Rodica Mandache, una dintre doamnele teatrului, despre generația de aur a titanilor de pe scena românească, despre ignoranța sau necunoașterea celor tineri și fisurile din pedagogia teatrului, despre cei „abonați” la marile premii și despre cei ocoliți de recunoașterea publicului, dar și despre prețul pe care îl plătești, ca actor, pentru atingerea lui Dumnezeu prin talent

Episodul XIV aduce în fața publicului podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, o prezență specială, un nume important al teatrului românesc, doamna Rodica Mandache. Cunoscută de către publicul larg în special de pe scena teatrului Odeon sau a Teatrului Național „I. L. Caragiale”, Rodica Mandache a jucat atât în fața cortinelor autohtone cât și în distribuții rezultate în urma unor colaborări internaționale de mare succes, precum: „Maestrul și Margareta”, „Delir în doi, în trei, în câți vrei” sau „Lumânările ard până la capăt”, și a apărut în mai mult de 30 de filme, printre care: „Căsătorie imposibilă”, „De ce are vulpea coadă?”, „Buletin de București”, „Visul unei nopți de iarnă” sau „Iarna bobocilor”. De asemenea, doamna Rodica Mandache este și autoarea unei cărți de suflet: „O carte frumoasă despre un om frumos – Ovidiu Iuliu Moldovan”, o carte despre viața și activitatea marelui actor, care i-a fost prieten apropiat. O discuție interesantă despre generația de aur a teatrului românesc și prieteniile din culise, amintiri legate de George Constantin, Ovidiu Iuliu Moldovan și alte nume mari ale scenei noastre, despre trăirile și năzuințele actorului, despre vulgaritatea lumii contemporane, precum și despre marile roluri din viața actriței Rodica Mandache.

Bilete pentru festival. O întâmplare de poveste

Ionuț Vulpescu: – Bună ziua! O bucurie astăzi la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Invitata mea este actrița Rodica Mandache. Mulțumesc foarte mult că ați acceptat invitația mea să avem această discuție!

Rodica Mandache: – Dar nici că se putea altfel! Am în cap de câte ori mă gândesc că erați ministru de o săptămână-două și ne-am întâlnit la Teatrul Național. Vorbeam amândoi. A venit și Caramitru. La un moment dat, v-ați întors către mine și mi-ați spus: „Acum cred că sunteți extrem de fericită că mâine începe Festivalul Enescu.” Și eu am spus: „ – Domnule ministru, să știți că e prima dată în viața mea de când e Festivalul Enescu când nu am niciun bilet. S-a întâmplat.” Și a doua zi dimineață, la ușă, a venit cineva și mi-a adus un plic cu bilete la toate spectacolele.

I.V. – Cred că la ediția din 2015 a Festivalului Internațional „George Enescu”.

R.M. – Am avut o toamnă sau un sfârșit de vară tare fericit! A și fost o ediție foarte bună!

I.V. – A fost o ediție extraordinară, cea din 2015. Eram și sigur că o să mergeți la toate concertele. Nu erau bilete risipite.

R.M. – Eu merg oricum, dar atunci am avut și ceva din aerul unei regine care e așteptată acolo. Faptul acesta că un bărbat, a doua zi dimineață, îți trimite dorința materializată mi-a făcut tare bine și îmi face bine și în ziua de azi.

I.V. – Festivalul „George Enescu” e unul dintre lucrurile cele mai bune pe care le are România și ar trebui să avem grijă de el și pe viitor. Din păcate, s-a prăpădit un mare pianist, unul din cei mai mari muzicieni pe care i-a avut România, și care a venit la ediția din 2013, unde a cântat și a impresionat Sala Palatului împreună cu Daniel Barenboim. O seară memorabilă! E vorba de Radu Lupu.

R.M. – A fost un pianist extraordinar de când era tânăr, că eram aceeași generație. Era extraordinar, în afară de faptul că era un pianist nemaipomenit! În clipa când se urca pe scenă, simțeai o metamorfozare a publicului. Publicul, în clipa aceea, era schimbat față de cum era înainte de a apărea el.

I.V. – Avea o expresivitate extraordinară! Unul din marii interpreți ai lui Schubert! Cum v-ați apropiat de muzică? Sunteți o actriță foarte bine cunoscută pentru rolurile din teatru și din film.

R.M. – Eu sunt din Iași, un oraș academic care chiar așa a și rămas, cu toate necazurile pe care le are epoca noastră. Am făcut o școală foarte bună. Existau încă profesori care există în tine, încă există în tine, chiar și la vârsta asta. Și părinții erau într-un fel educați, pentru că ne trimiteau cu forța la concerte. Și școala te trimitea: îmi amintesc că aduceau la liceu concerte simfonice în sala de sport, care era uriașă. Să știți că la început – vorbesc de frații mei și de ceilalți – când mi se dădea ceva, eram ca cineva însetat rău și trebuia numaidecât să fiu acolo. Eu voiam să fiu acolo. Poate că nu eram de la început atentă. Mai râdeam, mai vorbeam, ne mai pișcam. Dar a rămas ceva foarte solid și cred că școala ar trebui să facă asta, pentru că e un fel de a educa înăuntrul fiecărui copil.

I.V. – Deci școala v-a apropiat de muzică.

R.M. – Școala și părinții care mă trimiteau. Nici nu mergeau tot timpul cu mine.

O generație de aur

I.V. – Dar actriță când ați știut că o să fiți?

R.M. – Dintotdeauna. Toți în jurul meu recitau, spuneau că vor să se facă actori, actrițe. Eram la o școală de fete și, până nu demult, una dintre ele a spus: „Toate am vrut să fim actrițe, dar a fost numai ea. Ea ne reprezintă.” Era ceva foarte intim. Nu recunoșteam, în gura mare nu spuneam, nu recitam. Aveam ceva al meu, un secret. Și când am terminat liceul, m-am dus facultate. Erau foarte multe șanse. Comuniști – comuniști, dar să știți că erau extrem de bine organizați în ceea ce privește educația copilului și școala.

I.V. – Câți erați în an? Câți colegi ați avut?

R.M. – Cred că 40, în total. Am fost una din cele mai bune serii din facultate. Am fost în serie cu Valeria Seciu, cu Caramitru, cu Mariana Mihuț, Ogășanu, Costel Constantin, Ilinca Tomoroveanu, Florina Cercel, Ovidiu Iuliu Moldovan. Adică eu nici nu știu să spun. Când fac lista, întotdeauna uit pe cineva, pentru că toți erau buni. E o mare șansă pentru un student să aibă în dreapta, în stânga, în față, în spate să aibă pe cineva foarte talentat. Nici nu mai ai timp să fii invidios, nu mai ai timp să nu te ții de treabă. A fost o mare șansă. Fugeam la examenele celorlalți, ca și cum ni se dădea un premiu. Țin minte examenele celorlalți.

I.V. – Cu ce profesori ați avut examenul?

R.M. – L-am avut pe A. Pop Marțian, care era un profesor – de altfel, existau niște profesori dedicați catedrei, Beate Fredanov, și asistent erau Octavian Cotescu și Cojar. Erau foarte buni toți. Am scris o carte despre Ovidiu Iuliu Moldovan, pentru că am simțit nevoia. Dar, de fapt, am scris despre generația noastră. Cu două săptămâni înainte de lansarea cărții, l-am sunat pe Pino și i-am spus: „Nu poate să apară cartea fără să ne întâlnim.” Într-un an, ba mi-a spus că se operează, ba avea alte povești, era foarte ocupat, într-adevăr era foarte ocupat. Până la urmă a zis „bine”. Și ne-am întâlnit, iar în interviul acela, parcă vorbeam eu. Adică aveam aceleași păreri despre facultate, despre învățătură, despre profesori, despre colegi. Am fost foarte mândri toți de seria în care eram.

I.V. – Era o solidaritate de generație, erau un context care v-a apropiat sau de ce s-a întâmpla asta?

R.M. – S-a întâmplat că așa a vrut Dumnezeu. Am avut aceleași defecte pe care le au toți studenții. Lipseai, întârziai, te îndrăgosteai. Era foarte solidă școala. Era o școală care ea te obliga. Când mă uit la studenții mei… Acum trei zile am avut niște scene, în care încercam să le spun cum era și e ca și cum vorbesc despre cum e clima pe Marte. Adică nici nu îi interesează, nici nu vor să știe și nici n-or să știe, și nici n-or să poată. Chiar dacă ar avea talent.

Nu se poate fără Cehov

I.V. – Am avut o discuție recent, la acest podcast pe care îl găzduiesc, cu profesorul Lazăr Vlăsceanu, sociolog, autor canonic în ceea ce înseamnă reforma învățământului superior, mai cu seamă. Am avut ecouri extraordinare la această discuție, despre niște date, niște statistici uluitoare, despre cum se înfățișează astăzi învățământul românesc. Sunt niște cifre care ne întorc foarte mult chiar în perioada dintre cele două războaie, în ceea ce privește analfabetismul în România. De ce credeți că școala și-a pierdut prestigiul?

R.M. – E un scenariu foarte bine pus la punct, distrugerea școlii. Nu e „de ce?” și eu pot să răspund. E un lucru care a săpat. Dacă distrugi școala, distrugi tot. Se distruge absolut tot. Eu sunt în acțiune, pentru că am studenți și încă știu. Sigur, unii pot să fie uman mai educați, alții mai puțin educați. Vorbesc despre ei acum, nu despre educație. Asta nici nu mai există. Vin copiii la școală, deci studenți, și nu știu nimic. Dar nimic. Cu două serii în urmă, le-am spus: „– O să facem Dostoievski.” „– Doamnă, pe noi nu ne interesează rușii, pentru că sunt comuniști.”, „– Dostoievski, cred că nu a fost comunist”, am spus eu. „– Și nu putem să trecem prin facultate fără Cehov, fără Gorki. Nu se poate.” Și explicam.

I.V. – E greu în teatru fără Cehov, totuși.

R.M. – Ei puteau renunța la el liniștit. Nu au cu ce să compare.

I.V. – Atunci de ce vor să se facă actori? Că sunteți profesoară de actorie, asta predați.

R.M. – Și am fost o profesoară bună pe parcurs.

I.V. – Adică nu ați fost atât de exigentă cu ei.

R.M. – Am fost foarte exigentă cu ei, cumplit.

I.V. – Așa cum au fost și profesorii dumneavoastră.

R.M. – Da. Și tot ce m-a durut pe mine am crezut că nu o să fac niciodată și, dimpotrivă, am făcut. Dar toate seriile acelea în care am fost într-adevăr foarte dură și mă doare sufletul acum când mă gândesc la duritatea pe care am avut-o… Acum la început de aprilie a fost ziua mea. M-au sunat toți. Au scris toți lucruri incredibile. Alex Bogdan mi-a zis: „ – V-aduceți aminte când a fost ziua dumneavoastră și ne-ați pus muzică, și atunci am aflat eu că există Mendelssohn Bartholdy, și de atunci…”

I.V. – Eu am văzut cât de mult vă prețuiesc. Am fost de mai multe ori la Gala „Hop”, pe care o organiza UNITER, și ne-am întâlnit de multe ori la mare, la Costinești, cu tinerele generații, cu tinerii absolvenți de la UNATC și nu numai. Și am văzut cât de mult vă apreciază și vă simpatizează.

R.M. – Dar joc și cu ei. Joc la teatru. Acum a făcut Dragoș Galgoțiu un spectacol minunat, din Gellu Naum, Ceasornicăria „Taus”, și doi dintre studenții mei joacă; sunt extraordinar de buni în spectacol. E un spectacol minunat! Gellu Naum te obligă. Ori ești bun, ori ești prost. Dar e foarte bun spectacolul! Și am avut așa o bucurie uitându-mă. Spui că totuși n-ai trăit degeaba.

„Dintre noi toți, el e la etajul 10 și noi începem de la 7 în jos, toți.” – George Constantin, legenda teatrului românesc

I.V. – Dar de ce credeți că vor să se facă actori tineri de astăzi?

R.M. – S-ar putea să le placă meseria. Chiar dacă unii dintre ei văd altceva, mai superficial, ambalajul. Dar sunt foarte puțini aceștia. Mie, în acea serie extrem de talentată, dimensiunea miraculoasă a meseriei mi-au dat-o cei care aveau cei care aveau mai puțin talent decât noi. S-ar putea ca ei să fi fost talentați, dar pentru că noi eram chiar foarte talentați, o parte dintre noi, ei au muncit într-un fel! Îi vedeau cât de greu le e lor să facă ce noi făceam foarte ușor.

I.V. – Cine a fost șeful de promoție al acelei generații de aur?

R.M. – Au fost foarte mulți șefi de promoție. A fost un actor pe care îl știți mai puțin. Mircea Andreescu, de la Brașov, care a fost șef de promoție și a fost într-adevăr cel mai bun, și a și rămas un actor extraordinar. Lui i-a plăcut să stea acolo, la Brașov. Sau nu a avut ceva de vedetă. Nici George Constantin nu a avut ceva de vedetă.

I.V. – Era o vedetă care se impunea de la sine.

R.M. – Era cel mai mare. Țin minte că a venit la Radio și era așa de necăjit, și Ștefan Bănică – senior, că trebuie să spun, că ăștia nici nu mai știu că a existat și altcineva – l-a întrebat: „– Nea George, dar ce ai pățit?”, „– Uite, mi-a luat carnetul milițianul ăsta de aici.”, „– Care? Hai cu mine!” Și l-a luat, s-au dus la milițianul ăla și i-a spus: „– Mă, tu i-ai luat carnetul lui Nea George Constantin?”, „– Da, să trăiți!”, dar ăla era deja în genunchi. „– Păi nu ți-e rușine? Dar tu știi cine e nea George?” El nu știa cine era George Constantin. Asta era povestită de George. El a povestit.

I.V. – Cu George Constantin se întâmplă un lucru extraordinar, cum a transmis talentul acesta formidabil și lui Mihai, dar și nepotului, care e foarte bun. Matei este un actor în devenire foarte bun! Eu l-am văzut la UNATC și e foarte bun.

R.M. – Foarte, foarte bun! Și sunt niște copii buni. Și Maria. Sunt copii foarte buni, toți sunt foarte cuminți.

I.V. – Deci cel mai talentat totuși e George Constantin, din generația aceea.

R.M. – Dintre noi toți, el e la etajul 10 și noi începem de la 7 în jos, toți. Și acum, și atunci. Era ceva cu el că te treceau fiorii numai când vorbeai cu el. Și acum mi se face pielea găină. Era o cumințenie a talentului pe care o avea. N-avea nimic vulgar. Toți avem gloria, talentul, bucuria, fanii. El nu avea nimic de genul ăsta. Când intra într-un rol, ți se arăta fața nevăzută a lunii. Era cu totul ieșit din comun.

Ovidiu Iuliu Moldovan – un actor care are operă

I.V. – De cine ați fost cea mai apropiată dintre colegi? O prietenie care să reziste în timp și dincolo de scenă?

R.M. – De Mircea Andreescu am fost foarte apropiată. Și nu l-am mai văzut de 100 de ani. L-am văzut la un festival la Iași și era ca și cum a trecut o zi. Deci a fost ceva foarte solid. Am fost prietenă cu Ovidiu Iuliu Moldovan. Poate că de aceea am scris și cartea. Deși eu l-am cunoscut mai bine pe Ovidiu acum, când am scris cartea. Adică a venit ca cineva de departe și l-am cunoscut acum.

I.V. – Cartea se cheamă O carte frumoasă despre un om frumos. De ce era frumos Ovidiu Iuliu Moldovan și ce îl particularizează în constelația asta extraordinară de mari actori români? Ce avea care era numai al lui?

R.M. – A avut o istorie în familie cumplită. El e ardelean. Tatăl lui a fost ucis. Eram în clasă și habar nu aveam de multe lucruri, cum ești la vârsta aceea, aveam 17 ani. Institutul nostru era deasupra Teatrului Bulandra, de la Izvor. Un institut superb, o frumusețe! La cutremur s-a mutat și acolo nu știu ce se întâmplă acum, în minunea aia de institut. Eram la etajul 2 și când îl chema cineva la poartă, că nu era voie să intri, el mă lua de mână și îmi spunea: „– Hai cu mine că poate e tata!” Ani de-a rândul s-a întâmplat lucrul ăsta. De asta era frumos. Era frumos pentru că avea în el o candoare a sentimentelor și o dorință de a fi fericit! N-a fost fericit deloc. Era frumos pentru că era atât de îndrăgostit de meseria asta, încât toți cei de la Național – Ilinca Tomoroveanu îmi aduce eu aminte că mi-a spus: „– Să știi că el e foarte respectat de tot teatrul.” Deci noi vorbeam de unul de-al nostru. Absolut toată lumea vorbea despre el ca și cum avea niște trese de general. Era un om care are operă. Nu toți avem sau foarte mulți nu au. Adică te uiți, au jucat mult, au avut o viață, dar nu… El e un actor cu operă, cu roluri peste care nu poți să treci, Doamne, ferește! Cum e rolul din „Horia, Cloșca și Crișan”, unde l-a jucat pe Horia. La Dan Pița a avut rolul din „Dreptate în lanțuri”. Extraordinar! A făcut „Caligula”, și nu numai, la Teatrul Național. A jucat Richard al II-lea și s-a înmănuncheat cumva cu destinul lui. Și e un om frumos pentru că tot timpul a fost foarte bolnav. Și un timp îndelungat spunea: „– Nu știu ce e dincolo. Mă fascinează, mă sperie, mă interesează ce e dincolo.” Deci a trăit câțiva ani la rând cu asta.

A nu se amesteca actoria cu managementul de teatru

I.V. – Puțină lume știe că Ovidiu Iuliu Moldovan trebuia să fie și director la Teatrul Național din București și, în ultimul moment, se pare că a fost decizia lui să nu accepte această funcție.

R.M. – A fost ceva amestecat. Eu nu cred că un actor este un bun director și că poate fi un bun director.

I.V. – Caramitru a fost un bun director.

R.M. – Da, o parte din directoratul lui a fost foarte bună! O parte, în ceea ce privește actorii, grija de ei, mai puțin. N-a știut să facă asta. Sau nu s-a înțeles cu ei. Sau era foarte ușor de rănit. Iar cei tineri sunt ca orfanii, ca cei crescuți de lupi.

I.V. – Deci credeți că managerul de teatru trebuie să fie din afara meseriei de actor, din anturaj, din lumea teatrului, dar nu neapărat actor.

R.M. – Asta e părerea mea și nu pot să am alta. Dar există un dramaturg englez, Osborne, care a scris „Privește înapoi cu mânie”, „Cabotinul”, care în clipa când Laurence Olivier a fost numit directorul Teatrului Național din Londra, el a scris un articol uluitor. Îl iubea, îl admira pe Laurence Olivier, pentru că a scris „Cabotinul” pentru el. Și nu numai asta, nici nu puteai să nu îl admiri. Dar scrie cum nu este bine să fie directorul unui teatru și îi dă toate calitățile pe care le are ca actor. Alea sunt impedimentele. Cred că astea sunt impedimentele. Au fost și foarte mulți actori care au putut conduce. Eu nu am prins așa ceva. Dorina Lazăr e o directoare bună, dar e o mai bună actriță.

Dar dacă drepturile omului or să distrugă lumea?

I.V. – Pentru că am ajuns aici, e o discuție și zilele acestea cu evaluarea managerilor teatrelor care sunt în subordinea Primăriei Generale a Capitalei. S-a discutat în ultimele săptămâni  despre Teatrul Național, după dispariția regretaților Ion Caramitru și Ioan Onisei. În general, la noi se personalizează și se vorbește mult despre nume, despre substantive proprii și e important. E însă doar o parte din discuție. Din interiorul meseriei căreia i-ați dedicat decenii din viață, care credeți că sunt problemele reale ale actorilor și ale mediului teatral din România?

R.M. – E o zarvă acum. E un haos. E ceva haotic în care ne învârtim cu toții. Nu mai știe nimeni nici ce e bine, nici ce e rău. Ion Caramitru, cu foarte multe defectele lui și cu foarte multele calități ale lui, în clipa când a dispărut, pur și simplu s-a decapitat mișcarea teatrală. UNITER-ul, Teatrul Național, tot. Îmi aduc aminte că am vorbit cu el atunci și i-am spus: „– Tu trebuie să rezolvi toată problema asta cu actorii tineri.” Ei nu știu să se poarte, nu știu ce vor. Lumea nu are numai drepturi. Drepturile omului o să distrugă lumea. Ei nu au numai drepturi, au și responsabilități. Or, nimeni nu vorbește despre responsabilitățile astea. Un actor are următoarea responsabilitate: să știe că lucrează într-o meserie colectivă, să îi respecte pe ceilalți pe scenă, în timp ce joacă într-un spectacol, să-i respecte pe ceilalți pe culoar, să-i respecte în tot ce fac, pentru că materialul acela, drojdia aceea care se pune în aluat, este această bună înțelegere. Dacă nu este asta, nu crește aluatul. Nu ai cum să faci spectacole bune. Degeaba e ăla talentat, ăluia îi iese bine rolul și așa mai departe. Nu se poate. Și dacă faci greșeli și îți dai seama după aceea că ai făcut greșeli și spui după aceea: „Vai, ce greșeală am făcut!”, e trist, e foarte trist. Tot aparatul dintr-un teatru se răzvrătește, nu numai actorii. Se răzvrătesc și cei de la juridic, cei de la birouri, cei de la organizare. Un director – că mă uit la biata Dorina Lazăr – care e bun director și știe să conducă un teatru; ei bine, un director nu mai poate conduce, dacă e lovit din toate părțile cu cuțitele.

I.V. – Deci credeți că atmosfera nu e cea mai prielnică.

R.M. – Nu e numai atmosfera. E vorba de ce am spus – care sunt îndatoririle. De pildă, la teatru, dacă citești de la Teatrul Mare, care a ars, era un îndreptar în care se spunea: „N-ai voie să vorbești tare în teatru, de cum intri.” Asta e ceva atât de important, căci asta presupune ceva, un respect, o dorință de a te pregăti, de a-ți pregăti sufletul, de a te pregăti pentru povestea pe care o să o trăiți împreună. Eu nu cred că există un lucru mai extraordinar ca teatrul! La teatru, te duci și stai umăr lângă umăr, și gândești la fel, te bucuri, înțelegi. Era o poveste cu cel care a scris „Peter Pan”, și a făcut această dramatizare după „Peter Pan”. Și directorul teatrului, care scotea banii din buzunar ca să facă spectacolul, care costa mult, i-a spus: „– Uite, o să lăsăm 12 locuri prin sală, împrăștiate, goale, că o să vină 12 spectatori.” Și tot îi așteptau. Până la urmă au venit. Erau copiii de la orfelinat. Și au fost presărați în toate locuri în sală, iar copiii ăștia râdeau când trebuiau să râdă, plângeau când trebuiau să plângă. Și sala, întâi și întâi a fost ofuscată, dar după un sfert de oră, au preluat starea adevărată, bună, candoarea, bucuria de a fi copil și așa mai departe. Cred că asta e.

I.V. – Spuneți că e o regulă nici măcar nescrisă, mai veche, e adevărat, ca atunci când intri în teatru să fii discret și să nu vorbești tare.

R.M. – Să nu trântești ușa, să nu scuipi, să nu fâșâi covrigi, multe lucruri care s-au încălcat. Am fost acum o lună la Covent Garden. Exista respectul impus peste tot, cum trebuie să fie. Am mai fost cândva și lucrurile sigur că peste tot ușor se schimbă. Lumea e schimbare, lumea s-a schimbat foarte mult și o să se schimbe și mai mult. Trebuie să avem grijă să nu se dărâme. Toți stâlpii ăștia de care trebuie să ții seama, dacă îi dărâmi, cade toată șandramaua.

Absența fricii dă naștere vulgarității. „Noi nu eram un popor vulgar, acum suntem!”

I.V. – Stâlpii societății. Când ești actor și ești pe scenă, și ai în față publicul, care e foarte atent la tot ceea ce faci, la tot ceea ce spui, în acea atmosferă, tu ce simți ca actor, când ești pe scândura aceea, ce lume ai în față, ce vezi?

R.M. – Este o chestie greu de explicat, pentru că în clipa când ești pe scenă, ai un partener, publicul. Fără public nu exiști, fără public nu poți procesa. El îți trimite o undă, tu îi trimiți alta. Ele se unesc. Joci și când joci bine știi precis că ai trimis un flux și el îți vine înapoi, și îți dă senzația că s-au împlinit cererile pe care ți le-ai impus, în ce privește meseria ta. Publicul e de respectat, dar și el cu anumite legi. Nu o să trebuiască niciodată să cobori. Noi nu am fost un popor vulgar,  acum suntem. Dar nu am fost niciodată, nici chiar în condiții foarte grele. Chiar în timpul comunismului, noi nu eram vulgari. Acum suntem un popor foarte vulgar.

I.V. – Din ce vine vulgaritatea asta? La ce vă gândiți când spuneți asta?

R.M. – Din lipsa de restricții, lipsa de frică. Am studenți cărora le-am spus: „Facem Măsură pentru măsură de Shakespeare, și personajul principal este frica.” Și m-am uitat, nimic. Nu le este frică de absolut nimic. Nu le e frică să te jignească. Cred că mai am puțin și mă iau la bătaie, neștiind că eu sunt o bătăușă zdravănă.

I.V. – Dumneavoastră de ce v-a fost cel mai tare frică în viață?

R.M. – Verbul meu este „a avea curaj”. Sunt o curajoasă. Și au trecut multe peste mine. Chiar mi-am făcut și o imagine: o pădure întunecată, noaptea, plină de primejdii pe care nu le vezi și trebuie să ajungi până în capătul celălalt, unde e lumina. Și uite că am reușit mult. Dar frică îmi este. S-ar putea să fiu o fricoasă și de asta spun că sunt foarte curajoasă. Pentru că un om curajos este cel care își îngenunchează frica și o calcă în picioare. Mi-a fost frică de trădare. Mi-aduc aminte că eram la școală și am înțeles așa de bine Calul troian. Am fost singura din clasă care a spus: „Dar cine a băgat acel cal troian în cetate, în Troia?” Cine l-a băgat, că el nu putea să zboare? Deci cineva a trădat. Am fost foarte exactă în ecuația asta cu trădatul. De multe lucruri mă tem.

I.V. – Avem „cai troieni” printre noi?

R.M. – Nici măcar. Toată lumea trăiește pe apucate. N-are nimeni nicio rigoare, niciun rău. Acum e așa, acum e așa.

I.V. – Am vorbit despre Iași, despre începuturile dumneavoastră. Ați venit la facultate, la UNATC, apoi ați jucat, ați făcut teatru și film. Ați avut multe roluri la Teatrul Național din București, la Teatrul Odeon.

R.M. – La Teatrul Național am avut într-un timp. Pe urmă, nu am mai fost la Teatrul Național. Am fost la Teatrul Național din Iași. Și am jucat la toate teatrele din București. Am jucat și în provincie chiar, la Brăila.

I.V. – Eu voiam să vă întreb care este locul unde v-ați simțit cel mai bine ca actriță? Unde se simte ea acasă?

R.M. – Pe scenă. Nu contează unde e. Am și jucat peste tot. Nu pot să spun că-mi sunt străine. Dar am jucat mult și în underground. Adică joc și cu foarte mulți actori tineri. La ora asta, mă simt foarte bine la Teatrul Mic, unde joc în „Legături primejdioase”. Nu am un rol foarte mare. Joc cu o echipă de tineri extraordinară, în care sunt fascinată să stau și să-i ascult. La repetiții am stat de la început până la sfârșit, deși e o piesă de patru ore. Îmi place talentul când e în desfășurare. Îmi place când talentul e cuminte, cum sunt ei. Îmi place suferința care e mocnită și așteptarea că într-o zi o să fie soare.

Cât de scump se plătește șansa de a pune, din când în când, „un deget în barba lui Dumnezeu”?

I.V. – Care este rolul la care ține cel mai mult Rodica Mandache, rolul care a exprimat cel mai bine calitățile ei de actor?

R.M. – Am fost foarte norocoasă, pentru că în anul I s-a îmbolnăvit o actriță fabuloasă, uriașă, Coca Andronescu. Și, pe vremea aceea, nu exista obiceiul: e bolnavă, deci jucăm peste 6 luni. Nu, trebuia să intre cineva imediat. Și am intrat în două săptămâni, în rolul principal, într-o piesă românească, scrisă de Sidonia Drăgușanu, „Fiicele”. Foarte greu am mai atins bogăția acelui rol. A fost un rol extraordinar! La pregătire, pentru că pe atunci era așa ceva, am fost la maestrul Alexandru Finți. El pusese spectacolul și m-a luat pe mine. Nu a luat o actriță din Teatrul Național, m-a luat pe mine care eram în anul I. De atunci, din 5 în 5 ani mi-a venit câte un rol extraordinar! Știi că se spune: „Eh, e greu să-l mai facă cineva!” Maestrul Finți mi-a spus odată: „E greu să intre cineva după tine!” Acum sunt atât de puțin tânără, încât nu seamănă a lăudoroșenie.

I.V. – Dacă îi întrebăm pe tinerii care vă înconjoară, nu cred că sunt de acord cu asta.

R.M. – Adevărul e că, după fiecare rol pe care l-am jucat din cele din 5 în 5 ani, am plătit cu vârf și îndesat. Că se plătește. Am făcut un recital la un moment dat, „Doamnele domnului Caragiale”. Unora le-a plăcut foarte mult, altora nu le-a plăcut. Era unul bun. Și a venit Gina Patrichi la spectacol. Iar eu mă plângeam că cineva a spus despre mine că sunt vulgară. Și ea mi-a spus: „Uite, dacă mă uit cu lupa la ce ai făcut, găsesc orice defect în afară de vulgaritate. Pe acesta n-o să-l ai niciodată. Dar, pentru ce ai făcut, ți-ai câștigat un loc mai aproape de cer și trebuie să ispășești!” Asta a fost moștenirea, testamentul pe care mi l-a lăsat Gina Patrichi, care m-a ajutat în viață, în acești 30 de ani. Am știut că de câte ori o să pun un deget în barba lui Dumnezeu, după aceea o să plătesc. Pentru că așa e lăsat. Totul se plătește.   

I.V. – Care e regizorul care v-a pus cel mai bine în valoare? Regizorul cu care v-ați simțit cel mai confortabil?

R.M. – Confortabil nu a fost deloc, dar cel care m-a așezat cel mai bine e Radu Afrim. Eram chiar într-un moment de cotitură, când nu mai eram tânără, când trebuia să găsesc ceva. Chiar mă gândeam că o să joc de acum numai roluri mici. Atunci m-a distribuit într-un rol și am jucat cu el. Chiar două roluri am făcut, dacă nu chiar trei, în care am găsit în mine lucruri despre care nu știam. După aceea, când mi-am tradus, erau chiar lucrurile pentru care mă născusem. Foarte bine am lucrat cu Dan Necșulea, care mi-a fost coleg de an, cu Florin Piersic în „Visul unei nopți de iarnă”. Și datorită lui, și datorită lui Florin, am făcut rolul acela în care, ori de câte ori s-a mai apropiat o actriță de el, totdeauna se făcea comparație. Pe urmă l-am făcut și la radio. La radio l-am făcut cu Caramitru. Iar Caramitru, seara, ducându-mă acasă după imprimare, mi-a spus: „– E greu de găsit o actriță pentru rolul, cât să o crezi că vine din mahala, că a trăit în mahala și este extraordinară și în înalta societate.” El mi-a dat ecuația asta și poate și din cauza asta mi-a ieșit mai bine. Regizori am avut mulți cu care am lucrat, dar rolurile au fost astea două, din “Joi.megaJoy” și ăsta. Iar acum, ultimul rol pe care îl joc la Odeon, din “Republica Melania” – este o piesă minunată, scrisă de o ziaristă din Chișinău, Irina Nechit. Că dacă ai ce juca, atunci ești și tu bun. Un rol pe care l-am făcut cu Gelu Colceag. Gelu Colceag a făcut „Regina-mamă” cu Olga Tudorache. „Alex și Morris”, cu Iordache și cu Mitică Popescu, și al treilea e despre vârsta a treia, despre vârsta matusalemică. Și i-au ieșit foarte bine. E un regizor pe care l-am întâlnit abia acum, și îmi pare rău, și care mi-a făcut enorm de mult bine!

Conflictul dintre generații s-a transformat într-un război civil

I.V. – Există un conflict între generații?

R.M. – Totdeauna. Dar nici nu merge lumea înainte dacă n-ar fi conflict între generații. Numai că acum nu se cheamă „conflict”, ci se cheamă „război civil”. Tineretul e cum e, cinic, neștiutor – ca să nu spun un cuvânt mai dureros – needucat, produsul epocii în care trăim. Ei nu sunt vinovați. Cei din partea asta, din generația bătrână, nu știu să se poarte cu ei, decât să fie procurori și să arate cu degetul. Și atunci nu are cum să iasă nimic, că nu așa se rezolvă lucrurile. Noi am terminat Institutul și am fost ținuți așa, în puf, oriunde ne-am dus, ca oul de aur, să nu se spargă cumva. Adică am fost foarte respectați cu o duritate extraordinară. Nu erau deloc blânzi cu noi, dar ne iubeau. Și simțeai asta, că ei te iubesc. Cei tineri nu fac niciun efort acum. Vorbesc de seria asta, cealaltă. Îți scriu după aceea: „Abia acum ne dăm seama ce ar fi trebuit să facem.” Înseamnă că și eu sunt de vină în relația asta, că nu știu limba care să îi facă pe ei să înțeleagă.

I.V. – A dispărut iubirea aceea, poate. Poate că nu mai vedem actoria, ca și alte îndeletniciri, ca niște vocații, ci le vedem ca pe niște prestări de servicii. Cum se întâmplă și cu profesorii, și cu alte discipline, alte zone care presupun totuși un tip de adeziune specială.

R.M. – Am fost invitată la o televiziune să vorbesc despre un actor. Și acolo era, în juriu, un actor extrem de talentat, adică rar pune Dumnezeu atât de multe într-un actor, care nu face carieră. Apare din când în când ca să pună niște piper unui spectacol. N-are nimic de-a face cu actoria. În clipa în care vorbeam, pe fața lui era o bucurie copilărească atât de mare! Era o transfigurare! Deci el are ceva și omenesc, dar pentru că nimerești undeva într-un filon de unde poți să scoți petrol, aur, pietre scumpe, nu mai poți trăi în celelalte locuri. Nu mai ai cum.

Binecuvântarea lacrimilor. Despre invidie și cel mai mare dar lăsat de Dumnezeu pe pământ

I.V. – Invidia între actori e mai mare decât în alte meserii?

R.M. – Mai mare decât la doctori, nu cred. Cred că doctorii nu au, ca actorii, o ieșire la mare unde să iasă răul, să se transforme, să se proceseze. Actorii urcă pe scenă, trebuie să joace și dacă îl invidiază pe celălalt, și dacă nu îl place, și dacă îl urăște, și dacă a divorțat de el. Actorii trebuie să facă lucrul ăsta. Eu am foarte mult respect pentru meseria asta și pentru spectatori, și pentru actori, mai ales. Pentru că un actor joacă un criminal, un hoț, are răutăți, are orgolii, are vanități, are bucurii, are candori. Are lucruri care i-au rămas din toate personajele. E o viață grea, din punctul acesta de vedere.

I.V. – Trăiește mai multe vieți cumva.

R.M. – Cam așa, dar care sunt înăuntru. Invidia este umană. Lena Constante și-a scris cărțile după închisoare și a spus: „În închisoare, cine era bun se făcea mai bun și cine era rău se făcea mai rău.” Deci e valabil la noi toți. Nu greutățile, nu răutățile ne fac. Pentru nepoata mea am avut niște cărți. Și acum, în Săptămâna Mare, tot îi spun că trebuie să citească. E greu când e așa cu „trebuie să faci asta!” Într-una dintre cărțile ei, am citit că Apostolii l-au întrebat pe Iisus Hristos: „– Care e cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a lăsat pentru oameni, pe pământ?” Și Iisus Hristos zice: „– Spuneți-mi voi!” Unul zice speranța, unu spune fericire, toți au spus câte ceva. Și atunci el a răspuns: „– Multe sunt lucrurile bune, dar există și durerea. Suferința poate schimba sufletul, omul. E cumplită. Arde. Doare. Și atunci Dumnezeu a lăsat lacrimile.” Ăsta e cel mai mare bun. Că lăsând lacrimile, durerea se topește și poți să devii mai bun sau mai puțin bun.

Marile talente ale generației actuale. Rodica Negrea, „mai interesantă și mai bună decât Meryl Streep”

I.V. – Testul lacrimilor. Spuneați de George Constantin că îl considerați cel mai mare actor român, cel puțin din generația dumneavoastră. Dar în plan global, care este actorul care vă place cel mai mult? Din istoria teatrului și filmului, care este actorul despre care spuneți: „Uite, aș vrea să joc ca el!”?

R.M. – Tot timpul spun: „Aș vrea să fiu ca ăsta, aș vrea să joc așa.” De multe ori spun: „Uite, dacă aș juca, aș face mai bine așa!” Au fost și actrițe care m-au făcut, în ultima vreme, să spun: „Cred că trebuie să mă retrag, că nu mai sunt chiar așa bună…” E vorba de Rodica Negrea, în „Ținutul fierbinte de august”, la Teatrul Mic. S-a făcut și un film. Joacă Meryl Streep în film, și Rodica Negrea a reușit să fie mai interesantă, mai bună decât Meryl Streep. Și o actriță de la Teatrul Maghiar, care a jucat în „Rosmersholm” de Ibsen, și a fost teribilă. Și încă una de la Sfântul Gheorghe, care a jucat în „Tihna” lui Afrim. Fulop Erzsebet.  Extraordinară! Uite, toate trei au făcut mari creații. Eu sunt o actriță bună, iar dacă eu spun că am vrut să mă las când le-am văzut, înseamnă că erau dincolo de orice limită de bune. Și nu au luat niciodată premiu pentru rolurile astea. Și aici e ceva care nu e bine. Sau se dă un premiu pentru întreaga activitate unui actor. Virgil Ogășanu ia abia anul ăsta premiul. Virgil Ogășanu e unul dintre marii actori. Cum să nu i-l dai până acum, după 30 de ani?

I.V. – Toate premiile au istoriile lor. Există niște premii care se dau și premii care nu se dau.

R.M. – Sunt unii abonați la premii, chiar dacă sunt buni. Și mai sunt unii pe care premiile îi ocolesc.

I.V – Ați făcut și teatru, și film. Cele două sunt complementare? Cât de ușor sau cât de greu se trece de pe scenă în rolurile din film?

R.M. – Un actor e foarte îndrăgostit de film. Toți actorii sunt îndrăgostiți de munca de film și vor să fie un timp acolo, indiferent cum, dar să fie acolo, să joace. Sunt un pic diferite, pentru că e un joc mai fin, mai delicat, mai introvertit. Teatrul însă e mariajul pe care îl respecți și, dacă îl înșeli din când în când cu filmul, îți ceri iertare. Dar teatrul e baza. Teatrul e fericire.

Actorii sunt proiecția unui dor. Cei mai iubiți din lumea culturală

I.V. – Din lumea culturală, actorii sunt cei mai iubiți de către public. Asta depun mărturie și ca fost ministru al Culturii, și ca om care merge la teatru și are relații foarte bune în toate segmentele din lumea culturală. Sunt niște influenceri, cum s-ar spune astăzi. Lucru care se întâmpla și înainte de 1989, și se întâmplă și după Revoluție. De ce credeți că se întâmplă asta?  De ce actorii sunt cei mai iubiți din lumea culturală de către public?

R.M. – Cred că sunt proiecția unui dor. Cred că oamenii își depun ca la bancă dorințele, gândurile, speranțele. Așa cum îți dorești o rochie Dior, așa îți dorești să ai o anumită alură, o anumită privire. Copil fiind, am și imitat actorii. Îmi plăcea cum vorbeau, cum mergeau, cum se îmbrăcau. Sunt un model sau ar trebui să fie, că acum nu știu dacă mai sunt. Ar trebui să fie un model, pentru că oamenii se adună și se uită și vor să fie fericiți măcar în perioada aia, cât sunt spectatori.

Rolul fascinant al măștii și obligația onestității în absența măștii

I.V. – În urmă cu câțiva ani, ați moderat un soi de podcast, cum am spune astăzi. Și m-ați invitat și pe mine acum câțiva ani. E interesant titlul emisiunii, se chema „Chipuri fără mască”. Ați știut ceva, ați anticipat. Eu am venit în 2017, în iunie. Ce a adus masca în viețile noastre, în ultimii ani?

R.M. – A adus și bune, a adus și rele. Masca nu e ceva rău. Masca aduce mister, că nu vezi cine e, aduce curiozitate, aduce dorința de a fi îndrăzneț și de a scoate masca; ea îl ascunde pe cel care o poartă. Masca asta pe care o purtăm noi acum mi-a dat foarte multe lucruri bune. Nu ți se mai vede expresia totală. Chiar mi-a dat un soi de libertate. Masca ascunde ceva și ascunzi și tu în clipa când o porți. Asta la propriu. Iar la figurat e și mai și.

I.V. – Ați avut câțiva ani acea emisiune. Erau dialoguri de profil, în care puneați în valoare indivizii pe care îi invitați. „Fără mască” semnifica într-un fel „fără secrete”. Era un dialog sincer, onest.

R.M. – „Onest” – asta e cuvântul. Fără mască ești obligat să fii onest. Eu joc cu studenții mei, din când în când, scaunul electric. Și mă așez prima și spun momentele în care am trăit odios față de ceilalți, adică ce am făcut eu rău. Sigur că ești profesor sau ca actor ești extrovertit și nu ți-e greu să faci asta. Și îi prind pe ei. Unii intră în joc și se bucură că pot să facă lucrul acesta, adică fac curat în casă, se curăță, pentru că jocul ăsta asta face. Și alții care nu îndrăznesc să facă asta. Și se mint pe ei mult mai rău decât dacă n-ar fi pe scaunul electric.

I.V. – O parte din emisiune, un tronson al ei se numea, dacă îmi amintesc, „De toate pentru toți”. Oare nu trăim acum un timp în care avem nu de toate pentru toți, ci prea mult pentru prea puțini?

R.M. – Totdeauna a fost așa. Nu cred asta. Îmi plac oamenii bogați, îmi plac oamenii îndrăzneți, îmi plac oamenii săraci. Există o demnitate a sărăciei. Există multe lucruri.

I.V. – E ceva ce regretați din ce ați făcut?

R.M. – Nu. Îmi pare rău! Dar nu regret.

I.V. – Și, în final, mulțumindu-vă pentru această discuție, un gând, o urare, un îndemn pentru acest podcast care se cheamă Avangarda, cu Ionuț Vulpescu?

R.M. – Joc într-un spectacol la Bulandra care se cheamă „Omul cel bun din Seciuan”, o piesă a lui Brecht. Și ea se termină urând tuturor: „Fiți mai buni!” Să fiți buni! Pentru că e mai ușor de trăit dacă ești bun.

I.V. – Mulțumesc mult pentru această discuție! Și vă mai aștept!

R.M. – Da, mai vin!