90 DE ANI DE VIAȚĂ, 65 DE ANI DE CARIERĂ: UN DIALOG EXCLUSIV DESPRE DRAGOSTE, PRIETENII, GENIALITATE ÎN ARTĂ, COLAPS ÎN EDUCAȚIE ȘI SECRETE DE DINCOLO DE CORTINĂ

După o scurtă pauză, dar binemeritată, deputatul Ionuț Vulpescu se întoarce la „AVANGARDA” cu idei noi și invitați speciali.

Episodul I al celui de-al doilea sezon al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, se deschide cu o ediție memorabilă, un dialog cu intimități dezvăluite și povești din culisele teatrului și filmului românesc din ultimii 65 de ani. Victor Rebengiuc, actor-iconic, iubit de spectatori din toate generațiile, povestește, la microfonul Avangardei, despre prima ieșire în Occident, la festivalul de la Cannes, despre prieteniile cu Liviu Ciulei și Lucian Pintilie, despre universul Teatrului Bulandra și despre marile roluri jucate, de la Apostol Bologa și Tănase Scatiu la Ilie Moromete. Victor Rebengiuc îi mărturisește în premieră fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, de ce în viața unui om cumsecade nu încap mai mult de două iubiri, cum Tatăl, piesa jucată acum la Bulandra, a fost de fapt adusă de la Paris de Ion Caramitru pentru a fi montată la Național, și de ce Regele moare, însă teatrul nu va muri niciodată. Un dialog cu umor, regrete și destăinuiri dintr-o viață aproape de aniversarea celor 90 de ani de rol omenesc.

Victor Rebengiuc: „Sentimentele mele sunt destul de amestecate…”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua! Deschidem un nou sezon, al doilea, al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Continuăm seria de dialoguri cu mari personalități ale țării, iar astăzi am emoția și bucuria de a-l avea invitat pe actorul Victor Rebengiuc! Domnule Rebengiuc, mulțumesc mult că ați acceptat invitația de a veni la podcastul meu!

Victor Rebengiuc: Mulțumesc mult pentru invitație și chiar sunt bucuros că ne reîntâlnim, și sper să fie interesantă această întâlnire și pentru ceilalți care ne privesc la podcast! Podcast… Îmi place cum sună…

I.V.: E un termen din 2006, care la noi a venit mai târziu. Se întâmplă, e un decalaj.

V.R.: Suntem decalați bine, în multe lucruri…

I.V.: Două treimi din viață ați consacrat-o teatrului și filmului românesc. Și cum e viața rotundă, așa, ca în romanele lui Rebreanu, ați terminat în 1956, IATC-ul, cum se spunea atunci, UNATC-ul, cum e acum, iar în 1957, după ce ați fost câteva luni la Teatrul Național din Craiova, care ulterior avea să se bucure de un mare succes – în timpul mandatului lui Emil Boroghină, cu piesele regizate de Silviu Purcărete – v-ați angajat la Teatrul Bulandra. Unde jucați și astăzi! Cum se vede viața, după ce două treimi ați consacrat-o artei, plină de lumini, filmări pe platourile de televiziune… cum vedeți viața după două treimi dedicate artei?

V.R.: Sentimentele mele sunt destul de ambigue. Mie mi-a plăcut și îmi place în continuare faptul că sunt actor, că pot să joc, că pot să creez – dacă nu e prea pretențios cuvântul, un personaj, sau mai multe, nu dintr-o dată, ci unul câte unul. Vorbeați de anii mei de profesionalism, după ce am terminat Institutul, și eram licențiat. Dar eu am avut înainte, ca amator, în mai multe cămine culturale din București, activitate ca actor. Unul dintre ele era într-o fostă cârciumă, undeva pe Grivița. Era un cămin cultural, un atelier popular, Constantin David, erou al clasei muncitoare. Nu l-am cunoscut, nu știam cine era, dar era titlul acestui cămin cultural. Aceste cămine culturale – cred că Regele Carol făcuse asta – erau de fapt Atenee populare, cum erau denumite atunci. Tradiția s-a continuat, pentru că partidul avea nevoie de propagandă.

I.V.: Mai ales în mediul rural, erau cămine culturale.

„Măi, Rebengiuc, tu ar trebui să dai la teatru!”  De la „vedeta raionului” în Ateneele populare, la actorul-iconic al teatrului și filmului românesc din ultimul secol

V.R.: Și cred că mai sunt, ar fi bine să fie peste tot; acum văd că în licee e o mișcare de teatru care exista și înainte – Pittiș și mulți alții, jucau în liceu, și abia apoi au dat la Institut. Eu mergeam acolo fără nicio idee. Nu voiam să mă fac actor. Eram la o școală tehnică, învățam pentru transformator electric, eram la clasa de transformatori. Eu pentru asta mă pregăteam. Părinții mei, mama și bunicii, care aveau grijă de noi, spuneau: „Lasă, nu ai aceleași avantaje ca la Liceul Teoretic…” Așa se spunea. „Poți să termini școala și să te angajezi, să câștigi bani, nu stai să umbli cu o diplomă pe frunte, cu care nu poți să faci nimic”. Acolo mă ocupam de treaba aia. Dar jucam teatru! Eram vedeta raionului, veneau în fiecare duminică oamenii aceia să mă vadă, cei care nu aveau niciun teatru prea apropiat, și care veneau aici pentru că era alături. Și în fiecare duminică dimineață jucam câte o piesă. Umpleam sala, erau cel puțin o sută de oameni care voiau să ne vadă. Pe timp de vară! Asta până la un moment dat, când în ultimul an de școală, am făcut o piesă pe care o jucam la ateneul popular la școală, cu colegii mei de clasă. Și era o chestiune simplă, eu aveam un rol central, și aveam mici sketchuri cu diverse grupuri. Era o comedie, o chestie de haz, așa. Sigur că a avut succes. Iar directorul școlii, domnul Șandru – o să îi fiu profund recunoscător toată viața – mi-a spus la urmă: „Măi, Rebengiuc, tu ar trebui să dai la teatru”. Și de aici am plecat, pentru că nu aveam ideea deloc să dau la teatru, la Institutul Politehnic nu m-au primit, pentru că nu aveam origine socială sănătoasă.

Primii ani de studenție. Victor Rebengiuc: „Aveam deprinderi cabotine!”

I.V.: Deci înainte de Teatru, ați vrut să mergeți la Politehnică. Puteți să îmi spuneți un singur nume căruia îi datorați ceva din ce a devenit actorul Victor Rebengiuc? Poate un mare profesor, cine ar fi acela?

V.R.: Aura Buzescu, o mare actriță. Țin minte că după activitatea mea în căminul cultural, unde am avut de a face cu niște instructori de teatru, care nu erau mari specialiști, mari regizori de teatru sau mari actori, erau niște regizori de teatru care trecuseră prin teatru, actorași mai de mâna a doua, a treia, dar se ocupau de chestia aceasta și animau într-un fel activitatea culturală. Probabil că am căpătat, fără să îmi dau seama, fără să știu, niște deprinderi cabotine. Iar în primele zile de școală, țin minte, cu doamna Buzescu în clasă, ne lua pe fiecare după examenul de admitere, să facem cunoștință, să vadă pe fiecare, ce poate, cum poate, și m-a suit sus, pe podiumul acela, acolo, și am început să spun ce știam. „Nuuuuu, cine te-a învățat să faci așa? La circ să te duci, la estradă!” „Doamne, ce caut eu aici, că îmi era bine unde eram, mi-am zis!” Și atunci, a țipat la mine un semestru, până când înțelesesem ce voia ea. Eu eram ca un cabotin, cum se zice. Jucam pe din afară. Și textele te duceau către chestia aceasta, erau texte din autori deja mai slăbuți, care voiau și ei să câștige un ban, și dădeau texte din acestea, care se cereau. Scriau repede. Ea cerea ca totul să vină dinăuntru. Și spunea „Nu te strâmba!” „Mă mir!” „Nu te miri. Trebuie să vină dinăuntru. Dacă tu te miri cu adevărat, atunci pe chipul tău se va vedea că te miri. Nu trebuie să te miri”. Până am înțeles eu ce vrea ea, pentru mine era ca la fotbal, era o minge, trebuia să dau cu piciorul. La teatru, la fel, înveți textul ăsta și îl spui. Și îl învățam și îl spuneam…

I.V.: E bine ca profesorul să fie mai dur cu studentul la început, să îl admonesteze, sau nu e bine pentru că îi rănește personalitatea, îi atinge sensibilitatea?

V.R.: Personalitatea mea a fost foarte rănită. Și în război învingi după ce ești rănit, și te bucuri de victorie, până la urmă. S-a întâmplat așa: prin anul II, începuserăm să lucrăm o scenetă, deja nu mai țipa la mine, colaboram într-un fel. Îmi dădea indicații. Lucram la sceneta aceasta până s-a îmbolnăvit și vreo lună nu a venit la școală. Între timp fusese o vizită, ceva, o delegație de străini, și s-au prezentat niște scene din activitatea noastră în fața ălora, nu și sceneta aceasta în care jucam eu, și când s-a întors ea a reluat tot repertoriul pe care îl aveam la clasă de o lună de zile și după ce a văzut sceneta noastră a întrebat: „Dar de ce nu ați prezentat-o?” Am simțit că e un armistițiu perfect între noi. Că ea își dă seama că am înțeles ce vrea de la mine și că eu, în primul rând, am înțeles ce vrea ea de la mine.

Mama lui Victor Rebengiuc nu și-a văzut fiul jucând: îi era frică să îl vadă murind pe scenă

I.V.: O coabitare. Ați vorbit de război. Mama dvs. era o femeie foarte frumoasă. Nu a venit niciodată să vă vadă jucând, pentru că îi era teamă să nu vă vadă murind într-un rol pe scenă. E adevărat?

V.R.: Așa este. Eu am întrebat: „Dar de ce nu vii și tu? Am premieră, acolo…” „Nu vin, că tu mori pe scenă, nu vreau să văd așa ceva!”

I.V.: Nu a vrut să vă vadă într-un rol dramatic.

„Uite, ăsta umblă cu femei în vârstă!”

V.R.: Era o femeie frumoasă, cu vreo douăzeci de ani mai mare decât mine. M-a născut când avea douăzeci de ani. Eram actor, aveam douăzeci și ceva de ani. Era vară, ca acum, cald, plăcut, și îmi spunea: „Hai să mergem la o grădină, să mâncăm o friptură, să auzim o muzică, să bem un pahar!” Eu nu voiam să merg că îmi era teamă să nu zică lumea „Uite, ăsta umblă cu femei în vârstă!” Ea era frumoasă, o femeie frumoasă!

I.V.: Și tânără!

V.R.: Încă tânără, la vreo patruzeci și ceva de ani… frumoasă! Și spuneam: „Stăm acasă, iau eu o friptură, facem grătar, punem o muzică, și un pahar de vin, și gata, ce să mergem la restaurant!”

Un bucătar excepțional în timpul liber. Care este meniul ideal pentru Victor Rebengiuc?

I.V.: Ați avut o copilărie și tinerețe destul de grele, marcate de griji, de constrângeri. Asta ar fi o explicație, așa, peste timp, a faptului că sunteți un foarte bun bucătar, că vă place mult să gătiți?

V.R.: Am fost un foarte bun bucătar, din păcate, în ultima vreme, nu mai pot să stau în picioare mult și nu mai pot să gătesc. Și nici nu mai am pentru cine să gătesc, suntem doi, ciugulim și noi câte ceva acolo și gata, se termină masa. Era copilul, găteam pentru el; mă zbăteam să caut, să găsesc… Îmi aduc aminte că a fost tot timpul asistat de medici, în primul lui an, când îi dădeam fel de fel de ceaiuri, lapte praf, unul special, pe care trebuia să îl procur și să i-l dau, dar când a împlinit un an, doctorița mi-a spus: „Domnule, trece-l la masa familiei!” „Adică ce?” „Dă-i de mâncare, adică ce mâncați și voi.” „Și ce să îi dau?” „O cană de lapte cu cacao, un sandviș cu șuncă”. Asta era în anul 1976.

I.V.: Atunci m-am născut eu, în 1976.

V.R.: El este născut în 1975. Și am alergat tot Bucureștiul, în toate magazinele, să caut niște șuncă, să îi dau copilului să mănânce. Nu am găsit. M-am dus la restaurante, la hoteluri. Târziu, la un hotel, cred că la Ambasador, am găsit și am putut să îi dau copilului șuncă să mănânce. Dar grea a fost perioada aceea.

I.V.: Care ar fi meniul ideal al lui Victor Rebengiuc?

V.R.: Meniul ideal? O saramură bună de crap, și un crap la cuptor, cu ceapă.

I.V.: Deci pește!

V.R.: Peștele îmi place în mod special. Da! Și din astea, caracatița, cambula, îmi plac toți peștii de mare și de ocean, dar și carnea de vită, în mod special, îmi place. Grătarul… eu am gătit multe și de toate. Mâncare de mâncat am gătit. Nu concurez la televiziune cu ce gătesc. Gătesc mâncare, să mănânc! Dar găteam, nu mai gătesc acum.

Rebengiuc, actorul-fetiș al lui Liviu Ciulei

I.V.: L-ați invocat mai devreme pe Liviu Ciulei. A fost o întâlnire destinală pentru cariera dvs. Ați jucat aproape în toate piesele lui. Sunteți actorul-fetiș, cumva, al lui Liviu Ciulei, și v-ați îngemănat cariera cu el. Cum a fost întâlnirea cu Liviu Ciulei?

V.R.: Eu îl văzusem pe el în niște filme. Ceva cu țărani, nu mai știu ce film era ăla de juca un fiu de chiabur rău de tot, care sabota toată munca…

I.V.: Sfârșitul anilor ’50, începutul anilor ’60.

V.R.: Uite că nu mai țin minte cum se numea și de cine era făcut. Dar când am venit la Teatrul Bulandra de la Craiova, în urma unui concurs pe care l-am câștigat… A fost așa: seria noastră a fost o serie foarte bună, cu mulți actori de talent, care erau ceruți în teatrele din București. Era bătaie, a fost bătaie pe ei.

I.V.: O promoție foarte bună!

V.R.: A fost bătaie pe ea. Și știu că pe mine m-a luat de mână Moni Ghelerter, m-a dus la Național în fața directorului, domnul Moldovan cred că îl chema, și a spus: „Angajează-l!”. Dumnealui a spus: „Nu pot, legea nu îmi dă voie. Trebuie să facă un an de provincie și după aia se poate înscrie la concursul de ocupare a locurilor vacante din București”. „Lasă, domle!” Era și Beligan acolo: „Lasă domle, acuma nu stăm de de-astea!” Dar nu se putea. A rămas că merg în provincie un an și după un an o să pot să dau concurs la Național. Cine o fi lucrat nu știu, poate directorii de teatre, n-am idee cine a putut să facă chestia asta, dar s-a făcut un compromis și ni s-a spus așa: „Domle, voi puteți să vă înscrieți la concursul pentru ocuparea de locuri libere în București dacă acceptați repartiția. Nu trebuie să faceți anul acela. În momentul în care o accepți te duci acolo, în momentul în care se anunță un concurs te înscrii, îl iei, bine, nu, te întorci înapoi în provincie.” Și eu așa am făcut. Am zis că eu accept, deși se făcuse un grup, foarte bun, împreună cu Vlad Mugur, care au mers la Craiova, cu Cozorici, Rauțchi, cu Sanda Toma, cu Rucăreanu, cu Amza, actori foarte buni, excelenți. Apoi au venit în București și au fost pe toate afișele, în toate piesele au jucat. Dar eu nu voiam să rămân acolo, la Craiova, puteam să intru în București, am zis rămân în București, de ce să plec în provincie? M-am născut, am fost crescut în București, nu prea îmi place mie să plec de acasă… Și m-am dus la Craiova, mă rog, a fost bine, am făcut un spectacol, spectacolul de promoție pe care l-am avut, de licență, Bărbierul din Sevilla, de Beaumarchais, cu Titi Rucăreanu, cu Rauțchi, cu Cozorici, cu mine, Sanda Toma. Am avut succes, jucam bine, eram buni! Și începuserăm o altă piesă în repetiții, un Oscar Wilde, Ce înseamnă să fii onest? Bunbury. Și jucam și acolo, un rol principal, cu Rucăreanu, cu Rauțchi, cu Sanda Toma și Silvia Popovici, toată echipa juca, pusă de Vlad Mugur în scenă. Și în momentul acesta, când abia începuserăm repetițiile, îmi dă maică-mea telefon la teatru: „Măi, vii mâine că ai concurs la Bulandra – la Municipal, așa era atunci, condus de doamna Bulandra”. „Bine!” Mi-am făcut bagajul, aveam o mică chestie, și am plecat acasă.

Doamna Bulandra către absolventul Victor Rebengiuc: „Nu ți-e rușine, mucosule, dai tu telefon directoarei teatrului, nu ți-e rușine? Cum îți permiți?”

V.R.: După mine au venit toți colegii mei ca să nu plec, să mă întorc, să stau la Craiova, să rămân. Eu nu voiam, mă rog. A rămas așa: am reușit la concurs, că am avut și cu doamna Bulandra o aventură. Ce s-a întâmplat? Stăteam și așteptam rezultatele de la concurs, ăștia în frunte cu Vlad Mugur s-au dus la Minister: „Domle, dacă e, a putut să vină la concurs, lăsați-l în pace…” a fost o nebunie întreagă! Au vorbit cu doamna Bulandra, dar eu așteptam să văd rezultatele de la concurs. Albulescu, care era și vecin cu mine și buni prieteni, a trecut pe la mine și mă întreabă: „Măi, ce ai făcut, ai reușit sau nu?” Și el dăduse concurs. Și zic: „Nu știu, aștept răspunsul”. „Păi eu i-am dat telefon doamnei Bulandra și am întrebat-o și mi-a zis că am reușit. Dă-i și tu un telefon!” „Ei, cum să îi dau un telefon?” „Dă-i, domle, telefon!”. Îi dau telefon: „Bună ziua!” „Sărutmâna! Doamnă, uitați…” „Da, dragă, ce vrei?” „Păi, uitați, aș vrea să știu și eu dacă am reușit la concurs.” „Nu ți-e rușine, mucosule, dai tu telefon directoarei teatrului, nu ți-e rușine? Cum îți permiți?” Am înnebunit în momentul ăla, nu știam ce să mai fac… Zic: „Doamnă, vreau să știu că trebuie să plec înapoi la Craiova, să știu ce fac…” „A, că trebuie să pleci înapoi la Craiova… Uite ce faci: te duci înapoi la Craiova, stai, dai premiera cu piesa aia, și vii înapoi aici!” Și așa am făcut. Am dat premiera, am mai jucat câtva timp acolo, și am venit în ianuarie. A fost un turneu cu teatrul și am jucat Bunbury la Sindicate, pe Lipscani, acolo, la sala lor, și am avut succes! Era un spectacol excelent, noi eram toți tineri și dornici să jucăm, a fost foarte frumos spectacolul acela! Și cu decoruri foarte frumoase, și cu o regie a lui Vlad, care era excepțională… costumele erau frumoase, noi tineri toți, era altceva! Era frumos! Și nu am mai plecat înapoi, am rămas acolo, m-am dus la Bulandra. Când am intrat în teatru erau două afișe puse pe avizier, cu două distribuții cu piesele care vor intra în producție imediată. Una era la doamna Bulandra, cu Nebuna din Chailot, și eram și eu în piesa aia, cu un rol bun, și dincolo era Omul care aduce ploaia, în regia lui Liviu Ciulei, care debuta și el, la Teatrul Municipal, cum debutam și eu. Aveam un rol, într-o familie, iar eu eram fiul cel mic. Un rol foarte bun a fost ăla! Și spectacolul a fost excelent!

De la înfruntare, la prietenie: despre exigențele lui Liviu Ciulei și relația cu actorii

I.V.: Începutul unei frumoase prietenii.

V.R.: Da. La început Liviu avea pretenția să joc cum îmi arată el. Liviu îmi arăta cum să joc eu. Și eu nu pot să fac asta. Și îi spuneam: „Nu pot așa, domle!” Și atunci a mai distribuit pe încă cineva pe rol, care era mai mare decât mine, dar am devenit apoi colegi la teatru, Petrică Vasilescu, și el îl imita la perfecție. Era foarte bine. Eu am intrat mai târziu, după ce a făcut premiera. Eu nu pot, nu pot să joc așa, când cineva îți arată fă așa, fă așa! Dacă nu simt – pe asta am luat-o eu de la doamna Bulandra – dacă nu simt, dacă sentimentele mele comandă altă expresie a feței sau altceva, atunci nu pot să fac rolul. Întâi ne-am înfruntat, apoi ne-am împrietenit foarte bine. Și apoi am lucrat foarte mult, dacă stau să mă gândesc, cu Liviu. Și la film a fost tot așa: când a făcut Pădurea spânzuraților – când a făcut filmul, a început cu altcineva în rolul lui Bologa, cu Șerban Cantacuzino. I-am văzut probele lui Șerban Cantacuzino și arăta perfect pentru personaj. Era un blond ingenuu, pur, naivitatea întruchipată, așa, era foarte bun! Dar încă era crud, era prea tânăr, abia terminase Institutul. Nu avea experiență. Și Liviu a filmat cu el, dar la un moment dat și-a dat seama că nu se leagă lucrurile.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul:  https://www.youtube.com/watch?v=-T6LMphBPmU