Episodul nouă al podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu aduce în prim-plan un nume important al mediului academic și cultural din România. Este vorba despre doamna profesoară Florica Dimitrescu-Niculescu, lingvist, istoric al limbii române, profesor universitar și, nu în ultimul rând, membru de onoare al Academiei Române. De numele doamnei profesoare se leagă numeroase studii de specialitate din domeniul lingvisticii și istoriei limbii române, însă poate cea mai cunoscută lucrare a sa pentru publicul larg este Dicționarul de cuvinte recente, care a ajuns până în prezent la cea de-a patra ediție. Florica Dimitrescu-Niculescu i-a avut drept mentori pe titanii lingvisticii românești: Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan și Jacques Byck, cărora le-a călcat pe urme, devenind astăzi unul dintre marii specialiști în istoria limbii române. În dialogul de astăzi, vom afla cum a ajuns tânăra Florica Dimitrescu-Niculescu să aleagă între Teologie și Fizică atomică, alegând totuși Literele, care au fost așa-zisele obstacole care au dus la împlinirea unui destin și care au fost întâlnirile destinale ce au făcut cu putință performanțele sale științifice. Un dialog despre limba română, despre vocație, despre Eminescu și marii pionieri ai lingvisticii din România.
Podcastul poate fi ascultat integral accesând link-ul: https://youtu.be/R8VBVXZHBSc

Student și preparator – o funcție dublă
Ionuț Vulpescu – Bună ziua! Mă bucur să avem astăzi la podcast-ul Avangarda, cu Ionuț Vulpescu un invitat special, doamna profesoară Florica Dimitrescu-Niculescu, din 2011 membru de onoare al Academiei Române. Vă mulțumesc că ați acceptat invitația mea!
Florica Dimitrescu-Niculescu – Îmi face mare plăcere și mie!
I.V. – Sunteți cel mai avizat specialist în istoria limbii române – o spun foarte mulți – și urmașa profesorului Alexandru Rosetti la Facultatea de Litere a Universității București. Ați terminat facultatea în 1951. Cum era perioada aceea în mediul universitar bucureștean și, mai cu seamă, la Facultatea de Litere?
F.D.N. – Pot spune că au fost, de fapt, două perioade. Eu am intrat în ʼ47. Am dat bacalaureatul în primăvară și am intrat la facultate în toamnă. Aceea a fost prima parte, în care eram destul de derutați. Întâi pentru că eram enorm de mulți. Am intrat la Facultatea de Litere, cu diversele ei limbi, nu numai limba română, vreo 3000 de persoane. De ieșit nu știu dacă am ieșit 200-300, mai mulți nu. Asta a fost prima perioadă. Apoi a venit perioada ʼ48, când s-a făcut naționalizarea. Pentru învățământ, asta a avut o parte bună, căci atunci când înveți ceva de la profesori, e frumos să stai față în față cu ei, să ai frecvență, să vii zilnic la facultate, așa cum ai fost zilnic la grădiniță, la școala primară, la liceu și facultate. Catedra de limba română, așa se numea pe vremea aceea, „Limba română și dialectele ei”, condusă de profesorul Rosetti, avea un corp foarte redus de profesori. Erau cu toții șase sau șapte, atât. Era Rosetti, era Iordan, era Jacques Byck (profesorii), pe urmă erau lectorii Boris Cazacu și Ion Coteanu, și mai era o asistentă, Mara Rădulescu. Cum ar fi putut acești șase oameni să cuprindă seminariile, unde trebuia să vii și să discuți cu profesorul, nu? În ʼ48, facultatea trebuia să angajeze oameni. De unde să îi ia? Sigur, normal era să îi ia pe cei care au terminat facultatea de curând și care erau cei mai buni. Și chiar așa s-a întâmplat. Au luat pe doi dintre colegii care erau cu doi ani mai mari decât noi. Foarte buni amândoi. Dar cu doi nu se face primăvară. Atunci Rosetti a avut ideea să angajeze dintre studenții din perioada aceea pe cinci dintre noi. El, din anul întâi – probabil că acesta era sistemul lui, era foarte atent la cei care răspundeau la seminar și care se arătau într-adevăr interesați de materia care se preda. Iar el avea cinci nume. Ne-a angajat pe toți cinci, din seria aceea intrată în ʼ47. Fiecare dintre noi, la un moment dat, și-a ales o anumită specializare în cadrul catedrei. De exemplu, era Matilda Caragiu care și-a ales Dialectologia, ea fiind aromâncă. Eu mi-am ales Istoria limbii, fiindcă îmi plăcea cursul profesorului Rosetti. Valeria Guțu Romano și-a ales Gramatica și cultivarea limbii române. Aurel Nicolescu a fost bibliograful nostru – o minte nemaipomenită, ținea minte fiecare referință și, în felul acesta, ne-a ajutat pe toți la bibliografii. Și, în fine, Alexandru Niculescu, cu care mai târziu, peste doi-trei ani, m-am și căsătorit, și-a ales o altă ramură a profesorului Iordan, Lingvistica romanică, pentru că el își dăduse mai demult doctoratul în italiană. Deci română și italiană. Cam acesta a fost drumul nostru.
I.V. – Deci ați rămas în facultate ca preparator și asistent.
F.D.N. – Preparator eram, nu asistent. Prima categorie era de preparator. Ne-au numit în anul al treilea. Din acel an, am avut o funcție dublă. Eram studenți, mergeam la cursuri, la seminarii și, în același timp, țineam cursuri și seminarii pentru studenții cu un an mai mici decât noi. Nu pot să uit că m-a pus Rosetti să țin curs – curs, nu seminar, și era foarte pretențioasă materia, la fel ca și profesorul, un curs despre evoluția consoanei „c” în limba română, din latină în română. Foarte greu subiect! Dar l-am ținut. Știu că în sală era viitorul nostru coleg Grigore Brâncuș. El era în anul al doilea, noi în anul al treilea. Deci am avut această viață dublă, de studenți și de cadre didactice. Se pare că ne-am îndeplinit-o destul de bine. Rosetti era mulțumit. Bineînțeles, ne urmărea pas cu pas, ce citim, cât citim, cât înțelegem din ce am citit și cât reușim să dăm mai departe.

Matematica, bat-o vina!
I.V. – Spuneați că înainte de a merge la Facultatea de Litere, vă gândeați și la Teologie și la Fizică atomică. Sunt domenii foarte diferite. Cum ați ajuns totuși să faceți Litere?
F.D.N. – E foarte complicat. Prima mi-a fost interzisă, de mine chiar, nu de altcineva, prin faptul că, pentru fizică atomică, trebuia să știu matematică. Eu n-am știut de la început matematică, n-am priceput de la început sistemul matematic – nici până astăzi nu îl înțeleg, dar acum nu mai are importanță. Acum, poate vă întrebați de ce fizică atomică? Era anul 1945-1946. Noi aveam la fizică o profesoară din Iași, din același oraș cu Horia Hulubei, care a fost părintele fizicii atomice în București – el a avut ideea să înființeze platforma aceea de la Măgurele. Iar profesoara noastră, doamna Mărioara Codreanu, născută într-o familie foarte specializată în partea științifică – un frate al ei era mare biolog, ea fiziciană, a avut norocul nemaipomenit (și noi că am avut-o ca profesoară) că a lucrat când era mai tânără în laborator la Madame Curie. Deci era îmbibată cu fizică atomică, ceva ce pe vremea aceea nici la facultate nu exista materia Fizică atomică. Era doar o mică ramură în cadrul căreia începuse să se discute și partea atomică. Pe noi ne-a fascinat această profesoară.
I.V. – Dar v-a împiedicat matematica.
F.D.N. – M-a împiedicat matematica.

Religia, predată de femei
I.V. – Dar cu Teologia cum a fost?
F.D.N. – Cu Teologia a fost altfel. Religia se făcea la liceu, opt ani. Era prima materie în catalog. Întâi era Religia, apoi urma Limba română, după care Matematica și așa mai departe. Deci era o materie considerată importantă. În general, la toate liceele de fete din vremea aceea, Religia era predată de un profesor care era specializat în religie. De obicei, era preotul din parohia cutare sau cutare. Eu am făcut Școala Centrală și aveam vis à vis de liceu chiar Biserica Icoanei – o biserică importantă. Sigur, erau preoți dotați pentru a preda Religie, că în fiecare an se preda altceva la Religie. Eu am intrat în ʼ47. În ʼ47 s-a făcut schimbul de directoare. Fusese Elena Rădulescu Pogoneanu și urma domnișoara Elena Malaxa, sora marelui Nicolae Malaxa. Ea era ceea ce pe vremea aceea se numea „domnișoară bătrână”. Preda Matematica, evident. Ne era frică tuturor de ea. Totdeauna purta un guleraș alb, rochie neagră, cât mai închisă, până la vârful gâtului. Și avea mania că nu voia să vadă bărbați în școala noastră. Iar atunci a căutat să găsească femei. Eram două serii: seria A, cu fetele de la internat, și seria B, cu bucureștencele. Eu eram în seria B, fiind din București – m-am născut în București. Și a găsit o profesoară. Pe preot îl admitea numai la sfeștania din 1 septembrie, când începea anul școlar. Asta nu putea să o facă o profesoară de religie. Noi aveam o doamnă foarte drăguță, mititică și foarte agilă. O chema doamna Gabriela Șeicaru, căsătorită cu un avocat. Tânără și foarte plăcută. La clasele celelalte era altcineva. Mi-a plăcut materia. Îmi plăcea să știu anumite lucruri pe care nu le puteam învăța la alte materii. La Istorie, profesoara de Istorie făcea foarte multă istoria artelor, că nu exista curs de istoria artelor. Dar ea voia să ne învețe. Vă dați seama ce orizonturi ne-a putut deschide! Am fost niște eleve foarte bine plasate din acest punct de vedere. La Religie, toate cele opt clase le-am făcut cu cărțile lui Irineu Mihălcescu, care pe vremea aceea era Mitropolitul Moldovei și urma să devină Patriarhul României – era un fel de lege nescrisă. Erau niște cărți foarte subțiri, nu ca celelalte de 200-300 de pagini. Cele de religie aveau 70-80 de pagini. Le-am avut pe toate. Când am ajuns în clasa a patra, doamna noastră urma să aibă un copil. Pe vremea aceea, fiecare profesoară spunea cât dorește să aibă concediu de naștere. Și ea a spus: „Vreau un an de zile.” Deci era o mare problemă cine vine să predea în locul ei. Nu preot, nu bărbat. Cu chiu, cu vai au găsit o fostă elevă a liceului, terminase cu vreo doi-trei ani înainte. Era în anul al treilea la Teologie. Era de o frumusețe răpitoare și plăcută, și citită, ba chiar scria anumite articole la Gândirea. Ea ne-a condus oarecum către un alt viitor, către un alt drum. Asta a fost numai în clasa a patra. Ea atunci ne-a pus o problemă care pe cele mai multe dintre noi ne-a încurcat. În clasa a patra, se făcea Istoria Bisericii Române. Deci Coresi, Varlaam, Simion Ștefan ș.a.m.d. Toți scriau cu caractere chirilice. Iar ea ne-a spus: „ – Care dintre voi vrea să învețe chirilica, eu vă țin ore.” Eu m-am grăbit. Nu știam ce înseamnă. Pe vremea aceea, habar nu aveam de diferența dintre o scriere și o altă scriere. Mi-a făcut plăcere să învăț. Am învățat să descifrez prefețele, predosloviille textelor de acolo.
I.V. – Deci așa s-a făcut trecerea. Așa v-ați apropiat de lingvistică. După aceea, v-ați ocupat de Coresi.
F.D.N. – Asta s-a întâmplat mai târziu, cu un profesor evreu, Jacques Byck, un profesor excepțional, pentru care limba veche românească era adevărata limbă, cea din care ne tragem noi seva astăzi.

Închideri care deschid. Drumul de la teologie la lingvistică
I.V. – Când ați intrat în facultate, spuneați că nu erați foarte edificată, nu prea știați cum e cu lingvistica. Care a fost momentul când ați știut că asta este menirea dumneavoastră? Căci iată că ați ajuns cel mai avizat specialist în istoria limbii române astăzi!
F.D.N. – Nu spuneți niciodată „cel mai”. Puteți să spuneți „vă pricepeți la”, „sunteți specialist în”. Dar cuvintele astea mari, mie cel puțin nu mi se potrivesc și, în general, eu zic că nu i se potrivesc nimănui.
I.V. – Am citat din colega dumneavoastră, doamna Matilda Caragiu-Marioțeanu, care așa vă consideră.
F.D.N. – Și eu o consideram pe ea cea mai bună la dialectologie. Dar am fost prietene, chiar surori.
I.V. – Care a fost momentul când ați știut că asta e menirea dumneavoastră?
F.D.N. – A venit mai tîrziu și fără legătură cu gândirea mea. S-a întâmplat la sfârșitul anului 1947, când am intrat la facultate. M-am dus să mă înscriu la Teologie. Nu trebuie să uit să vă spun că, în ultimii doi ani de liceu, eu am urmat cursurile de la Teologie, fără să fiu înscrisă. Aveam o prietenă, Julieta Constantinescu, care era mai mare decât mine, tot eleva profesoarei din clasa a patra, Mariana Ionescu, măritată Vasilescu. Mariana mi-o recomandase pe Julieta, care era studentă la Teologie. Ea a fost Maica Zamfira de la Prislop, care a fost stareța Mănăstirii de călugărițe de la Prislop. Deci aveam o anumită relație cu facultatea. Dar la ce cursuri mergeam eu? Nu puteam să merg decât după masă, când n-aveam școală, că dimineața eram la liceu. Școala Centrală era aproape de facultate, acolo la ceas era facultatea, la etajul al treilea. Urmam cursurile de exegeza Vechiului Testament și a Noului Testament. Vechiul Testament îl făcea Gala Galaction și Noul Testament, părintele Nae Popescu, tatăl marelui actor – generațiile de astăzi nu l-au putut auzi și vedea – Mihai Popescu, care a murit la treizeci și ceva de ani. Știu că odată, m-am întânit cu Galaction pe culoar, m-a oprit și mi-a zis: „– Domnișoară, eu nu te înțeleg. Văd că vii la cursuri, iei notițe, dar la examene de ce nu te prezinți?” și îi zic: „– Îmi pare rău, dar nu pot să mă prezint, că eu încă sunt elevă.”, „– Cum adică ești elevă?”, „– Sunt în clasa a opta la Școala Centrală, dar după vin la dumneavoastră, când termin liceul.” Și m-am dus la secretariat să mă înscriu. Primul lucru care mi s-a spus a fost: „Din anul acesta, Teologia e destinată numai părții masculine, nu mai intră nimeni dintre fete.” Iar în vara aceea, dintre bacalaureat și facultate, când mi s-a refuzat intrarea la Teologie, a doua oară – prima a fost din cauza mea, cu neștiința matematicii, dar a doua așa s-a întâmplat. Și atunci am mers prin mai multe facultăți: la Biologie, la Drept, să văd ce se cere, ce ajungi după aceea. Așa am ajuns la Litere. Mie mi-a plăcut dintotdeauna să citesc cât mai mult și, mai ales, literatură română – asta știam mai bine.

Vocație și impostură la catedră
I.V. – Cu cine ați făcut literatură? Care erau marii profesori? Am vorbit despre cei care erau la catedra de Limbă, dar la Literatură română cu cine ați făcut?
F.D.N. – Și aici e o falie între profesori. Tocmai că era perioada asta în care se trecea de la un sistem la un alt sistem. I-am avut pe Călinescu și pe Vianu, șefi de drum. Asistentă, pe vremea aceea, era Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care fusese și ea elevă la Școala Centrală, terminase cu opt ani înaintea mea, dar cu sora ei am fost chiar colegă de clasă. Asta era partea bună. În schimb, partea de literatură la noi la facultate a fost o nenorocire. Gândiți-vă! Vitner era dentist. Foarte frumoasă meserie! De ce n-o fi continuat-o? Ce s-a băgat unde nu știa și, mai ales, unde dorea să dea linia, în literatură? Un om care n-avea nici în clin, nici în mânecă cu literatura, nici măcar nu avea un interes pentru literatură. La literatură veche, era Mitu Grosu. Lumea toată râdea de el. Ăsta nici nu auzise de chirilică. Când faci literatură veche românească, trebuie să știi chirilică. Dar ăsta habar n-avea. Printre ei, doi au fost buni. A fost Iosifescu, un profesor la locul lui, chiar elegant și culant. Merita să fie la catedră. Al doilea, duplicitar, era Crohmălniceanu. El era pe linie la curs, la seminar era alt om. Eu m-am nimerit – norocul meu – în grupa pe care o conducea el la seminar, o singură grupă din an. Aici ne introducea în literatura universală, în literatura franceză actuală. Știam curentele literare din alte țări, pe care le aflam numai la seminar.
I.V. – A și publicat o carte, Amintiri deghizate, în care povestește foarte mult din spiritul acelei epoci foarte grele.
F.D.N. – Așa este. Am fost prietenă cu un scriitor mai puțin cunoscut, care era din Galați, din același oraș cu Crohmălniceanu – cam aceeași vârstă aveau. El mi-a povestit că în viața lui n-a văzut o bibliotecă mai bogată decât biblioteca din casa lui Crohmălniceanu. Nu știu ce părinți avea, cine erau. Oricum era bogat, pentru că odată a spus că el a fost crescut de o bonă. Pe vremea aceea, nu toată lumea își permitea asta.
I.V. – Influențele acestea erau cu siguranță evidente în ceea ce însemna literatura română. Dar în lingvistică, ele s-au manifestat? Ați simțit aceeași ingerință ideologică?
F.D.N. – Da, dar fără rezultate în partea negativă. Catedra îi rămăsese profesorului Iordan, o perioadă. În ʼ52, și Iordan, și Graur, care era la catedra de Latină – nu mi-a fost profesor direct, dar era un foarte bun profesor – au fost dați afară. A fost adus un nou decan la facultate, îl chema Orzea – nu îi mai știu celălalt nume, dar e bine să nu mi-l aduc aminte nici măcar pe cel de familie. Eu cred că nici la școala primară nu se pricepea să intre în sufletul copiilor, să îi învețe să deseneze un „a” sau un „o” ș.a.m.d. Era un om nepotrivit pentru a fi profesor. El ne-a fost decan pentru câțiva ani. Dar îl ignoram, nu ne uitam la el. Mai erau și alții, n-avea importanță. Oricum, catedra noastră a rămas o catedră de profesori care au meritat să fie profesori și să rămână profesori. Sigur că astăzi sunt urmașii lor.
I.V. – Ceea ce spuneți și discuția noastră sunt foarte utile, mai ales că în timpurile pe care le trăim, tancurile rusești intră în Kiev. Și e foarte bine să ne amintim și acei ani foarte grei pentru noi, anii ʼ50. Ați îngrijit recent o carte, Omagiul lingviștilor români nonagenari, o pleiadă de mari lingviști pe care România îi are. Cum se explică longevitatea aceasta a lingviștilor noștri?
F.D.N. – Am făcut o socoteală într-o cărțulie care se numește Lingviști și filologi români, apărută prin ʼ74. Cei mai mulți au murit după 80 de ani. Deci au ajuns la o vârstă înaintată. Iordan a ajuns la 98 de ani, iar un profesor de la Iași, Istrate, care a fost la teza mea de doctorat, a avut chiar 100 de ani când s-a întâmplat să dispară. N-aș ști să vă spun de ce și cum, din punct de vedere medical. Dar eu cred că din cauză că lingvistica îți dă o anumită liniște în cercetare. Ești atât de absorbit de ceea ce dorești să înțelegi și, după aceea, dacă ești profesor, să predai, să faci pe altul să înțeleagă ceea ce tu ai înțeles mai înainte! Poate că s-au nimerit să aibă neveste înțelegătoare – cei mai mulți erau bărbați, desigur. Astăzi, lucrurile s-au schimbat, în sensul de masculin-feminin. Lingvistica este aproape o meserie feminină, și nu numai la noi, ci și în țările celelalte. La noi la catedră, suntem vreo patruzeci, dintre care băieți sunt doar vreo patru sau cinci – foarte buni, e adevărat, dar și fetele sunt foarte bune. Cele care nu sunt destul de bune vor reuși singure să se dea la o parte. Aceasta e o specialitate căreia dacă nu i te dedici, nu poți rezista.
I.V. – Folosiți în Prefața acestui volum o sintagmă a lui Vasile Pârvan, „datoria vieții noastre”. Care a fost datoria vieții acestei generații de intelectuali români?
F.D.N. – O grea întrebare și e greu și răspunsul. Să nu uit să vă spun că termenul „lingvistică” nu ne era cunoscut când eram în liceu. Nu era în circulație, nici la facultate. Catedra se numea „Limba română și dialectele ei”, nu „Lingvistică”. Asta e o cercetare mult mai largă, cu ramificații foarte bogate și foarte generoase, în sensul că încă nu sunt cercetate și avem pâine de făcut și de mâncat încă multă vreme din meseria asta. Deci ar fi această dedicație pentru meserie. Nu aș numi-o „meserie”.
I.V. – Vocație.
F.D.N. – Acesta e un cuvânt excepțional, așa este. Vocația e minunată în orice meserie. Trebuie să crezi în ea. Eu am învățat asta de la tatăl meu. El era inginer. Era inginer-șef într-o fabrică în care a lucrat peste patruzeci de ani. Când a fost nenorocirea din ʼ48, naționalizarea, lucra la fabrica unor greci. Și a fost dat imediat afară, pentru că era sluga grecilor, dar erau niște greci foarte românizați. Veniseră demult în țară, cu familiile, cu tot. Nu pot să uit că sora proprietarului fabricii era căsătorită cu rectorul de la Arhitectură, arhitectul Nenciulescu, care e cel care a refăcut în anii ʼ30 Palatul Regal. Ce vrei mai mult decât această minunată relație? Ce conta că erai grec, că erai român? Niciunul, poate, nu suntem români din prima zi până în ultima zi.

Studenții suedezi versus studenții români. Un paradox
I.V. – Tot în Prefață, pe lângă referirea la colegii dumneavoastră de generație, pomeniți și alți tineri cercetători care, la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române, au avut o activitate consistentă. Printre ei era și Ileana Vulpescu. Puțină lume știe că ea era o specialistă în ceea ce însemna limba română. Ea e cunoscută mai ales pentru romane, pentru Arta conversației și altele. Cum era? Ați colaborat cu ea?
F.D.N. – Nu, niciodată. Ea a făcut franceza. Era fată de țăran, de prin Oltenia. De foarte tânără, s-a căsătorit cu Romulus Vulpescu. Eu prin Romică – așa îi spuneam – am cunoscut-o, pentru că Romică era unul dintre cei mai buni studenți pe care i-a avut vreodată soțul meu, Alexandru Niculescu. El, de fiecare dată când găsea un student bun, i-l ducea lui Rosetti. Rosetti a fost încântat. Tot în grupa lor era și Liviu Călin care, colaborând cu Rosetti, a scos opera lui Caragiale, într-o ediție excepțională. Nu știu dacă cineva va mai face o ediție mai bună decât asta. Deci pe Ileana am cunoscut-o, pur și simplu, ca nevasta lui Romică. Ea n-a făcut română. Deci n-am lucrat cu ea niciodată. Sigur, mi-a plăcut foarte mult ce-a scris și cum a scris. Dar ca meserie, ea a fost, de fapt, lingvistă, în sensul că a lucrat la elaborarea Dicționarului limbii române. A lucrat la Institutul de Lingvistică. Soțul ei a avut alt drum. Ea a făcut lingvistică, dar nu pot să spun că era lingvistă. Faptul că ai lucrat numai la un dicționar îngustează orizontul unui lingvist, care trebuie să aibă un orizont destul de larg. Întâi trebuie să știi multe limbi străine. Româna e latină, desigur. Primul lucru e să știi latină, dar trebuie să știi și alte limbi. Apropo de latină, trebuie să vă spun ceva. Am rămas foarte surprinsă în 1968, când am fost invitată în Suedia, în orașul Lund, unde era o catedră de lingvistică romanică, în care să făcea foarte multă limbă română. Profesor era – a murit, din păcate, de multă vreme – Alf Lombard. El era din mamă suedeză și tată francez. S-a născut în Paris, pe Boulevard Saint-Michel, deci în centrul centrului, vis à vis de Sorbona. Prin ʼ92, a venit și ne-a vizitat când soțul meu preda la Sorbona și Alf Lombard a venit și mi-a spus: „ –Vino să îmi faci o poză în fața casei în care m-am născut.” Și a fost ultima lui fotografie-amintire. Când am ajuns la Lund, Lombard mă rugase să țin cursul de istoria limbii române. Adică se făcea română, practic, dar trebuia să știi și ceva consistent despre cum s-a născut limba noastră, cum s-a dezvoltat ș.a.m.d. Erau puțini studenți, cinci-șase. Dar nu trebuie să fie cantitate, importantă e calitatea totodeauna în viață. Calitatea primează. Mă gândeam cum pot să mă înțeleg cu ei. Le-am ținut cursul în franceză. Și după două săptămâni mi-au spus: „De ce nu ne țineți cursul în limba română? Că noi înțelegem limba română.” Asta a fost prima supriză pentru mine, foarte plăcută! A doua a fost că eu puteam să țin mai repede, adică într-un timp mai scurt și aveam nevoie, că nu stăteam acolo ani de zile, am stat luni de zile, dar nu ani ca să îi învăț istoria limbii. Deci trebuia să restrâng. De câte ori aveam exemple și aveam multe din latină, ei le înțelegeau imediat, nu trebuia să le traduc sau să le explic. Pe când studenții de la noi, care n-au mai făcut latină de multă vreme și nici astăzi, din păcate, habar nu au de latină. Parcă se mai face o oră pe săptămână. Mai bine nu mai faci! Ce să înveți într-o oră pe săptămână?! Pentru studenții noștri din țară, aceeași lecție trebuia să o țin două ore, pentru că de fiecare dată mă opream la cuvântul latinesc și trebuia să spun ce sens avea în latină și ce formă avea, cum a ajuns din latină în română. Studenților suedezi nu trebuia să le spun așa ceva.
I.V. – E un paradox!
F.D.N. – Ce paradox nemaipomenit și ce trist! Ei considerau că și greaca e importantă! La noi, de greacă nici nu mai vorbim. Ei învățau și greacă. De ce? Pentru că știau că baza Europei a însemnat latina și greaca – limbile de cultură. Și nu numai ca limbi de cultură! Arta, literatura, filosofia au avut această bază, pe care noi nu o avem.

Imposibila ierarhizare – Rosetti, Iordan și Byck
I.V. – Astea sunt rădăcinile Europei. Am vorbit despre marii dumneavoastră profesori, despre Alexandru Rosetti, despre Jacques Byck, despre Iorgu Iordan. De care ați fost mai apropiată? Care a fost mentorul dumneavoastră, omul căruia îi datorați cel mai mult?
F.D.N. – Eu nu am unul singur, am trei. Îmi pare rău, dar nu pot să spun „unul a fost mai…”. De aceea v-am spus mai devreme că am o problemă cu „cel mai”. Nu există „cel mai”. Fiecare e foarte bun în bucățica lui. Rosetti a fost mentorul meu pentru istoria limbii române. Și toată viața mea am ținut diferite cursuri de istoria limbii române. Iorgu Iordan m-a făcut să înțeleg limba actuală, limba vorbită, limba de pe stradă, care e alta decât limba cărților și a științei. Este limba poporului. Nu poți să faci abstracție de ea, chiar dacă o ia câteodată mai în stânga sau mai în dreapta, și face atâtea greșeli, salvă Domnului! Îmi pare rău că o spun, dar avem în momentul de față o limbă destul de degradată.
I.V. – O să vorbim puțin și despre limba actuală.
F.D.N. – Iar profesorul Byck mi-a pus în mână o altă specialitate, filologia, cercetarea textelor vechi românești. M-a luat de mână când eram în anul al doilea de facultate, m-a dus la Biblioteca Academiei, mi-a făcut bilet de intrare – nu aveai voie cu bilet de intrare decât dacă erai în ultimii doi ani și dacă profesorul cu care făceai teza de licență îți dădea așa ceva. Eu nu eram, eram doar studentă la începutul anului al doilea. Dar nu știu de unde a avut el intuiția asta că eu pot să merg bine înainte și a cerut custodelui bibliotecii – era o sală specială pentru filologie, pentru limba veche, în care trona Perpessicius, care stătea acolo și lucra la Eminescu. Locul lui eram marcat chiar pe podeaua de lemn. Era un loc marcat de picioarele lui, căci venea dimineața și se întorcea seara. Se adâncise plafonul din cauza lucrului lui în același loc tot timpul. Și m-a dus acolo, l-a chemat pe custode și i-a spus: „Adu-mi Tetraevanghelul lui Coresi!” L-a deschis la o pagină oarecare și zice: „– Poți să citești?”, „– Să încerc.” Mă rog, cu mici poticneli am citit. „– Dar unde ai învățat, că în liceu nu se învață chirilica?” Iar eu i-am spus întâmplarea cu profesoara noastră de religie.
I.V. – Deci v-a ajutat întâmplarea aceea.
F.D.N. – Cum să nu? Totul ajută în viață. Toată chestia e să prinzi momentul. Dacă n-ar fi fost Byck să îmi deschidă Tetraevanghelul aș fi rămas la textele din secolul al XIX-lea, al XX-lea.
I.V. – Deci de la Jacques Byck ați luat pasiunea pentru filologie și literatura română veche, de la Iorgu Iordan pentru literatura actuală.
F.D.N. – Și de la Rosetti pentru întreaga istorie a limbii române.
I.V. – Și vă simțiti apropiată de toate aceste trei teritorii.
F.D.N. – Da, absolut.
I.V. – N-ar fi unul care vă caracterizează?
F.D.N. – Nu. Astăzi, la catedră, suntem foarte mulți sau, mă rog, sunt foarte mulți, că eu nu prea mai sunt chiar din catedră, deși până acum doi ani, când a venit pandemia asta, am lucrat. Nu eram activă cât să țin toate cursurile, dar țineam cursuri pentru doctoranzi, mai aveam teze de corectat de la doctorat. Deci încă eram legată de catedră.
I.V. – Alexandru Graur era și el la catedră?
F.D.N. – Nu. El n-a lucrat niciodată la română, el a lucrat numai la latină, ca profesor de latină și de lingvistică generală. Prin el s-a introdus noțiunea aceasta de lingvistică. Pe urmă, am avut reviste, precum Revue de Linguistique Romane sau alte lucrări cu titluri asemănătoare. Rosetti asta a făcut, că ne aducea pe noi, ca studenți, la orice însemna activitate lingvistică. Absolut la tot ce era. De exemplu, se făceau cercuri, o dată pe lună, de lingviști, se adunau din Iași, din Cluj, veneau la București. În felul acesta am cunoscut și un profesor de italiană, care preda la Cluj, pe domnișoara Rosa del Conte, italiancă, tot de la Cluj.
I.V. – Care a tradus Eminescu.
F.D.N. – Nu numai că a tradus. Ea a scris poate cartea cea mai bună despre Eminescu, Mihai Eminescu: o dellʼAssoluto – Eminescu sau absolutul. Vă dați seama? O carte cu titlul „absolutul”. Ce neant este absolutul!

Cromatica liricii eminesciene
I.V. – Că tot vorbim de Eminescu, am citit în ultimul număr al revistei Limbă și literatură, o revistă foarte importantă, mai ales pentru generația mea. Era foarte citită înainte de Revoluție.
F.D.N. – Cu un destin foarte frumos!
I.V. – Și ați scris un studiu despre cromatica liricii lui Eminescu. Cum v-a venit ideea asta? Și ce demonstrați pe scurt acolo? Oricum am văzut că în lirica lui Eminescu nu există cuvântul „portocaliu”.
F.D.N. – Singurul cuvânt cromatic care nu există e „portocaliu” și cred că nu există nici acel albastru către mov. Acum vreo opt-nouă ani, a apărut o carte a Reginei Maria, ultimul ei jurnal, până înainte de a muri. Și m-a impresionat cât de mult iubea Regina Maria florile. Mi-am dat seama care erau preferatele ei, ea le îngrijea, mergea acolo și le punea apă. Și plăcându-mi așa de mult partea cromatică a Reginei Maria, m-am gândit că poate o să scriu un articol despre asta. În timpul acela, mai citeam din când în când – îmi face mare plăcere să recitesc – Eminescu. Și mi-am dat seama că nu există pagină în care să nu aibă o culoare. Dar eu nu am luat în raza mea de cercetare numai culoarea în sensul de roșu, verde, galben, albastru, că nu sunt decât șapte, mari și late, din care două sunt nonculori. Dar am luat și substitutele. Dacă vorbești de marmură, atunci te gândești dacă e albă sau dacă e neagră și toate celelalte cuvinte care apar în locul culorii. Jăratec e roșu. Îl contabilizez și pe acesta. Atunci am scris o lucrare destul de mare, cred că avea vreo 80 de pagini, pe care am intitulat-o Lumea culorilor lui Eminescu. De aici am tras o concluzie care mie mi s-a părut foarte interesantă, și anume că acest pesimism al lui Eminescu, despre care se vorbește atât de mult, e ceva adăugat. El a fost un copil de la țară, care se bălăcea în apă, căruia îi plăcea să meargă în pădure, un copil al naturii. Or, natura e plină de culori, pe care el le-a introdus în opera lui. Și am scris lucrarea aceea din care a reieșit că între alb și negru – m-aș fi așteptat, ca un pesimist ce mă așteptam și credeam eu că e, să apară negrul – la el apare albul, în primul rând. Deci dintr-odată, o lucrare de genul ăsta îți schimbă puțin optica. Asta a fost atunci când am citit, acum vreo șapte-opt ani. Dar acum vreo trei-patru ani, am reluat lectura și mi-am dat seama că, de fapt, Eminescu e nu numai un mare poet, dar într-un fel este un pictor și un sculptor în poezie. Și am căutat să dau exemple cât mai multe și să aduc și tot felul de argumente că era așa. Lui îi plăcea istoria artelor. În proză, el are unul dintre personaje sculptor. Deci se apropia de aceste activități anexate poeziei.
I.V. – Noi am dedicat Ziua Culturii Naționale zilei de naștere a lui Eminescu. Francezii sau alte națiuni cu o cultură solidă nu au o zi specială a culturii. Vi se pare că spiritul românesc stă sub semnul lui Eminescu? Vi se pare că acestă zi e justificată?
F.D.N. – Nu numai că e justificată. Mi-ați pus întrebarea asta într-un moment în care n-a trecut mult timp de la ziua de 19 februarie. Nimeni nu știe sau prea puțini știu că în ziua aceea s-a născut Brâncuși. N-ar fi meritat și el o zi? Măcar așa, să se discute, să îți aduci aminte?
I.V. – Este o zi dedicată lui Constantin Brâncuși, la 19 februarie.
F.D.N. – Ai văzut ceva în vreun ziar, ai văzut pe undeva vreo expoziție?
I.V. – Din păcate, nu. Avem o Zi a Lecturii într-o țară care e la coada clasamentelor la citit. Am vorbit de culori. Care e culoarea dumneavoastră favorită?
F.D.N. – Albul, pentru că e culoarea iernii, culoarea perioadei când omul are mai mult timp de stat acasă și gândit. În celelalte trei anotimpuri, mergi pe câmp, la mare, la munte, dar iarna stai mai mult acasă.

Destinul limbii române
I.V. – Aș vrea să vorbim un pic despre una din direcțiile cercetărilor dumneavoastră, cea dedicată chestiunilor limbii curente, actuale.
F.D.N. – Deci de la Iordan citire.
I.V. – Ați și scris o carte, în anii ʼ80 cred că a fost prima ediție și ea s-a bucurat de mai multe reeditări, un Dicționar de cuvinte recente. Cum se vorbește astăzi limba română?
F.D.N. – Ca orice altă limbă, și româna are un drum de la care nu se abate. Baza ei, la noi, e latina. Alte limbi au alte baze. Toate limbile romanice pornesc de la latină. Noi suntem cea mai separată de celelalte. Dacă ne uităm pe hartă, vedem începând cu limba portugheză, toate limbile se înlănțuie una cu cealaltă. Una singură e separată, limba română. Deci destinul ei a fost prin partea georgrafică – și geografia contează foarte mult în dezvoltarea unui om, că una este să te naști la câmp și alta este să te naști în vârful muntelui. Și din punct de vedere cultural, că trebuie să mai vorbim și despre nenorocirea asta de pandemie. Copiii care sunt în vârf de munte, n-au cum să coboare, n-au cum să meargă la școală, cum să facă ei școală online? Pentru ei e negată școala. 40% dintre copiii noștri care locuiesc în altă parte decât mai către orașe, mai către șes, pot să beneficieze de orele acestea online care, după mine, sunt zero. Dar am pornit de la altceva. Ca și alte limbi, și când zic„altele” mă gândesc la o doamnă care astăzi este în centrul atenției în Franța, Hélène Carrère dʼEncausse, secretarul perpetuu al Academiei Franceze, deci membru demult în Academia Franceză, membru de onoare și al Academiei Române, doamna dʼEncausse este cea mai bună sovietoloagă a Franței. Are foarte multe lucrări, citite atunci, acum 20-30 de ani, dar vă dați seama că în momentul pe care îl trăim noi acum toată lumea e cu întrebări pentru ea. Când a intrat la noi în Academie, a ținut o cuvântare despre franceză și română. Și spunea, vorbind și despre franceză, ceea ce putem spune și noi astăzi, că sunt limbi care încep să se degradeze. Deci nu e numai cazul nostru special. Nu suntem noi singurii care avem această povară. Și altor limbi li se întâmplă asta. Dar există, atât cât mai există, școală. Fără școală nu putem avea o limbă română corectă. Toți vorbim limba română, dar mai lăbărțat, mai colorat, dar în sensul negativ, nu de culoare, în sensul în care avem cuvinte de mahala, care degradează omul și pe care, din păcate, le auzim pe stradă, la televizor. Canalele de televiziune nu își dau seama ce mare rol educativ au. Dacă ar avea toate măcar un sfert de oră în care să se discute anumite greșeli care apar în limbă, cred că am fi ceva mai norocoși. Dar nu prea avem așa ceva. Noica are în jurnalul lui niște cuvinte legate de limba română, în care spune: „Limba română, ca și alte limbi, nu are șansa, în sens negativ aici, de a se degrada total sau, până la urmă, de a ajunge la dispariție.” Limbile nu dispar, ele doar devin mai mici, vorbite de mai puțină lume, apare o parte dialectală, dar nu dispar dacă au o calitate, aceea de a crea noi cuvinte. Recent citeam în Adevărul un articol al unui fost excepțional student al nostru, Dan C. Mihăilescu, în care el, în loc de a spune „amor”, spune „amorlâc”, ca „geamlâc”, ca alte cuvinte turcești, cu „âc” la final. Deci îi dai cuvântului „amor”, care e un termen pozitiv, o nuanță negativă, și dintr-odată îl degradezi. Posibilitatea asta a limbii de a crea în fiecare moment un alt cuvânt ne face să credem că limba noastră are un drum încă lung.
I.V. – Deci sunteți mai degrabă optimistă, în ceea ce privește calitatea limbii vorbită de cei mai mulți dintre români.
F.D.N. – Da, pentru că, dacă am avea școala care trebuie, cei mai mulți ar da la o parte deșeurile din limbă.

Limbajul pandemiei. Cuvinte-cheie și greșeli flagrante
I.V. – Știu că pregătiți o lucrare din terminologia maladiei Covid-19 și a anturajului său. În ce stadiu este și cam ce vizați în această carte?
F.D.N. – În primul rând, să vă spun cum s-a născut această carte. Nu-ți vine să crezi! Dintr-un cuvânt, „coronavirus”, pe care l-am auzit absolut întâmplător, în ziua de 18 ianuarie 2020, la un canal de televiziune. Întâi mi s-a părut că nu l-am înțeles eu bine. Mie îmi place ca de câte ori aud un cuvânt nou să îl notez, pentru că așa cum ați spus și dumneavoastră, încă de acum peste 60 de ani, am început să redactez un Dicționar de cuvinte recente. Nu le-am zis „neologisme”, le-am zis „cuvinte recente”. De ce? Pentru că, cel puțin la noi în țară, noțiunea de neologism nu e limitată. Cât timp e un cuvânt neologism? Există Dicționarul de neologisme care circulă astăzi – unul dintre autori era lingvist, celălalt nu, cel care era lingvist a murit de multă vreme, cel care nu era a murit anul trecut, și scoteau în fiecare an o altă ediție, astfel încât era din ce în ce mai mare. De ce era atât de mare? Erau atât de multe cuvinte noi în românește, neologisme? Nu. Dar cel care nu era lingvist habar n-avea că un cuvânt care lui i se părea neologism era, de fapt, un cuvânt din secolul al XVI-lea sau al XVII-lea. Am întâlnit la el, de exemplu, cuvântul „macaroană”. Noi avem cuvântul „macaroană” de la începutul secolului al XVI-lea, e citat în textele românești vechi. Și multe alte cuvinte apar în Dicționarul de neologisme. Ce caută acolo? Dar nimeni nu stă să îl pigulească.
I.V. – Care sunt cuvintele-cheie din această carte la care lucrați? Bănuiesc că „pandemie” este unul dintre ele.
F.D.N. – Nu. „Pandemie” e un cuvânt cunoscut în română. Nu are mare frecvență, dar e un cuvânt cunoscut. Un om care are un anumit nivel cultural îl știe, dar nu îl folosea. Eu cred că nu l-am folosit niciodată. Nou este „COVID” și apoi toate valurile acestea cu nume „alpha”, „delta”, „lambda” și până la „omicron”. Astea sunt noi. Iar printre cuvintele folosite pentru a caracteriza boala asta, pentru a o vindeca ș.a.m.d., și-au luat tot felul de mijloace de prevenire a bolii. Unul dintre aceste cuvinte este „carantină”. „Carantină” este un cuvânt din secolul al XVII-lea. E un cuvânt vechi. L-am folosit rar, dar intră în noianul acesta de cuvinte, pe care noi astăzi le-am scos la suprafață, le-am dat un sens legat de această boală.
I.V. – Am văzut că o citați pe Ana Blandiana, care în ultima ei carte, Soră lume…
F.D.N. – Nu e ultima și nici penultima. Au mai apărut altele. Aceasta e din 2020.
I.V. – Atunci când era momentul pandemiei. Și ea face o observație interesantă. Spune că în 1720 avem ciumă, în 1820 avem holeră, în 1920 este gripa spaniolă și în 2020 este coronavirus. Foarte interesant!
F.D.N. – Da, eu am luat asta ca pe un fel de emblemă a acestei cărți. Într-adevăr, suntem loviți de boli mai mult decât importante, care duc la moarte, din păcate, și trebuie să le găsim remediile. Nu prea găsim remedii.
I.V. – Am văzut că îl invocați pe Albert Camus. Iar Ciuma s-a citit și recitit foarte mult în pandemie. Puțină lume știe că titlul inițial al cărții era altul, și anume Separații. Separația ar fi un fel de distanțare socială de astăzi.
F.D.N. – Nu spuneți „socială”, vă rog! Este distanțarea „spațială”. Dacă spunem „distanțare socială”, fără să vrem, ne gândim la straturile societății.
I.V. – Deci este o greșeală cum s-a folosit în toată această perioadă.
F.D.N. – S-a folosit tot timpul, dar acum se merge, din ce în ce mai mult, către distanțarea spațială.
I.V. – Ce alte greșeli flagrante au fost în această perioadă, din perspectiva abordării lingvistice? Care au mai fost cuvintele folosite nepotrivit?
F.D.N. – Nu pot să spun că în perioada asta a apărut o altă boală lingvistică. În perioada asta, s-a întâmplat chiar ceva oarecum bun. Unele cuvinte, pe care le știam dintotdeauna cu sensul „x”, „y”, au căpătat valori legate de medicină. De exemplu, cât s-a folosit la noi termenul „mască”? Îl foloseau doctorii și, în special, chirurgii și stomatologii. Astăzi este cuvântul aproape cel mai răspândit. Suntem obligați să purtăm sau am fost obligați să purtăm, mai ales când suntem în spații închise, pentru a ne apăra. Deci a devenit un termen al prevenirii îmbolnăvirii cu COVID-19. Sau termeni care aveau până atunci un sens în electricitate sau în tehnică, astăzi au devenit termeni ai limbii comune. Termeni precum „platformă” sau „platou”, în legătura cu curba îmbolnăvirilor, deci termeni ajunși în limbajul medical. La fel și „vârf”, „suntem în vârful valului al treilea, al patrulea” sau „suntem pe platou” etc. Eu zic că mai mult s-a îmbogățit limba, nu s-a degradat.
I.V. – Care ar fi cuvântul cheie al anului 2020?
F.D.N. – Cred că nu poate să fie decât „COVID”, care e un termen nou-nouț, ca și „coronavirus”, dar „COVID”-ul e nou pentru toată lumea, începând cu primul medic și cu ultimul om de pe fața pământului, pentru că nu e numai un termen românesc. Termenii acestei boli au devenit sau au fost încă de la început termeni universali. Boala asta, dintr-odată, a cuprins globul pământesc și a cuprins toate limbile, prin limba engleză.
I.V. – Așa cum s-a mai întâmplat în trecut și cu alte cuvinte.
F.D.N. – Cuvântul acesta nu e, de fapt, un cuvânt. Este ceea ce în lingvistică numim „acronim”, adică un cuvânt alcătuit din primele litere ale unor cuvinte: „corona-virus” – „c” și „v” și „d” de la cuvântul englezesc pentru boală, „disease”. Deci sunt trei litere care au și câte o vocală între ele. E un acronim, dar acest acronim a devenit, în secunda în care a fost folosit prima dată, a devenit cuvânt, care trăiește și până astăzi și ne dă nouă atâta teamă.
I.V. – Am văzut, în trecut, alți ani care au fost caracterizați printr-un anumit cuvânt. 1994 – „cyber”, 1997 – „millenium” etc. „Podcast” a fost cuvântul anului 2006, dar iată că vine în România cu un decalaj, așa cum se întâmplă cu mai multe lucruri. În 2010 – „trend”, în 2016, evident – „Brexit”. Putem să facem un pariu pentru 2022 sau e încă devreme?
R.D.N. – Sigur că e devreme. Nu se poate face bilanțul decât la sfârșitul anului. Trebuie să mai așteptăm.
I.V. – Dacă ar fi să vă gândiți la trei idei care să pună România în avangardă, care ar fi acelea?
F.D.N. – Foarte greu de ales și de gândit. Eu am o gândire mai lentă, nu atât de rapidă. Aș zice: mai multă cultură, mai multă dragoste de tot ceea ce suntem noi și la a treia vă las pe dumneavoastră să vă gândiți.

Regretul unei limbi
I.V. – Rămâne deschisă ca și cuvântul anului 2022. Dacă ar fi să faceți o analiză a activității dumneavoastră de până acum, e ceva ce ați fi făcut altfel? E ceva ce regretați din ce ați făcut?
F.D.N. – De regretat, din munca mea nu regret. Dar am o durere infinită, pentru că în afara de Dicționarul de cuvinte recente, pe care l-am început singură și acum mi-am luat doi minunați colaboratori – anul viitor o să scot ediția a patra a Dicționarului – eu am mai început un dicționar al secolului al XVI-lea. Este primul nostru secol de cultură românească și el arată care a fost baza noastră. Nu avem scrieri dinainte. Avem câte un nume de familie, de persoană, dar astea nu definesc noțiunile noastre de bază, pe care le găsim în textele secolului al XVI-lea. Din anul 1960, am început să lucrez la dicționarul secolului al XVI-lea. Am avut un colectiv de 14 persoane și am lucrat 10 ani. Să zicem 140 de ani de muncă. În anul 1974, când tot dicționarul era gata, toate fișele puse la punct, cuvintele redactate sub formă de fișe, urma să îl predăm la Editura Academiei. Îmi aduc aminte că am pledat pentru existența măcar a unui alt exemplar, să fie două, să nu fie unul singur. Pe vremea aceea, lumea nu știa nici să bată prea mult la mașină. Era ca o meserie dactilografia. Astăzi cam toată lumea știe să lucreze la computer. E mult mai ușor pentru fiecare să își redacteze lucrarea. Pe vremea aceea nu s-a permis așa ceva. Eram plătiți cu nimic. Dar nu conta. Pe noi ne interesa să lăsăm baza limbii române din secolul al XVI-lea. Într-o seară, către noapte, Eugen Jebeleanu se întorcea de la locul unde foarte mulți scriitori mâncau, la colțul Academiei, era Casa Scriitorilor pe vremea aceea și se întorcea către casă, el locuind exact în blocul în fața căruia astăzi este statuia Regelui Mihai. La întretăierea dintre bulevard și Strada Mincu. Și șoferul i-a spus: „– Domnuʼ Jebeleanu, arde la Academie!” De abia porniseră din locul în care era. Și bineînțeles au anunțat, au venit pompierii, au stins. A doua zi de dimineață, doamna secretară a secției de lingvistică, doamna Purica se numea, l-a anunțat pe Rosetti, care, foarte alarmat, întreba ce s-a întâmplat. Noi aveam acolo, la etajul întâi, depozitat, în două dulapuri imense, tot dicționarul secolului al XVI-lea. Mi-a mai adus un coș ca de pâine, plin cu fișe jumătate arse, jumătate lipite între ele… Îmi pare foarte rău! Pentru mine asta a fost mai mult decât moartea unui singur om! Mult mai mult! De atunci, am bătut pe la toate ușile editurilor. Nimeni nu a vrut să se mai apuce de așa ceva. Eu nu prea m-am lăsat, adică am vrut după aceea să modernizez dicționarul, să putem să îl băgăm în calculator, să vedem la litera slavă cutare ce cifră să dăm sau ce literă să dăm. Nici până astăzi acest dicționar nu a fost reluat.
I.V. – Acesta e regretul pe care îl aveți.
F.D.N. – Nu e regretul meu, e regretul unei limbi, care nu are baza. Toate celelalte limbi au dicționarele fazei lor cea mai veche. La unii e un secol, la alții e alt secol, dar se pot compara. Româna iese din comparație. Nu ai ce să arăți.
I.V. – Credeți că din generațiile tinere există lingviști care să vă ducă mai departe aceste preocupări?
F.D.N. – Da, eu cred că da. Poate că eu sunt prea optimistă, dar văd lucrurile în bine. Sper că odată și odată cineva să reia sau nu să reia, că în primul rând, s-au mai găsit alte exemplare. Noi am lucrat atunci, în cei 140 de ani ai noștri de muncă, pe cărțile cunoscute până în momentul acela. Între timp au mai apărut, nu multe, dar au mai apărut. Deci va fi de muncă ani buni.
I.V. – Și în final, un gând, o urare pentru cei care ne privesc la acest podcast Avangarda, cu Ionuț Vulpescu?
F.D.N. – Să privim totdeauna cu optimism, pentru că numai în felul acesta cred că vom înainta în sensul cel mai bun al cuvântului. Să înaintăm! De înaintat înaintăm oricum, dar pentru a înainta pe drumul cel bun, cred că trebuie să fim înarmați cu optimism.
I.V. – Doamna profesoară, vă mulțumesc pentru lecția de optimism!
F.D.N. – Multă lume îmi spune, când îmi dă telefon: „– Îmi mai dai puțin optimism?”, „– Dacă pot, da!”.
I.V. – Mulțumesc mult!
F.D.N. – Cu plăcere!