S-a născut la Piatra Neamț, a scris prima piesă de teatru la vârsta de șapte ani și nici prin minte nu îi trecea că ar putea să conducă, peste ani, teatrul orașului natal, unde a văzut cele mai importante piese în copilărie. Timpul a trecut iar Gianina Cărbunariu a devenit nu doar un regizor reputat, dar și managerul care a pus un teatru de provincie pe harta internațională a artei teatrale. Dacă în creația teatrală Gianina Cărbunariu este un avangardist în curs de clasicizare, în managementul instituțiilor de cultură, decizia de a se retrage după șapte ani de coordonare a Teatrului din Piatra Neamț o situează în avangarda stărilor de excepție. Părăsind Teatrul din Piatra Neamț pe deplin mulțumită de realizările sale, Gianina Cărbunariu împărtășește, la podcastul Avangarda, într-un dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, convingerile ei cu privire la rolul teatrului de a dezvolta un spațiu al întâlnirilor și dialogurilor libere dintre oameni, riscurile polarizărilor sociale și politice pentru ecosistemele culturale și critica privitoare la teatrele care așteaptă să vândă bilete, în loc să genereze nevoia consumului cultural. Aflăm de ce viața de după managementul cultural trebuie să înceapă cu o vacanță și care sunt planurile de viitor ale tinerei artiste. Un episod despre curajul de face lucrurile altfel, atât pe scena culturii cât și în culisele ei, cu regizoarea Gianina Cărbunariu.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=pge6sRnOZo0

Gianina Cărbunariu, între clasicizare și avangardă. De la validarea națională la cea internațională, reperele unei arte

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, astăzi am bucuria să o am invitată pe regizoarea Gianina Cărbunariu. Gianina, îți mulțumesc mult că ai acceptat să fii invitata mea.

Gianina Cărbunariu: Mulțumesc frumos și eu pentru invitație.

I.V.: Cred că în cazul tău chiar se potrivește titlul podcastului meu, Avangarda, și tu ești unul dintre avangardiști. Dacă există un nou val în cinematografie, de ce nu ar exista un nou val și în teatrul românesc? Crezi că ești o avangardistă sau ești deja o clasică în receptarea publicului?

G.C.: Cred că ar fi fost momentul să mă clasicizez, dar sistemul teatral mă ajută să rămân în avangardă.

I.V.: Să pui presiune pe clasici…

G.C.: Mă ajută, mă ajută…

I.V.: De ce spui asta?

G.C.: Pentru că într-un fel simt că validarea pe care o am ca artist vine mai degrabă din zona internațională și mai puțin din cea națională. Ceea ce mă menține într-o poziție de avangardă.

I.V.: Distincția dintre internațional și național…

G.C.: Mai și glumim…

O Românie europeană în plan cultural. Gianina Cărbunariu: „Nu sunt o privilegiată a sistemului teatral românesc.”

I.V.: Mai și glumim, dar România e membru al U.E. de niște ani. Ai sentimentul că în plan cultural chiar e membru U.E.?

G.C.: Da, s-au întâmplat multe lucruri în ultimii 20 de ani. Există niște schimbări, nu vreau să exagerez, dar în ceea ce mă privește, cumva, nu e un secret, că nu sunt o privilegiată a sistemului teatral românesc.

I.V.: Asta te ajută sau te încurcă?

G.C.: Asta e.

I.V.: Ce te ajută să fii privilegiat?

G.C.: Cred că ar fi o normalitate. Din păcate devine un privilegiu. Ar fi normal ca un artist care are niște ani de muncă și niște reușite, să ajungă ca în Franța sau în Germania, să lucreze în niște condiții din ce în ce mai bune. Asta ar fi normal. Nu se întâmplă asta, în ceea ce mă privește, cel puțin.

I.V.: Din perspectiva establishment-ului cultural, cum se zice, a contextului general?

G.C.: Da, cu siguranță.

I.V.: Ai sentimentul că…

G.C.: Eu am sentimentul cumva că lucrurile nu se adună, vorbesc pentru mine, dar am observat că asta se întâmplă și la alți artiști, din alte domenii.

Respectul în breasla teatrală, o provocare. Gianina Cărbunariu despre relația foarte bună cu „publicurile”

I.V.: Ce ar trebui să se întâmple ca niște filtre de recunoaștere publică sau interne, ale breslei, să fie mai acute, mai viabile? De ce nu se întâmplă? De ce e un decalaj între ceea ce se întâmplă în spațiul românesc și cel occidental?

G.C.: Sincer nu știu, e cumva și de la caz la caz, nici nu prea m-a interesat. Eu am încercat să îmi fac proiectele mele, nu m-a interesat foarte mult, dar pot să observ că nu sunt așa… sunt respectată, cred, în mediul teatral.

I.V.: Ții mai mult la opinia publicului, a colegilor, a criticilor?

G.C.: Eu nu am avut niciodată probleme în a dezvolta un public. Asta s-a întâmplat cu Casandra, la Teatrul Foarte Mic, unde împreună cu colegii mei am creat un public, am construit un public. După care am fost în provincie și am lucrat și acolo, am făcut trei spectacole la Sibiu și cred că am reușit să creez un public, care să fie interesat de zona asta, artistică. Acum am stat șapte ani la Piatra Neamț și dacă e ceva ce am reușit să creez pe deplin e un public fidel, interesat și deschis la dialog. Deci dacă e ceva în care cred, e întâlnirea cu publicul. Cu publicurile.

Născută în Piatra Neamț, ajunsă manager al Teatrului din Piatra Neamț. Gianina Cărbunariu: „Asta chiar nu mi-aș fi imaginat.”

I.V.: Ai vorbit de cei 7 ani la Piatra Neamț, 7 e cifra perfecțiunii. În cazul tău la Piatra Neamț, dar cred că tot 7… în clasa a șaptea erai când ai scris prima ta piesă de teatru, am citit într-un interviu de-al tău.

G.C.: Da, nu mai știu nici eu, da, da, da…

I.V.: Și când erai în clasa a șaptea știai că o să fii regizoare?

G.C.: Nu, nu știam decât că îmi place să merg la Teatrul Tineretului, eu acolo am descoperit Teatrul. Cred că artistul, artista care sunt astăzi se datorează acelei întâlniri.

I.V.: Te-ai născut la Piatra Neamț, aveai să conduci Teatrul din Piatra Neamț…

G.C.: Asta chiar nu mi-aș fi imaginat.

I.V.: Și mergeai la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț.

G.C.: Da!

Cel mai vechi festival de teatru din țară, la Piatra Neamț. Cum vede Gianina Cărbunariu anii de glorie ai acestui proiect artistic?

I.V.: Îți amintești vreo piesă memorabilă care și astăzi îți stă în fața ochilor?

G.C.: Îmi amintesc multe, pentru că în perioada aceea, 1992-1996, cât am fost în liceu, practic s-a reluat festivalul. Puțină lume știe, dar Festivalul de la Piatra Neamț e cel mai vechi festival din țară, a fost înființat de Ion Coman în 1969. El s-a întrerupt în 1985 din cauza cenzurii și s-a reluat abia în 1992. Dar când a avut loc prima ediție, a fost o programare senzațională, pentru că nu erau doar trupe din România, au fost șase companii invitate din SUA, Franța, Germania, era un curatoriat foarte consistent pentru vremea aceea. De aia zic, pe lângă spectacolele din stagiune, eu vedeam în fiecare an un festival internațional foarte interesant și îndrăzneț pentru vremea aceea. Dacă ar fi să dau două spectacole, în primul rând Orfanul Zhao al Alexandru Dabija, care, mă rog, e un spectacol iconic pentru Teatrul tineretului, și din Festival, cred că îmi amintesc în 1994, era o trupă din Stuttgart, cu un spectacol, Romeo și Julieta, absolut senzațional, din care încă mai am imagini.

I.V.: Din repertoriul teatrului, înainte de 1989, sfârșitul anilor ’80, îți amintești ceva? Știu că acolo au fost mulți din marii noștri actori, fie au debutat, fie au jucat mult timp în cariera lor la Piatra Neamț.

G.C.: Nu cred că îmi amintesc foarte bine, eram copil, dar pe lângă actori trebuie neapărat spus că acolo veneau regizori foarte tineri, departe de cenzură, deci departe de centru, ca să facă toate nebuniile până în 1989. Iarăși foarte important, teatrul s-a deschis în 1958 cu un spectacol al lui David Esrig. Tânărul David Esrig a debutat la Piatra Neamț. Și apoi urmează un șir de nume, o să zic câteva, dar toți regizorii foarte importanți au trecut pe acolo, Andrei Șerban, Purcărete, Sandu Dabija a fost și angajat ca regizor al teatrului o perioadă, Cătălina Buzoianu care era foarte legată de acest teatru și de trupa de acolo, Alexandru Tocilescu, Frunză, Ducu Darie, toată lumea a trecut pe acolo.

Cum explică Gianina Cărbunariu atenția excesivă asupra actorilor în pofida regizorilor?

I.V.: Nume mari, impresionant.

G.C.: De aceea se vorbește… avem tendința de a vorbi foarte mult despre actori.

I.V.: Presiunea publicului.

G.C.: Numai că acei actori nu puteau să creeze niște spectacole care să rămână în memoria publicului fără niște regizori talentați.

I.V.: Fără îndoială. Cum sunt antrenorii, dirijorii, fără asta e greu să ai o echipă, o trupă.

G.C.: Și fără niște directori buni.

Cel mai bun manager de teatru după gustul Gianinei Cărbunariu, fără studii teatrale, dar cu rezultate internaționale solide

I.V.: Cine a fost directorul cel mai bun?

G.C.: Celebru în breasla teatrală este Ion Coman, cel care practic a deschis teatrul și care a reușit într-o perioadă în care granițele erau închise, să scoată trupa teatrului la granițele internaționale. La Nurenberg, au fost la Bienala de la Veneția, unde au luat și un premiu important, vorbim de 1968. De aceea era o perioadă…

I.V.: O perioadă de deschidere, care a durat câțiva ani.

G.C.: Ei ieșeau și înainte de perioada de deschidere, adică era unul dintre puținele teatre care mai întâlneau un public internațional. După 1968, s-a făcut acest Festival în 1969, apoi Coman a plecat. E cunoscut ca fiind un foarte bun manager. Care nu avea studii teatrale!

Gianina Cărbunariu, un manager self-made. „Un festival nu e un supermarket, să aduci produse scumpe și de lux, ci înseamnă un concept înainte de toate”

I.V.: Te-a influențat cineva atunci când ți-ai asumat planul de management teatral? Poate e mult spus model, dar cineva care te-a influențat? Pe cine consideri cel mai bun director din teatrul românesc?

G.C.: Sincer, nu am avut un model. Eu am lucrat destul de mult în străinătate în ultimii 20 de ani, am colaborat și cu teatre din România, dar am încercat cumva să aleg, întotdeauna, când am avut o colaborare, ceea ce m-a interesat pe mine și mi s-a părut util într-un fel. Nu știu dacă am avut un model, am avut foarte multe modele. Am lucrat cu Royal Court, am avut o experiență pe o perioadă mai lungă, am văzut cum se întâmplă lucrurile acolo, am văzut ce înseamnă un secretariat literar, el este creierul teatrului, nu sunt niște secretari care duc cafele. E aiurea ce zic, dar e important pentru un teatru să ai consultanți puternici și educați. Am lucrat la Schaubuhne, am lucrat în Suedia, am avut colaborări din care am învățat nu doar ca artist, ci și ca om de teatru. Experiențele acestea m-au format, dar nu pot spune că am un model. O experiență interesantă a fost cu directorul Teatrului Național din Bruxelles, Jean-Louis Colinet, cu care am avut discuții înainte să devin directoare la Piatra Neamț, mi s-a părut o persoană cu o intuiție extraordinară în ceea ce privește regizorii, intuiție despre ce înseamnă un proiect artistic. Țin minte că mi-a spus într-o discuție, de exemplu, apropo de curatorierea unui festival, că un festival nu e un supermarket, să aduci produse scumpe și de lux, ci înseamnă un concept înainte de toate. Dacă ai bani, sigur că ești un curator foarte bun. Aduci nume mari, le pui într-un ghiveci, toată lumea e mulțumită. Un curator nu se bazează pe bani, ci pe nume, pe conceptul propriu. Asta mi s-a părut interesant.

Cum își autoevaluează Gianina Cărbunariu activitatea de manager al Teatrului din Piatra Neamț? „În general am făcut tot ce mi-am propus”

I.V.: Ești mulțumită de cei ai făcut în cei șapte ani de mandat la Piatra Neamț?

G.C.: Ce mi-am propus inițial în proiectul de management, am făcut, mai puțin un lucru. În mod evident. Dar în general am făcut tot ce mi-am propus. Care e lucrul pe care nu am reușit să îl fac? Când am ajuns acolo, exista spațiul în care erau atelierele de producție,  atelierele teatrului, era un spațiu în ruină, dar era o casă incredibil de frumoasă. Nu era casă de patrimoniu, dar fusese Muzeul Arheologic deschis de preotul, istoricul și arheologul Constantin Mătase. El nu e în proprietatea teatrului, ci a Consiliului Județean. Între timp au fost atelierele care nu prea au ajutat spațiul, pentru că se desfășurau tot felul de activități dure acolo, spațiul a ajuns în ruină, iar eu am propus prin proiectul de management ca acel spațiu să fie renovat și redat circuitului cultural. Atelierele se duc în altă parte, iar acolo se face un centru comunitar, un Ateneu popular, în mijlocul unui cartier. Ceea ce ar fi fost primul proiect de genul acesta făcut de un teatru de stat, pentru că proiecte similare făcute de teatre private există. Era în mijlocul cartierului Precista din Piatra Neamț. Ar fi însemnat o revitalizare a zonei, ar fi însemnat o descentralizare, pentru că Teatrul e în centrul orașului și asta ar fi avut niște antene în acea zonă. S-au făcut niște pași, spațiul a intrat iar pe lista CNI, a venit pandemia, s-au complicat lucrurile și mă rog, am avut și un vecin care nu a fost de acord.

Gest rar în lumea culturală: managerul care renunță la funcție de bună voie. Gianina Cărbunariu: „Am pus teatrul pe harta internațională prestigioasă”

I.V.: De ce pleci după șapte ani?

G.C.: De ce ai plecat? De ce ai mai fi rămas?

I.V.: Nu e nimeni profet în țara lui?

G.C.: Eu cred că am făcut ce mi-am propus, și în plus am pus teatrul pe harta internațională prestigioasă.  Proiectele sunt aproape terminate, eu aș fi plecat, sincer, mai demult.

I.V.: E alegerea ta că ai plecat.

G.C.: Eu am plecat printr-o renunțare. Renunțarea înseamnă că spui „domnule, eu până aici am putut”. Nu e o demisie, nu am plecat cu demisie.

I.V.: E o renunțare.

G.C.: O renunțare.

I.V.: E un caz mai rar în spațiul nostru.

G.C.: Există în contract, în contractul oricărui manager. E unicat nu pentru că nu există, ci pentru că nu au făcut-o și alții. Nu pentru că nu există.

Un număr limitat de mandate în managementul cultural, o politică pe gustul Gianinei Cărbunariu

I.V.: Ar trebui limitat numărul mandatelor pentru un manager?

G.C.: Da, cred că da.

I.V.: Zece ani. Dacă președintele României are două mandate de cinci ani, însumând zece ani. Dar e o discuție, auzim că nu poți să îți duci la capăt proiectele dacă nu ai mai mulți ani pentru asta.

G.C.: E adevărat, e adevărat și asta. Eu cred că ar trebui gândită o lege care să țină cont de toate realitățile. Avem o realitate în București, Iași, Cluj, Timișoara, și o altă realitate în orașele mai mici, unde lucrurile se întâmplă poate mai lent într-un fel și oamenii cu ambiții mari nu prea se duc. Și când se duc și ai norocul acesta, e păcat să nu stea omul acela mai mult. Dar eu cred că trei mandate… asta spun și manualele de management, într-un fel, trei mandate de cinci ani. Dar eu cred că dacă în două mandate nu ai reușit să faci ce ai propus, ai gândit la început, nu are sens să mai stai. Pe de altă parte există niște instrumente prin care managerul poate fi schimbat dacă nu și-a împlinit misiunea. Există evaluările, după cinci ani el poate primi o notă care să îl trimită acasă. Practic legea nu spune că primești trei mandate automat, le primești dacă ai nota peste 9. Există mecanisme prin care să se trieze.

I.V.: Evaluările nu sunt subiective?

G.C.: Evident că sunt subiective, dar totuși managementul se evaluează pe cifre, ai niște indicatori de performanță.

Provocarea carierei de manager a Gianinei Cărbunariu: „E un mediu conservator în care există un public progresist.”

I.V.: De ce te-ai lovit cel mai tare în acești ani? Care a fost bătălia cea mai dură pe care a trebuit să o duci?

G.C.: Nu, nu, nu, încă o dată, o luăm de la capăt, dar în altă parte, vreau alte provocări. Pur și simplu, simt că acolo, ce am avut am dus la capăt. Ce a fost cel mai greu? Sunt multe lucruri, și nu doar pentru mine, la Piatra Neamț. Legislația, schimbările, tot felul de propuneri care apar de obicei vara, înainte de vacanță, sau înainte de Crăciun, mă refer propuneri la nivel politic. Iar eu personal sau nu știu, în cazul meu, cred că a fost un mediu conservator care m-a primit cu destulă ostilitate, să zicem. Acolo e ceva foarte interesant, e un mediu conservator în care există un public progresist.

I.V.: Avangardist, cum aș zice eu…

G.C.: Aș zice și eu asta, nu știu… eu am avut și am încă o relație foarte bună cu publicurile din Piatra Neamț. Oamenii vin în festival, vin la premiere, vin la spectacole, avem spectacole în repertoriu de șapte ani, ceea ce pentru un oraș atât de mic înseamnă ceva, și sălile sunt pline. Nu le-am găsit așa! Am găsit un public acolo, era un nucleu dur, un public format în anii ’70-’80, deci oameni care au acum peste ’60-’70 de ani.  Un public excepțional, foarte deschis, poate chiar mai deschis decât publicul de vârsta mea, care a prins o altă perioadă a Teatrului din Piatra Neamț, mai puțin inovativă și mai puțin experimentală.

I.V.: Deci perioada 2017-2024 nu prea seamănă cu cea mai veche.

G.C.: Aș zice că nu.

I.V.: Nici nu are cum, e un alt context istoric, social.

G.C.: Deci există acel nucleu dur, un public foarte educat, 60 plus, și publicul foarte tânăr, pe care îl formezi printr-o ofertă culturală.

Gianina Cărbunariu, despre reacția „impresionistă” a publicului tânăr: „Nu cred că un tânăr își dă seama ce înseamnă inovație în teatru, dacă nu vede o ofertă mai largă”

I.V.: Cum ți se par tinerii pe care i-ai întâlnit? E publicul care s-a format, din noua generație, care caută un anumit tip de teatru? Dacă facem o paralelă cu acel public descris mai devreme, al anilor 80-90?

G.C.: Misiunea teatrului e să ofere niște activități și proiecte prin care tinerii să fie invitați să înțeleagă ce înseamnă munca pentru un spectacol de teatru. Nu cred că un tânăr își dă seama ce înseamnă inovație în teatru, dacă nu vede o ofertă mai largă, dacă nu se întâlnește cu … dacă nu primește niște instrumente. Nu cred că poate exista un tip de relație între un tânăr și teatru, fără ca instituția să medieze treaba asta. Dau un exemplu concret. La Piatra Neamț, în Teatrul Tineretului, șapte ani de zile sau șase, noi am făcut un proiect prin care adolescenții puteau să facă asistență la un spectacol. Și când zic asistență, nu zic doar de regie; echipa de producție și tehnică era dublată de cincisprezece, șaisprezece adolescenți, din licee diferite, pentru că era open call. Acești tineri vedeau cum se face un spectacol, dădeau feedback artiștilor, pentru că toată lumea era câștigată, inclusiv dramaturgii, regizorii, actorii, participau activ la acest proces, veneau la discuțiile cu publicul de după, și cumva existau mediatori între spectacol și publicul venit să îl vadă. Ei nu au devenit neapărat artiști după, nu toți s-au îndreptat spre alte facultăți de actorie, regie, dar au devenit un public foarte bun. Apoi am avut un proiect, „Spectatorul critic”. Un critic de teatru venea și însoțea tinerii la spectacolele din festival și aveau discuții după. Astfel au primit instrumente pentru a spune de ce le place și de ce nu le place un spectacol. Au trecut de chestia asta „impresionistă”. Au început să aibă păreri argumentate.

Gianina Cărbunariu, mesaj către managerii teatrelor din România: „Teatrul nu trebuie să aștepte să vândă bilete.”

I.V.:  Tu ai și am văzut în piesele tale o dimensiune socială, spuneai și de proiectul făcut la Piatra Neamț, să mergi către noi publicuri, nu doar să aștepți să cumpere lumea bilete pentru teatru sau festival. Și teatrul, și cred că asta e valabil și pentru alte instituții de cultură. Să mergi către public, e o formă de educație și de pedagogie.

G.C.: E în misiunea teatrului să facă asta. Eu nu am inventat nimic. Am urmat foarte atent caietul de sarcini. Serios, asta trebuie să facă un teatru. Teatrul nu trebuie să aștepte să vândă bilete. Teatrul trebuie să iasă în întâmpinarea publicului prin promovare sau prin proiecte care nu se întâmplă în teatru neapărat. Doar promovare, fie că e online, fie că e prin broșuri sau afișe, s-ar putea să nu te ajute într-un cartier muncitoresc în care oamenii au alte priorități, de supraviețuire. Nu o să te ajute să pui un afiș. Plus că teatrul are și imaginea aceasta de loc elitist. Nu e un loc în care toată lumea se duce gândindu-se că se va simți confortabil. Și atunci tu ca manager sau ca artist trebuie să gândești o strategie prin care să deschizi ușile și să arăți că e ok, e mișto să vii la teatru.

Arta cu angajament social, o tendință clasică, revendicată și de marea dramaturgie. Gianina Cărbunariu: „Ce poate să facă teatrul, spre deosebire de televiziune, e să aducă o altă agendă în prim plan.”

I.V.: Cum pot fi laolaltă, teatrul acesta, clasic, cu forma asta nouă, inovatoare, de a promova teme sociale? Cum se împacă aceste forme?

G.C.: Marea dramaturgie clasică vorbește despre probleme sociale și umane. Dacă ne gândim la Cehov, la Moliere, care era un critic, un moralist, să zicem, al vremurilor lui, Shakespeare, nu mai spun, dimensiunea asta politică și socială… exista în toată dramaturgia de calitate. Nu cred că se poate scrie dramaturgie stând cu ochii pe pereți. Trebuie să te uiți la realitate. Evident, fiecare are o transpunere pe scenă în alt fel. Dar cele două… eu nu fac, cum să spun, diferență, e adevărat că eu sunt autor de spectacol și lucrez pe scenariile mele, dar nu fac diferență între cele două tipuri.

I.V.: Dimensiunea socială și politică crezi că ajută mai degrabă publicul să înțeleagă?

G.C.: Ce poate să facă teatrul, spre deosebire de televiziune, e să aducă o altă agendă în prim plan. În malaxorul știrilor pierdem la un moment dat esențialul. Ce poate să facă teatrul este să aducă agenda asta, o altă agendă, și pe de altă parte creează o comunitate de  spectatori care sunt în aceeași sală, pot discuta, pot schimba păreri, pot deschide un dialog social cumva.

Pe cine a încercat Gianina Cărbunariu să protejeze în spectacolul Două ore cu pauză?

I.V.: Două ore cu pauză, pe care l-am văzut recent la Teatrul Excelsior… cred că e ultima ta piesă, nu?

G.C.: Nu, am mai făcut un spectacol în Polonia. Dar în România da, cred că e ultimul. Cel mai recent spectacol făcut.

I.V.: Tema școlii, a educației, exemplele cu trimiteri la realități românești din ultimii ani. E recurentă la tine. Am văzut că ai plecat de la o carte, Proful de română.

G.C.: O antologie, da, la care au contribuit profesori din orașe și locuri diferite.

I.V.: Ce ecou ai avut, după aceea, din partea lor și a celor care au văzut piesa?

G.C.: Bune, dar nu asta m-a impresionat. Eu nu eram în sală. Am avut la un moment dat o scenă în spectacol, în partea a doua a spectacolului, inspirată de un eveniment real, care a avut loc într-un colegiu național din București. Știam povestea de la o altă profesoară pe care o cunosc. Am încercat să protejez povestea și colegiul. Ideea nu era asta…

I.V.: Să știe lumea ce colegiu e…

G.C.: Da, era o situație care putea fi întâlnită oriunde. Trebuia să protejez nume, identități, și la unul din spectacole, după ce s-a terminat scena, s-a ridicat chiar doamna profesoară care fusese personaj principal în acel eveniment, și a spus: „Eu sunt” și a apreciat faptul…

I.V.: Interactiv, exact ce voiai.

G.C.: Da, eu nu merg pe tipul acesta de interactivitate în care aștept de la spectator să reacționeze imediat, cumva. A fost o surpriză pentru toată lumea.

Se duce cultura „pe apa sâmbetei”? Replica Gianinei Cărbunariu

I.V.: Zice unul dintre personaje că e mult umor în piesă. E o improvizație permanentă, pentru că așa se și încheie, o putem lua de la capăt, e un final deschis. Dar zice unul dintre personaje: „se duce cultura pe apa sâmbetei”. Am vrut să mă ridic și eu să am un punct de vedere la această intervenție… așa să fie? S-a dus pe apa sâmbetei cultura?

G.C.: Da, dar iată că o luăm de la capăt, mereu și mereu.

I.V.: De ce?

G.C.: Asta poate nu e rău. De ce cu apa sâmbetei?

I.V.: De ce cu apa sâmbetei, nu am găsit o altă zi din calendar?

G.C.: Nu mai țin minte,  eu nu țin minte să fi scris replica asta…

I.V.: E o amintire recentă. Am văzut piesa de curând.

G.C.: Uneori, purtați de val, actorii pot să mai exprime și părerile proprii, pentru că în acel cadru eu am permis ca ei să mai participe activ. Nu țin minte să fi scris asta, dar nu e ca și când nu aș fi de acord.

A fugit Gianina Cărbunariu de teatrele de stat? „Eu nu a trebuit să fac independență pentru că nu puteam face altceva. Dimpotrivă. A fost o alegere conștientă”

I.V.: De ce ai fugit, nu cred că e cel mai potrivit termen, dar de ce ai evitat teatrele de stat și ai montat mai degrabă în zona independentă?

G.C.: Au fost vreo opt ani, dacă stau bine să mă gândesc. A fost o decizie conștientă și e o decizie pentru care eu sunt foarte mulțumită. Eu nu am fost în situația de a nu primi oferte de a nu monta în teatrele de stat. Adică eu nu a trebuit să fac independență pentru că nu puteam face altceva. Dimpotrivă. A fost o alegere conștientă. Eu am zis că nu aș vrea să mă duc într-un teatru de stat, vorbim de 2004-2005, în care directorul să îmi spună ce text să montez, cu cine, în ce condiții. Voiam, pe atunci dramaturgia contemporană românească nu era bine văzută, nu i să dădea foarte multă încredere, și eu voiam să fac un spectacol care să vorbească despre mine, despre căutările mele și ale colegilor mei din acea perioadă. De aceea am ales să mă duc în independență. Norocul meu a fost că am și reușit să îmi fac proiectele, și chiar de la primul spectacol, Stop the tempo, am reușit să plecăm la un festival internațional și să avem o validare. Cumva nu a mai fost nevoie să urmez traseul clasic.

I.V.: Stop the tempo la Green Hours l-ai făcut, nu?

G.C.: Da.

I.V.: E o tensiune evidentă între teatrele de stat și cele private.

G.C.: Cel puțin era. La momentul acela era.

Există soluții pentru combaterea tensiunilor dintre mediul cultural privat și cel de stat? Gianina Cărbunariu: „Independenții au nevoie de spații”

I.V.: Se păstrează din diferite motive. Și în pandemie s-a acutizat, din pricina contractelor diferite. Până la urmă ajungem la dimensiunea aceasta care contează pentru fiecare. Crezi că se poate printr-o soluție magică să dispară această tensiune sau în orice caz să fie o relație mai bună între teatrele de stat și cele independente? Să nu fie inegalitățile astea?

G.C.: În primul rând printr-o finanțare corectă a sectorului independent.

I.V.: Bun, aici… în 2015, când aveam un scurt metraj la ministerul Culturii, am avut două, nu m-am înscris în niciun festival, cine știe, poate primeam un premiu… o să vorbim și despre premii. Știu că și de premii fugi, nu doar de teatrele de stat. În 2015 AFCN, care totuși e cel care derulează cele mai multe proiecte din zona culturală, a creatorilor, a ONG-urilor culturale, din zona independentă, nu mai avea finanțare. Atunci am promovat o ordonanță de urgență și din februarie, cred, 2015, până astăzi, 2% din încasările Loteriei Naționale merg către AFCN, și asta înseamnă sute de mii de euro în fiecare lună, și multe din ele, când sunt sesiunile din an, sunt subvenționate proiecte din zona teatrală. Asta e totuși important. Unde e diferența? Tipul de contract. Când ești la stat, e o altă logică și în pandemie de asta nu au avut probleme, spre deosebire de cei din zona independentă care nu au avut niciun fel de susținere. Și aici cred, indiscutabil, că statul trebuia să facă mai mult. Nu a făcut mai nimic, de fapt.

G.C.: Mai e ceva, dincolo de finanțările de la AFCN, independenții au nevoie de spații. Cu o finanțare AFCN nu îți permiți să închiriezi.

Gianina Cărbunariu, radiografia spațiilor culturale teatrale: „În loc să câștigăm alte spații culturale, pierdem”

I.V.: Să susțină proiectul, nu spațiul, pentru asta sunt finanțările.

G.C.: Spațiul nu. În momentul în care tipul acesta de finanțare ar asigura mentenanța, chiria unui spațiu independent, lucrurile acestea s-ar schimba foarte tare. Problema asta am avut-o la dramAcum. 10 ani de zile am căutat un spațiu în București. Era imposibil să găsim un spațiu. A fost imposibil. După aceea au existat câteva inițiative, unele au combinat privatul cu independentul. Dar nu cred că… cum să spun, nu cred că ar fi fost chiar imposibil să se găsească spațiile astea. Avem exemple din Ungaria, Polonia, unde genul acesta de spații au existat și încă există.

I.V.: Ai spus mai devreme, dând exemplu Casandra, de la începuturile carierei tale ca regizor, Casandra, un spațiu care multă vreme a fost pierdut și care nu s-a mai putut juca, și Teatrul Foarte Mic, care e în centru.

G.C.: Practic, în loc să câștigăm alte spații culturale, pierdem. Nu e ok.

I.V.: Mai sunt și alte sedii de teatre care au probleme, Nottara, Bulandra, sala de la Izvor, care nu au unde să joace.

G.C.: Da, revenind la chestiunea cu independenții, cumva problema nu cu AFCN-ul, ci cu tipul de proiect finanțat prin AFCN, e că o companie independentă găsește banii, dar apoi trebuie să găsească și un teatru de stat. Există un fel de dependență care, nu știu, îi pune într-o situație destul de fragilă pe independenți. Când ai un spațiu al tău sau există un centru de proiecte, lucrurile cred că s-ar schimba. În același timp, cred că trebuie încurajate și teatrele să primească genul acesta de proiect, să le găzduiască, în orice caz.

Sălile preferate ale Gianinei Cărbunariu sau locurile ideale de pe harta lumii pentru a face artă

I.V.: Unde te-ai simțit cel mai bine, care e sala ta favorită când o piesă a ta s-a jucat acolo? Ai un loc care îți e foarte apropiat de suflet?

G.C.: Sunt multe locuri în care m-am simțit bine. Mă simt bine acolo unde pot lucra cu oameni deschiși și interesați. Cred că foarte bine m-am simțit la Târgu Mureș, Studio Yorick, unde am făcut un proiect în 2009, 20/20, m-am simțit foarte bine la Münchner Kammerspiele, un spațiu foarte frumos, la Stuttgart, când am montat acum doi ani, aveau o sală foarte frumoasă, și îmi plac sălile de repetiții care au și un geam, pentru că de obicei sălile de repetiție sunt foarte închise, iar în Germania aveau o fereastră spre realitate, totuși, să nu rămânem acolo…

I.V.: Trebuie o fereastră spre ceva, o deschidere.

G.C.: Da!

Regizoarea Gianina Cărbunariu, indiferentă față de premii: „Nu au schimbat niciodată nimic”

I.V.: Spre lumină și soare. Am vorbit mai devreme de premiul obținut în 2014, cea mai bună piesă a anului, acordat de UNITER, For Sale, De vânzare, în 2014. Ce înseamnă el pentru tine? Te-a ajutat, te-a încurcat, nu a contat? Am citit undeva un interviu al tău, spuneai că nu ai nicio preocupare față de premii și nu schimbă cu nimic munca pe care o faci.

G.C.: Da… Nu, pentru mine nu s-a schimbat nimic. Ba dimpotrivă, eu după 2014, vreo 6 ani nu am montat în București, poate mai mult. Deci nu e ca și când ar fi atras atenția unor manageri asupra muncii mele. Am făcut un proiect în 2016, la ARCUB, Artists Talk, pe care l-am făcut cu Asociația mea, Piese Refractare, și am mai montat un spectacol în București anul trecut, în 2022. Deci zece ani nu am avut treabă cu Bucureștiul cel puțin.

I.V.: E vina premiului sau e vina ta?

G.C.: Nu știu, dar apropo de consecințe, cam astea au fost. Nu știu, e și vina mea. Habar nu am.

De ce participarea la Festivalul de la Avignon e unul dintre cele mai importante momente ale carierei Gianinei Cărbunariu? „Veneam după 20 de ani de când un artist român nu mai fusese prezent în selecția oficială”

I.V.: Care e premiul la care ții? Este ceva care a schimbat cariera ta? E un moment, o zi, în care ai fost mulțumită, împlinită de ce ai făcut, în mod major?

G.C.: Premiile nu au schimbat niciodată nimic. Cred că un moment important în carieră a fost prezența la Avignon în 2013, sau 2014, nu mai țin minte, da… când am fost prezentă cu un spectacol făcut la Sibiu, o coproducție, Teatrul Radu Stanca, Festivalul de la Avignon și Teatrul Internațional din Bruxelles. Inclusiv că Avignonul mi-a dat această încredere. Ei au coprodus cunoscându-mă pe mine dinainte, ca artist, și au spus „da, vrem să coproducem acest spectacol, acest artist, de fapt.” Și acela a fost momentul în care am simțit că da, mi se acordă mare încredere. Era vorba de un board internațional, ei au decis să fac parte din proiect. Apoi am prezentat spectacolul la Avignon, a fost foarte bine primit de presă și de public, ceea ce era important, și veneam după 20 de ani de când un artist român nu mai fusese prezent în selecția oficială. Deci în 1992-1993 fusese Silviu Purcărete…

I.V.: Perioada de glorie a Teatrului din Craiova.

G.C.: Da, cu Danaidele, da. Apoi am fost eu în 2013-2014 și am revenit la doi ani, după aceea, iarăși un moment important, cu un alt spectacol, un text de-al meu, dar creat de Royal Dramatic din Stockholm. Deci am fost prezentă de două ori într-un timp foarte scurt.

I.V.: Deci Avignon rămâne.

G.C.: Da, e important pentru că totuși rămâne festivalul cel mai important și interesant din Europa, unde toată lumea teatrală se întâlnește, unde există o vizibilitate remarcabilă, foarte mare. Dacă vorbim de carieră. Dacă vorbim de un moment important pentru mine  când am simțit că merită să fac meseria asta, atunci e vorba de niște spectacole cu o miză politică foarte importantă, unde am întâlnit în discuțiile de după spectacol oameni care veniseră acolo în primul rând pentru temă, pentru că tema îi atingea direct, și mai apoi pentru estetic, și cu toate astea au apreciat ambele.

Cât de importantă e tema pentru spectator? Obsesia Gianinei Cărbunariu, discuția cu publicul, după spectacol?

I.V.: Care ar fi acest spectacol?

G.C.: Sunt mai multe, 20/20 de la Târgu Mureș, despre conflictele interetnice din martie 1990.

I.V.: Moment teribil în istoria noastră recentă.

G.C.: Iar publicul din Târgu Mureș, atât românii cât și maghiarii au venit să vadă cum sunt reprezentați pe scenă, iar pentru noi a fost o presiune super mare.

I.V.: Ți-a fost teamă să te apropii de un astfel de episod?

G.C.: Întotdeauna. Mă apropii  de subiecte de care îmi e teamă. Eu nu știam prea bine, eram un copil când s-au întâmplat lucrurile acelea. Am văzut la televizor niște lucruri care mi-au rămas, și atunci am zis că vreau să văd ce s-a întâmplat acolo. Apoi Sold Out, un spectacol făcut la Münchner Kammerspiele, în 2010, despre vânzarea sașilor și svabilor de către regimul comunist către Germania de Vest între 1945 și 1989, am făcut o documentare imensă atunci, iar la spectacol au venit oameni din alte orașe decât din Munchen. Oameni care fuseseră în aceste situații și care veniseră pentru temă, iarăși am avut niște discuții senzaționale după. Practic trebuia să fie o singură discuție și am avut trei, oamenii voiau să vorbească după, și asta mi s-a părut… interesant. Au mai fost, cum să spun, spectacole din astea în care întâlnirile de după erau al doilea spectacol practic.

I.V.: Întâlnirile de după…

G.C.: Da, asta înseamnă foarte mult și aici simți că reușești în ce sens, să creezi un dialog. Și de fapt, în teatru, despre asta e vorba. Cred…

I.V.: Întâlnirile acestea de după, de după reprezentație, de după piese, ți-au confirmat, în general, viziunea artistică, sau ai spus că acolo poate am greșit, e un subiect la care trebuie să mă întorc și să nuanțez ceva.

G.C.: Da, de exemplu, la 20/20, textul nu s-a schimbat după premieră, absolut deloc. Dar după discuțiile avute cu publicul, pentru că oamenii veneau după spectacol și spuneau da, recunosc situația, pentru că și mie mi s-a întâmplat așa și așa, s-au nuanțat multe lucruri. Pentru că eu le spuneam actorilor „hai să ne mai gândim puțin la situația aia, că poate e mai bine așa”, dar am observat că actorii fără să primească indicații regizorale au reevaluat în urma acestor discuții anumite lucruri pe scenă.

I.V.: Te-am întrebat dacă există vreun manager sau vreun director care să te fi influențat sau în orice caz…

G.C.: Poate să te influențeze și să spună „nu așa”. Da, există. Sigur că da.

Mentoratul Gianinei Cărbunariu: de ce premiile UNITER nu au fost o miză?

I.V.: Regizoarea Gianina Cărbunariu are pe cineva, e mult spus un model, pentru că ai drumul tău și ai deja atâtea piese în spate. E cineva în școală, că ai făcut UNATC, sau cineva dintre regizorii pe care i-ai întâlnit, cineva cu care ai mers pe aceeași lungime de undă, o viziune apropiată, similară?

G.C.: Pentru mine domnul Valeriu Moisescu, care a fost profesorul de clasă, rămâne omul de la care am preluat anumite instrumente. El nu ne învăța regie, spunea că asta nu se poate învăța, dar felul lui de a vedea lumea și de a învăța meseria asta cred că a avut o influență asupra mea.

I.V.: El v-a spus atunci când erați studenți, „să nu vă fie frică de cădere, pentru că asta e șansa să vă ridicați și să mergeți înainte pe drumul vostru”?

G.C.: Da, era și o persoană cu foarte mult umor. Și mie mi se pare că într-o meserie artistică e bine să faci lucrurile serios, dar să nu le iei foarte în serios, pentru că nu ajungi prea departe. El avea și umor, și o curiozitate extraordinară. Era un om, cum să spun, care se punea la punct cu tot ce apărea nou. Pentru mine rămâne un model și de umanitate. Nu neapărat… pentru că eu nu am văzut un spectacol de-al lui. El renunțase să mai facă meseria de regizor. A rămas să se dedice pedagogiei. Cumva l-am cunoscut la repetițiile noastre și mie mi s-a părut că pentru mine a însemnat foarte mult, deoarece, în  școală, e un moment când în fața ta sunt foarte multe posibilități, să o iei în tot felul de direcții. Și domnul Moisescu cred că m-a ajutat să o iau în direcția cea bună. Apropo de premii, cred că nu aș fi fost așa dacă nu am fi avut în școală discuții, apropo de chestiunea cu premiile, care este o chestie atât de derizorie și de neimportantă pentru un artist. Țin minte că a fost o discuție, cred că eram la master deja și făcusem nu știu ce spectacol, o aveam profesoară pe doamna Buzoianu care a venit la un curs comun și a zis: „nu înțeleg de ce nu te-au nominalizat cu cutare spectacol”. Și Moisescu a zis ceva la modul: „doamna profesoară, vreți să o compromită?” Deci cam asta era părerea lui despre premii. Sigur că premiile reprezintă o recunoaștere, dar eu cred că premiile spun mai mult despre cei care le oferă decât despre cei care primesc acele premii. Adică arată la un moment dat viziunea unei bresle sau a unei părți din breaslă asupra a ceea ce înseamnă valoare. Dar valoarea poate să meargă paralel sau să se intersecteze cu opțiunile astea.

Polarizarea, boala grea a României

I.V.: Ce nu îți place în România de azi, ce lipsește societății române de astăzi?

G.C.: Lipsesc atât de multe, de unde să o iau? Am senzația că acum se coagulează alte lucruri, și mă gândesc nu la ce lipsește, ci la ce se întâmplă cumva și care mă sperie, un fel de polarizare, pe care o vedem de fapt în toată lumea. Asta, ca să zic așa…

I.V.: Între puțini care au și foarte mulți care nu au.

G.C.: Care nu au, sau polarizarea de idei, e foarte greu să mai legi un dialog cu argumente. De fapt, în Piatra Neamț, la Teatrul Tineretului, asta am încercat să facem tot timpul, și exercițiul dialogului nu a fost doar pentru a vorbi despre teatru, ci despre societate, și de a da ocazia unor perspective diferite să fie exprimate. Noi am avut acolo discuții după fiecare premieră, după care am făcut discuții după fiecare spectacol din festival. Am avut și 25 de spectacole, la care oamenii participă. Eu am crezut că nu vor veni la discuții sau vor veni câțiva. Nu, participarea e numeroasă, oamenii sunt interesați, vor să vorbească și cu artiștii români, și cu cei invitați din străinătate. Cu cei invitați din străinătate e foarte interesant pentru că de fapt nu vorbim doar despre spectacol în sine, ci despre contextul politic și social din care vine spectacol și de ce e așa. În ăștia șapte ani, cât am fost prezentă la discuții, nu am văzut pe cineva care să vorbească urât, să jignească sau să pună într-o situație de disconfort pe altcineva. Poate că au fost câteva cazuri izolate, dar nu au fost dramatice. Și am zis „deci se poate”, deci un astfel de dialog, uneori de pe poziții foarte diferite, e posibil. Și cred că trebuie create platforme de genul acesta, în societate, nu numai la teatru. Nu numai la un spectacol de teatru. Mi se pare că asta lipsește, toată lumea e pe rețele.

I.V.: Multe monologuri.

G.C.: Da, cumva, cam asta…

I.V.: Și un soi de narcisism.

G.C.: Asta e una din cauzele care duc la chestiunea asta cu polarizarea.

I.V.: Și asta duce și la lipsă de solidaritate, pe orice temă, pe orice subiect, nu numai în spațiul cultural.

G.C.: Da, și de înțelegere, pentru că dacă nu înțeleg, nu pot să fiu solidar cu cineva.

Teatrul, un loc de întâlnire, crezul Gianinei Cărbunariu

I.V.: Așa dispar și emoțiile, și compasiunea, și empatia, da… Aici e o discuție mai lungă. Dacă cineva nu ți-a văzut până acum piesele, la Piatra Neamț sau în zona independentă sau la teatre de stat, ce ar trebui, ce pierde, care e crezul artistic al Geaninei Cărbunariu? Cineva care nu te cunoaște deloc?

G.C.: Cred că ce am spus și mai înainte, că teatrul e un loc de întâlnire pentru creatori, pentru public, pentru anumite idei, e un loc în care este un schimb așa de viziuni, de perspective, într-un spațiu care e un spațiu al siguranței, în care părerile pot fi exprimate, evident, atâta timp cât nu îl anulează pe cel din fața ta. Cred că asta, pentru mine asta e important, de aceea eu fac în continuare meseria asta. Eu fac foarte multă documentare înainte de spectacole, și mă întâlnesc cu oameni, ies, nu stau în sala de repetiții, nu petrec acolo decât o treime din timpul de a face un proiect. Și atunci o bună parte din timpul acesta se întâmplă în întâlniri cu oameni. Pe mine mă ajută foarte mult, mă ține conectată la realitate, înțeleg ce se întâmplă, înțeleg niște dinamici sociale, niște mecanisme. Cred că după ce mă întorc în sală, fac spectacolul, încerc să merg în continuare și să aduc perspectiva mea publicului ca el să dea încă o dată un feedback și să continuăm dialogul acesta. Proiectele mele încep cu un dialog și tot în zona aia se duc.

Există viață după managementul cultural? Planurile Gianinei Cărbunariu: o vacanță

I.V.: Renunțarea la teatrul de la Piatra Neamț este mai mult timp pentru regizare? Acesta a fost unul dintre motive pentru tine?

G.C.: Da, mai mult timp pentru regie, pentru documentare, pentru scris, pentru întâlniri, proiecte în afară, călătorii pur și simplu și viața mea personală. Munca de management e o muncă de foarte multe ori epuizantă și stresantă. E o muncă de responsabilitate. Atunci chiar dacă ai zice da, dar nu stă la birou de la 8 la 4, sigur că nu stă la birou de la 8 la 4, dar trebuie să lucreze în niște proiecte care presupun o responsabilitate, trebuie să alerge de pe un drum pe altul, e un tip de stres care poate să te aducă la un moment dat la epuizare, și văd asta și la colegii mei, nu numai la mine, e o muncă de responsabilitate. Și la un moment dat ai nevoie de o pauză, și eu aveam nevoie.

Binomul Cărbunariu-Plugaru: „Eu nu mai aveam nevoie de încă un director artistic. Și-atunci am căutat un om care să fie foarte tare pe administrație.”

I.V.: Pauză și o luăm de la capăt…

G.C.: Da, și pentru mine, sincer, nu mai era o provocare, pentru că eu ce mi-am propus, am făcut. Am avut acolo, am găsit niște oameni foarte buni, și am putut să aduc alți oameni foarte buni cu care am întregit echipa, mă refer la echipa de management, la șefii de departament, la directoarea adjunctă, Anca Plugaru. Practic, eu cu Anca Plugaru am făcut un fel de binom, eu am fost mai degrabă un director artistic, iar ea a fost un director administrativ, ceea ce se întâmplă un pic invers la noi, de obicei, e un manager care își ia un director artistic. Eu nu mai aveam nevoie de încă un director artistic. Și-atunci am căutat un om care să fie foarte tare pe administrație. Și am și găsit, am avut niște șefi de departament excepționali, mai greu a fost cu tehnicul. Toată lumea în România are problema asta, avem concurența evenimentelor, nu? Unde se plătește foarte bine, și atunci zona asta de tehnică în teatre e destul de fragilă în România și nu doar în România, cam peste tot. Am făcut acolo lucruri importante cu oameni foarte buni și sincer s-ar putea, mă și gândeam, niște oameni foarte buni și atât de loiali, aș putea să nu găsesc în alt context. E un oraș mic, dar acolo am găsit oameni cu care m-am înțeles foarte bine, inclusiv în administrație. Sigur, cu zona politică, lucrurile sunt întotdeauna așa, de negociat, dar în administrație am găsit și oameni competenți, cu care am lucrat foarte bine. Deci nu am niciun fel de regret, sau nu fug de acolo, pur și simplu am considerat că e o etapă încheiată, plus tipul acesta de navetă, la un moment dat, iarăși, efectiv, fizic nu mai poți.

Gianina Cărbunariu, viață academică: profesor, din toamnă, la UBB Cluj

I.V.: Care e următorul proiect?

G.C.: Următorul proiect e să am o vacanță. Noi avem festivalul în septembrie, ceea ce însemna că în iulie, august, noi lucram. Noi însemnând o echipă mică, mă rog, noi, cei care ne ocupam de curatoriatul festivalului și partea de administrație. O să am și eu în final, după șapte ani, o vacanță, acesta e primul meu proiect, dar am foarte multe proiecte, o să lucrez la Nottara acum, o să fac adaptarea romanului Stela de Simona Goșu. După care ar trebui să ajung la Craiova în toamnă, la Teatrul Național din Craiova, după care, la anul, în februarie, o să am un spectacol în Slovacia la Teatrul Național din Bratislava, despre polarizarea din societate, și mă rog, și alte proiecte mai încolo. Plus, foarte important, începând cu toamna lui 2024, o să am o clasă, o să fiu coordonatoarea clasei de regie, a unei clase de regie la UBB Cluj.

I.V.: Tu ai făcut la București.

G.C.: Sunt un produs al școlii din București, dar o să predau la Cluj. Da, asta mi se pare iarăși o provocare, un proiect. Trebuie să mă pregătesc pentru acest lucru care mi se pare foarte, foarte interesant.

Pacea, un lux în timpuri de polarizare excesivă

I.V.: Mulțumesc mult pentru prezență, este o oră fără pauză, nu ca la piesa ta, Două ore cu pauză.  În final aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

G.C.: Să intre în dialog, să încerce să intre în dialog cu oamenii care au perspective diferite asupra politicii, asupra lucrurilor care se întâmplă în societate, pentru că vedem ce se întâmplă în cazurile extreme de polarizare, suntem în a doua zi după ce s-a întâmplat chestiunea cu premierul slovac, și le doresc să se bucure de pace. And I really mean it.

I.V.: Mulțumesc mult.

G.C.: Cu drag.