiatorul e chiar Mihnea Berindei.”

I.V.: Cât adevăr e în implicarea lui Silviu Brucan în fondarea GDS? S-au spus lucruri legate de asta, nu erați la Revistă, dar făceați parte din grup. Ați luat parte la acea discuție, pe Calea Victoriei. A fost implicat Silviu Brucan în fondarea grupului, în înființarea grupului?

G.A.: Eu sunt ajunsă întâmplător în GDS și știți, grupul a fost format ca primul ONG care a existat. A avut un număr de semnături atunci când s-a format. Nu veți găsi numele meu acolo. Nu am fost la ședințele de fondare a revistei; nu a revistei, a grupului! S-a format după o discuție la Pleșu și inițiatorul e chiar Mihnea Berindei. În Jurnalul Monicăi Lovinescu se vede momentul acesta, și Mihnea, care ținea legătura cu o parte dintre viitorii membri, pentru că el lucra în Liga pentru Drepturile Omului și el a fost cel care a transmis informații despre Radu Filipescu, când era închis, și prima, și a doua oară, că el a făcut trei ani de închisoare, Radu; a ținut legătura cu Gabriel Andreescu, cu Pleșu, ținea legătura cu toată această lume și de fapt, atunci când s-a format grupul, era format din oameni care s-au cunoscut, unii dintre ei, acolo. Era grupul de la Păltiniș. Dar era grupul disidenților. Era grupul sociologilor. Grupul legat de Brucan e grupul sociologilor: Alin Teodorescu, Călin Anastasiu, Stelian Tănase, deci fiecare avea câte… și după cultura lor. Deci eu nu am văzut cine a făcut și m-am chinuit în Anii romantici să aflu, dar nu îmi e clar. Pare-se, totuși, că este Mihnea Berindei, venind din afară. Jurnalul spune: „Mihnea s-a dus să se întâlnească…” e o probă a acestei chestii.

I.V.: În 2024 mai avem grup, dialog și social laolaltă în România?

G.A.: Acum el nu s-a mai văzut, în ultima vreme, dar nici nu mai are aceiași membri. Andrei Cornea a fost penultimul Președinte și ultimul, acum, e Vlad Alexandrescu. E cu totul altă generație și sunt alți oameni. Grupul nu a fost tot timpul la fel. M-ați întrebat de Brucan.

Gabriela Adameșteanu: „Brucan a vrut să controleze GDS”

I.V.: Despre implicarea lui la începuturile grupului.

G.A.: Brucan nu a fost inițiatorul grupului, dar Brucan, fără îndoială, a vrut să controleze grupul. Nu l-a controlat. Se poate vedea din linia pe care a luat-o grupul. Nu era linia lui Brucan. L-am văzut pe Brucan de două ori. Deci eu am venit întâmplător. Pe mine m-au luat în ianuarie, când grupul era deja format, m-au cooptat și pe mine, pentru că semnasem și eu o scrisoare a lui Stelian Tănase pentru susținerea lui Dinescu. Avusesem niște mici conspirativități legate de Dinescu. Inițial, din grup făceau parte și Dinescu, care nu a mai vrut, Blandiana, care nu a mai vrut, alții care nu se știe de ce erau acolo și au dispărut. Deci grupul era și parțial, și niște oameni foarte diferiți. Unii mai de stânga, cum erau Mariana Celac sau  Pavel Câmpeanu, clar de stânga, nu doar grupul de la Păltiniș. Grupul era o formație mult mai heteroclită. Brucan a vrut să facă din el un grup controlat, firește, de cei care erau atunci la putere, drept care a dat și sediul, dar nu a dat sediu numai Grupului. Sediul Uniunii a fost dat tot de Brucan.

Ce se întâmplă când pierzi puterea? Gabriela Adameșteanu: „Autoritarismul și ruptura de realitate se accentuează.”

I.V.: Un om e mai interesant când are puterea sau când o pierde?

G.A.: Ca literat, când o pierde. Omul devine interesant când o pierde și când stă prea mult la putere sau nu stă bine, în orice caz, când stă prea mult. Autoritarismul și ruptura de realitate se accentuează.

I.V.: Vica Delca, că am vorbit de Dimineața pierdută, i-am avut invitați la podcast pe doi dintre cei care au jucat în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul Bulandra. Cred că e ultima piesă majoră de la Teatrul Bulandra de dinainte de Revoluție, a fost și interzisă la un moment dat.

G.A.: Nu, a căzut înainte să îi dea drumul. Și pe urmă putem zice că a fost interzisă, că a fost scoasă de la Teatru.

I.V.: Eu i-am avut invitați pe Victor Rebengiuc și pe Răzvan Ionescu dintre cei care au jucat în piesă.

G.A.: Da, mi-a plăcut Răzvan.

Gabriela Adameșteanu despre Dimineața pierdută, la publicarea unei ediții speciale, la 40 de ani de la tipărire: „Dimineața s-a depărtat de mine, știți, deși oamenii o asociază în permanență cu mine. ”

I.V.: Este Vica Delca personajul la care țineți cel mai mult? Așa cum s-a spus, Dimineața pierdută e istoria unui secol pierdut în București?

G.A.: Eu nu țin, cititorii țin la ea… Și în străinătate, și în Franța, și în Germania. Eu nu țin la niciunul din personaje mai mult decât la altul. Chiar dacă unele îmi ies mai bine și altele îmi ies mai prost. Am fost foarte bucuroasă când într-un comentariu al lui Daniel Cristea Enache, comentariu foarte lung, în Observatorul cultural, a zis că în partea a doua a romanului e un personaj la fel de important ca Vica, fiind cel care i-a eclipsat pe toți, Ștefan Mironescu, profesorul, care arată, mă rog, era să zic că e influencer, dar nu e, pentru că e un soț încornorat. Dar are niște discursuri și niște gânduri legate de români, de defectele României, de ce suntem aici, și el demonstrează și că ar fi un personaj în carne și oase cu o viață, defecte, lucruri grele de dus. Inclusiv boala. Deci din punctul meu de vedere, în Dimineața e romanul Vicăi, dar e și partea a doua, romanul istoric dinainte de Primul Război Mondial, în care, într-adevăr, sunt și problemele României. Dar Dimineața s-a depărtat de mine, știți, deși oamenii o asociază în permanență cu mine.

Ura de sine ca popor și lipsa de încredere, două defecte fundamentale ale românilor, în ochii Gabrielei Adameșteanu

I.V.: Sunt 40 de ani, e și o ediție splendidă la Polirom cu ocazia celor 40 de ani. Pentru că deși apare în 1983, trebuia să apară pe final, de fapt, lansarea sau apariția e în 1984. Deci sunt 40 de ani și pentru că vorbeați de defectele României, care credeți că e cel mai mare defect al românilor, nu al României?

G.A.: Eu cred că, la care se referă și el, e lipsa de încredere în sine, care face corolar cu lipsa de solidaritate, și profesorul vorbește despre așa-numita ură de sine. Românii spun toate lucrurile rele despre ei, și de aceea și pleacă. Nu numai de aceea. Invitații dvs. au și demonstrat că din păcate, în România, încă avem un foarte mare decalaj social, și în România se trăiește și în secolul XX, și în secolul XIX, și în secolul XXI, e o țară nemodernizată total, dar cred că această ură de sine ca popor, această lipsă de solidaritate, un hipercriticism, pentru că lumile celelalte nu sunt perfecte, pe care ei le imaginează perfecte. Și în care pleacă și unii performează și unii nu performează, dar poveștile sunt întotdeauna ale victorioșilor. Eu însă din ce am văzut e atât de multă lume plecată încât sociologii ar trebui să aibă foarte mult de lucru pe zona de diaspora, ca să vadă un tablou mai exact al României de afară.

I.V.: Povestea dvs. victorioasă are un moment mai puțin reușit, unul pe care îl regretați, de care vă pare rău?

G.A.: Vă dați seama că astea se spun preotului sau ți le spui ție. Dar în niciun caz publicului.

Gabriela Adameșteanu, o excepție în lumea competitivă a literaturii. „Nu am vânat succesul. Sunt extrem de calmă la subiectul acesta. Aș zice nu indiferentă, dar foarte, foarte calmă”

I.V.: Dar un moment de glorie absolută, ziua cea mai fericită, e acea zi de 3 februarie sau mai aveți un alt moment?

G.A.: Nu, în 3 februarie nici nu știam că sunt atât de grav bolnavă, am umblat în continuare, putea să mi se rupă coloana atunci, am băut cafea, nu aveam voie, având accident, deci aia a fost o zi a inconștienței, aș putea spune, aș putea să o celebrez ca inconștiență. Să vă spun ceva. E foarte ciudat. Nu am niciun moment pe care să mi-l amintesc exaltant. Momente bune. Și niciunul nu e legat de vreo victorie literară, din punctul meu de vedere; probabil sunt ciudată față de colegii mei de literatură. Nu sunt și nu am vânat succesul. Sunt extrem de calmă la subiectul acesta. Aș zice nu indiferentă, dar foarte, foarte calmă, nu am invidiat niciodată, nu urmăresc ce fac alții. Există un citat, al lui Lucian Raicu, care e pus pe, poate aici? Nu, este într-o cronică la cartea asta.

I.V.: La Dăruiește-ți o zi de vacanță.

G.A.: Da. El spune că deși sunt abia la a doua carte, face o descriere a stilului meu. Atrage atenția asupra mea. Îmi dă un calificativ foarte bun, dar spune că mai ambițioasă decât ambițioșii, eu nu mă compar decât cu mine însămi. Din punctul acesta de vedere am fost foarte liniștită. Pentru că altfel, literatura în care trebuie să debutezi în permanență ți-ar crea stres și o nefericire continuă și probabil niște momente de fericire. Dar nu îmi amintesc niciodată legat de vreun premiu sau de vreo traducere, nu, doar o stare de calm. Asta mi se pare cea mai bună.

Mai crede Gabriela Adameșteanu că nu trebuie pus „mai mare preț pe o existență care lasă în urmă o operă, decât pe una pierdută în anonimat”?

I.V.: Aveți în Întâlnirea o frază: „Acum nu pun mai mare preț pe o existență care lasă în urmă o operă, decât pe una pierdută în anonimat. Nu știu dacă este vorba despre un egalitarism religios, creștin-ortodox, social-democrat ori de distanța amoral-cinică a scriitorului față de existențe.” Totuși, scriitorul e un creator, aici e o modestie exagerată.

G.A.: Exagerată!

I.V.: Totuși e un creator de lumi, e o ieșire din anonimat.

G.A.: E adevărat, în cartea următoare încerc să pun o pedală la chestia asta, că mi s-a părut și mie exagerată. Dar am găsit un citat în Jung, care e întrebat legat de niște contradicții în ce a spus, și a zis: „Atunci așa gândeam, și acum gândesc altfel.”

De ce ar fi vrut Gabriela Adameșteanu să devină psiholog sau sociolog?

I.V.: Ați vrut să faceți medicină, ați făcut literatură dar ați vrut să renunțați la literatură, ați făcut publicistică și jurnalism atâția ani, e ceva ce ați fi vrut să faceți și nu ați făcut încă?

G.A.: Da, aș fi vrut să fac Psihologie-Sociologie, pentru că tipul meu de proză intersectează aceste domenii.

Gabriela Adameșteanu, mai aproape de clasici. „Nu sunt monomaniacă!”

I.V.: La ce țineți cel mai mult în viață? Care e valoarea esențială, fundamentală pentru Gabriela Adameșteanu?

G.A.: În afară de literatură? Familia!

I.V.: E vreun autor favorit? Care e autorul dvs. de raftul I?

G.A.: Sunt mai mulți, nu sunt monomaniacă, dar fără îndoială Proust rămâne unul care m-a format și pe care l-am luat întâmplător, la douăzeci de ani, fără să știu ce e, pentru lucrarea de diplomă, și de la care am învățat foarte mult; probabil Balzac…

I.V.: Deci clasici.

G.A.: Da, da. Clasici! Niște americani, dar în general și ruși. Adică Tolstoi, iar de curând am citit, de fapt, prima dată, de curând, foarte de curând, până am terminat acum două săptămâni Demonii lui Dostoievski. O carte foarte puternică.

I.V.: Și mereu actuală, cum se întâmplă cu marile cărți.

G.A.: Exact.

I.V.: Dintre scriitorii români care v-au fost apropiați și nu mai sunt astăzi printre noi, de cine vă este cel mai tare dor?

G.A.: Doar cărțile, că nu i-am cunoscut…

I.V.: Dintre prieteni, dintre cei de care ați fost apropiată și fizic, nu doar prin intermediul cărților.

G.A.: Nu știu, aș prefera să nu spun.

Cine câștigă lupta finală în formarea unei memorii, biografia sau bibliografia? Scriitoarea Gabriela Adameșteanu: „Adică literatura, inclusiv a mea, raportată la viață, e ca o reflectare de gradul doi. Nu pot să le compar. Viața mi se pare formidabil de plină.”

I.V.: Cred că are Virgil Ierunca, pe care de asemenea, l-ați intervievat în anii ’90 o frază, „O operă nu merge singură pe stradă.” Cât contează biografia și bibliografia? Raportul acesta dintre biografie, operă, și viața unui autor?

G.A.: Viața este cu mult mai bogată și mai interesantă și mai plină și mai tragică decât orice iese inspirat de ea. Adică literatura, inclusiv a mea, raportată la viață, e ca o reflectare de gradul doi. Nu pot să le compar. Viața mi se pare formidabil de plină.

I.V.: O operă mare, un creator mare, vor rămâne așa în ciuda vulnerabilităților și păcatelor autorului?

G.A.: Aici sunt două lucruri. Cazul lui Celine în Franța ne arată că păcate mari, cum sunt ale lui Celine, au fost 20, 30 de ani, și într-o literatură care e destul de neiertătoare și care a arătat tot ce era de arătat, nu ca la noi, unde mai arăți, mai nu arăți, deci din punctul acesta de vedere, dar ce vreau eu să adaug, este că nu se spune foarte des sau nu se spune faptul că literatura e perisabilă. Acest lucru eu l-am observat oarecum prin cărțile mele. De aceea am mai revenit uneori, am mai scos. Nu aș fi fost sigură, dar mi-a spus acest lucru un foarte respectat eseist și critic literar, Liviu Ciocârlie, și el a și spus: „literatura e perisabilă din cauză că limba e perisabilă, limba se schimbă”. Și celelalte arte, deci te bucuri la fel de mult de o statuie de antichitate, dar nu prea mai poți, într-adevăr, să citești Iliada, Divina Comedie și altele. Adică foarte greu se traversează epocile.

Are Gabriela Adameșteanu vreo profeție pentru evoluția literaturii? „Eu sunt foarte nedumerită de ce se va întâmpla cu literatura în următorii 20 de ani.”

I.V.: La 80 de ani de la apariția Dimineții pierdute, într-o ediție la fel de frumoasă, care va fi soarta acestei cărți?

G.A.: Eu sunt foarte nedumerită de ce se va întâmpla cu literatura în următorii 20 de ani. Și am dat un interval mare, dar probabil mișcările vor fi mult mai rapide. Un profesor tânăr, de generația dvs. îmi spunea în două emailuri pe care mi le-a trimis, cu experiența lui ca profesor și ca tată de elevi, că este foarte, foarte sceptic în privința viitorului literaturii. Deci profesor de facultate, eu îmi dau seama că asta este un semnal, generațiile noi nu mai au cartea la fel… dar nu știu cum va fi lumea cu roboți, cu inteligența artificială, realmente nu știu. Nici măcar asta, că nu citesc tinerii de acum, nu mi se pare cel mai grav lucru, ci tehnologia, lumea tehnologizată, nu știu până la ce grad va fi.

Obsesia Nobel. Gabriela Adameșteanu: „De mai multă vreme, Premiul Nobel pe mine nu mă exaltă deloc. Niciodată nu m-a tentat. Nu că pentru mine. Dar nu mi s-a părut o miză nici pentru România.”

I.V.: Am vorbit despre obsesia politicii, dar mai e o obsesie a scriitorului român, în orice caz, obsesia Premiului Nobel pentru Literatură.

G.A.: (n.a. râde).

I.V.: Când credeți că vom câștiga?

G.A.: Nu știu ce să vă spun. Aici nu sunt optimistă și asta nu se referă doar la calitatea literaturii române, ci chiar la Premiul Nobel. De mai multă vreme, Premiul Nobel pe mine nu mă exaltă deloc. Niciodată nu m-a tentat. Nu că pentru mine. Dar nu mi s-a părut o miză nici pentru România. Nu asta e important. E o publicitate. E o acțiune de marketing la cel mai înalt nivel și atâta tot. Dar nu știu ce se întâmplă acolo. Realmente, scriitori foarte mari, așa cum demonstrase Laurențiu Ulici…

I.V.: Am avut o discuție cu el, am și difuzat-o, inedit, la podcast, și el explica, pentru că a scris celebrul Nobel contra Nobel…

G.A.: Exact!

I.V.: Explica spunând că mai este o listă de mari scriitori care nu au luat Premiul Nobel.

G.A.: Da, și acum lista aia s-a lungit, s-a lungit și se lungește.

I.V.: E adevărat că între timp au luat și câțiva scriitori importanți.

G.A.: Probabil că da, dar sunt și foarte mulți care nu au luat. Și nu este un criteriu. Nu ar trebui. Noi avem și complexe din acestea provinciale, foarte tare.

Dialectica lăcomiei

I.V.: Complexe la ce e mai sus, mai înalt, cu normalitatea stăm mai greu.

G.A.: Tot la dvs. am auzit și nu mai țin minte la care dintre cei pe care i-am ascultat, despre sărăcia în care s-a trăit multă vreme în România și faptul că și atunci când ajung la o stare materială suficientă, oamenii undeva, în ei, au aceeași spaimă sau aceeași lăcomie sau dorință de pe vremea când erau săraci. Spre materie, spre bani, spre acumulare.

I.V.: Dispare umanismul din preocupările noastre, în orice caz. Doamna Adameșteanu, mulțumesc mult pentru acest dialog.

G.A.: Eu mulțumesc.

Gabriela Adameșteanu către Ionuț Vulpescu: „Sunteți o gazdă perfectă”

I.V.: Să fim optimiști, chiar tuturor zodiilor să le dorim să fie optimiste. În final aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

G.A.: Mi se pare că sunt foarte variate, în  primul rând, invitații dvs. aduc lucruri foarte diferite. Din cauza asta orizontul de ascultare e larg, e surprinzător, și sunteți o gazdă perfectă, adică înțelegător, spun adaptabil în sensul bun la ceea ce spune, și completând cu foarte multă nuanță ceea ce spune interlocutorul.

I.V.: Mulțumesc mult!