Este artistul care a primit din partea statului român privilegiul de a cânta la una dintre puținele viori Stradivarius originale rămase: Vioara Stradivarius Elder-Voicu, un simbol național. Muzica lui a răsunat în toată lumea: deși arta genială și vocația performativă l-au dus pe Alexandru Tomescu oriunde pe glob, cel mai cunoscut violonist român a ales să trăiască și să educe talente în România. Invitat la podcastul Avangarda, Alexandru Tomescu i-a dezvăluit fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, ce înseamnă să faci parte dintr-o familie de muzicieni, cu o tradiție aparte; de ce SUA și Europa sunt locuri ideale, dar foarte diferite pentru a deprinde arta muzicală și cum a ajuns să achiziționeze Cabana Caraiman, pe care, odată recondiționată, o va redeschide publicului larg integrând-o în circuitul turistic cultural. Despre experimentul de a cânta Bach underground și undercover, la metrou, la Piața Victoriei, ca lecție de smerenie dar și de popularizare a muzicii clasice, despre insecuritățile traversate de sectorul muzical după pandemie dar și despre lumea de dincolo de portativ aflăm direct de la Alexandru Tomescu, într-un dialog inedit, în cadrul episodului VIII, al sezonului II, al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

Violonistul Alexandru Tomescu, nepotul poetului Lucian Avramescu

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la o nouă ediție a podcastului meu. Astăzi am bucuria să  îl am invitat pe violonistul Alexandru Tomescu. Domnule Tomescu, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!

Alexandru Tomescu: Bună ziua, bine v-am găsit! Mulțumesc și eu pentru invitație, mă bucur să fiu aici!

I.V.: Ne-am întâlnit în vară la Sângeru, la comemorarea lui Lucian Avramescu. S-a lansat atunci o antologie cu versuri ale lui Lucian și cu acea ocazie v-am invitat la podcast. M-a impresionat că ați fost în fiecare an la Muzeul Pietrei, pe care l-a înființat Lucian, în prezența absentă a lui, în fața unui public emoționat. Ce înseamnă Lucian Avramescu și această continuitate de a-l omagia?

A.T.: Lucian este – e greu să vorbesc despre el la trecut – a fost unchiul meu. Tatăl meu și cu el erau veri, prieteni foarte buni, dincolo de relația de rudenie, și acolo, la Sângeru, e o parte importantă din rădăcinile familiei mele. Străbunicul meu, Victor Avramescu, a fost primarul comunei pe vremuri, a făcut o mulțime de lucruri. Și cumva Lucian a continuat și a dus mai departe toate aceste proiecte ample pornite de străbunic. Tatăl meu e înmormântat la Sângeru, Lucian este în livada lui cu meri, acolo, lângă Capelă. Din câte știu eu, ce a creat Lucian acolo este ceva unic, acest muzeu al Pietrei, toate sculpturile acestea pe care le-a adunat de peste tot creează o atmosferă cu totul și cu totul specială! E un gest de curaj acesta, să părăsești orașul, să părăsești capitala și să te muți în mediul rural.

I.V.: Lucian Avramescu a fost ziarist. Ziaristul e istoricul clipei, deci cine e mai prezent în cotidian și în citadin decât un jurnalist?

A.T.: Știu că Lucian a fost foarte fericit acolo la Sângeru. Acolo își dorea să fie și cred că multă lume se uita așa, cu admirație, și cu puțină invidie…

„Tasta cu un singur deget rămas toate poemele și editorialele”

I.V.: Cred că e mulțumit acolo unde e. Iar familia a continuat acest proiect.

A.T.: Lucian a continuat să scrie editorialele lui, să scrie poezii, până aproape de ultima zi a vieții sale. Această boală care l-a chinuit atât de mult în ultimii ani îi lăsase un singur deget cu care mai tasta la laptop, și cu acel singur deget el comunica și scria lumii întregi ceea ce simte, ceea ce gândește.

I.V.: Dacă ne-am duce în lumea muzicală, am avea un exemplu de un artist care compunea slujindu-se de un singur deget, de cineva care să fie un mare creator care, măcinat de boală, a continuat să creeze până la sfârșitul vieții?

A.T.: Au fost diverși compozitori atacați de boli. Cazuri celebre: Beethoven, care surzise, își pierduse complet auzul, și totuși a continuat să compună muzică. La interpreți, dacă nu mai poți să îți folosești mâinile devine realmente problematic. A fost însă un pianist francez care și-a pierdut o mână în timpul Primului Război Mondial…  și-a dorit să cânte totuși în continuare la pian. Ravel și-a pierdut mâna dreaptă și a scris un concert doar pentru mâna stângă. Și așa se cântă și în ziua de azi. Concertul pentru mâna stângă, de Maurice Ravel.

Costurile fizice ale carierei de performanță în muzică

I.V.: Sunteți născut în 1976, atunci sunt născut și eu. Sunteți cel mai cunoscut violonist contemporan. Ați cântat în zeci de țări, ați luat foarte multe premii. Cei care cântă la vioară suferă și oarecare modificări, corpul se transformă cumva în timp, nu?

A.T.: Da, sunt și modificări benefice, atunci când înveți acest limbaj universal al muzicii, într-adevăr, poți să comunici aproape cu oricine la nivelul sensibilității. E însă și un preț fizic pe care trebuie să îl plătești. Cântatul la vioară nu presupune o poziție foarte simetrică a corpului. Și din cauza asta, în timp pot apărea tot felul de probleme la spate, la brațe, la coloana vertebrală, multe. Dar importantă e și o bună condiție fizică, mai ales atunci când practici această meserie la nivel intens, la o intensitate ridicată, multe turnee, atunci într-adevăr, pe lângă mental trebuie să îți menții și forma fizică așa încât să reziști la toate aceste provocări.

Alexandru Tomescu: „Nu au existat sacrificii, pentru că vioara face parte din viața mea”

I.V.: Care e prețul cel mai scump pe care l-ați plătit pentru cariera dvs? Sacrificiile cele mai mari pe care a trebuit să le faceți?

A.T.: Nu le văd ca pe niște sacrificii, pentru că vioara și muzica fac parte din viața mea, în fiecare zi. Cumva, când știi să creezi un echilibru între lucrurile pe care le faci poți avea și un oarecare echilibru în viața de familie, poți avea și câțiva prieteni. Dar întotdeauna trebuie să faci alegeri. De foarte multe ori ai de ales. Asta sau cealaltă. Dacă vrei să faci performanță trebuie să pui obiectul performanței tale pe primul loc.

Alexandru Tomescu: „Străbunicul s-a întors din Primul Război Mondial cu o vacă legată cu o funie, și așa a început. Apoi a devenit chiabur.”

I.V.: Ați vorbit de tatăl dvs, pianist. Ați și cântat împreună. Mama dvs, profesoară de vioară, la Liceul George Enescu. Deci sunteți dintr-o familie de muzicieni. Am citit undeva că străbunicul dvs. a dăruit fiecărui nepot câte o pianină, e adevărat?

A.T.: Victor Avramescu.

I.V.: Cel pe care l-ați pomenit mai devreme.

A.T.: Da, o educație minimală, dar avea un spirit de antreprenor în el. A pornit de la zero. Lucian știa povestea completă. S-a întors din Primul Război Mondial cu o vacă legată cu o funie, și așa a început. Atunci când au venit comuniștii, evident, era chiabur, era unul dintre cei mai avuți oameni din sat, și i s-a luat totul. A avut cinci copii. Fiecăruia i-a lăsat o casă la Sângeru, o casă la București. Și-a dorit să fie instruiți și fiecare a primit câte o pianină. Pianina aceea pe care a și învățat ulterior tatăl meu să cânte se află la mine. Urmează să o restaurez, pentru că era chiar mult mai veche. Străbunicul nu și-a permis să cumpere pianine noi. A cumpărat o pianină care avea atunci vreo 60-70 de ani. Și acum are 150-160 de ani. Vreau să o repun în funcțiune cât se poate pentru că reprezintă un pas important în familie momentul în care cineva a decis că muzica va juca un rol în viața membrilor ei.

De ce părinții lui Alexandru Tomescu nu voiau să îi ofere o carieră muzicală, deși se trăgea dintr-o familie de muzicieni?

I.V.: Cât contează să ai o pianină sau cât contează într-un domeniu vocațional, într-o vocație, să găsești acasă o bibliotecă, o pianină sau e până la urmă un triumf al tău, indiferent de contextul de acasă? Tu trebuie să mergi înainte, să te impui.

A.T.: Nu strică să ai în casă un instrument muzical. Copiii sunt curioși să încerce, să vadă cum funcționează, să se joace cu el. În cele din urmă, sunt jucării! Limba română este una dintre puținele limbi în care acțiunea de a cânta la un instrument muzical este denumită prin cuvântul care desemnează și cântul vocal: a cânta. Cu glasul. Dar în engleză, în franceză, în germană, în toate aceste limbi, sunt cuvinte distincte. A cânta la un instrument, play, jouer, spielen, aceleași verb care desemnează și a te juca. A cânta cu glasul e cu totul un alt cuvânt: to sing, singen, chanter. Eu cred că această componentă ludică a ce facem noi este importantă. Dar acum, ce să zic. De multe ori sunt părinți care încearcă să trăiască prin copiii lor visele lor neîmplinite. Și asta poate funcționa pe termen scurt. Un copil, oricât ar fi de ascultător, mai devreme sau mai târziu, își va urma propria lui cale. Copiii știu foarte precis, ce le place și ce nu le place, ce vor și ce îi plictisește. Dacă există în copil această chemare, această dorință, această nebunie, să devină un artist sau un muzician, o va face! a fost și cazul meu. Părinții mei nu voiau să mă dea spre muzică, pentru că știau că este greu. Eu am insistat și eu i-am convins în cele din urmă.

I.V.: Foarte devreme totuși.

A.T.: Nu chiar, cam ultimul tren! Am început să cânt la vioară pe la șase ani și jumătate. Mama mea are elevi și de trei ani!

I.V.: La cât e bine să începi, sau nu există un prag anume?

A.T.: Nu e o vârstă standard. La vârsta la care copilul își dorește să facă asta.

I.V.: Deci nu recomandați, așa cum fac mulți părinți, copilul să facă și pian, să facă și înot, și baschet, și desen șamd?

A.T.: Depinde de copil. Sunt unii copii care sunt foarte activi. Vor tot timpul să fie foarte ocupați, vor să alerge, să sară, să se joace, să interacționeze. Sunt alții care vor să fie într-o lume mai contemplativă, să citească, să doarmă, habar nu am. Totul e să știi să te conectezi cu copilul tău și să înțelegi punctul lui de vedere. De multe ori ne gândim: eu sunt adult și știu mai bine. Copilul știe la fel de bine. Trebuie să fii de partea lui și să încerci să te pui în pielea lui. De multe ori noi judecăm după standardele noastre. De aici până la ușă sunt trei pași, când pentru un copil poate sunt cinci.

Ștefan Gheorghiu, al doilea tată pentru Alexandru Tomescu. De ce „România merită tratată ca și când ar fi țara noastră”?

I.V.: Ați făcut Conservatorul, ați lucrat la clasa lui Ștefan Gheorghiu, ați avut profesori foarte buni. Este Conservatorul de astăzi, școala românească de muzică, la nivelul din trecut, când erați dvs. student, sau mergând chiar mai în spate?

A.T.: Am avut șansa să fiu în clasa maestrului Ștefan Gheorghiu, mult peste anii de Conservator, adică mult dinainte de anii de Conservator, de la 13 ani lucram. A fost ca un fel de al doilea tată pentru mine. Practic, toată nu doar floarea violoniștilor din România, dar cam toți violoniștii treceau pe la maestrul cel puțin o dată să îi cânte, să le dea o părere, un aviz. Conservatorul, Universitatea Națională de Muzică din București – că și-a tot schimbat denumirea, este o instituție foarte dinamică în prezent. Sunt foarte mulți studenți din străinătate. Și eu am predat acolo în trecut. Am fost cu brațele deschise! Am profitat de o oarecare acalmie a vieții de concerte, pentru că erau restricții importante, generate de pandemie, și atunci, pe lângă cursurile pe care le predau și în prezent la Universitatea de Vest din Timișoara, am zis hai să văd cum ar fi să predau și la București. Și am predat și la București, și la Timișoara. A fost o performanță de ordin fizic, pentru că era foarte, foarte mult timp investit în asta și între timp s-au reluat și concertele, turneele. Este un exod al talentelor, aceasta este o realitate. Foarte mulți dintre studenții mei, de la București și de la Timișoara sunt din Republica Moldova, violoniștii români care sunt mai buni, mulți dintre ei aleg să plece în străinătate, și nu doar la facultate. Deja din liceu sunt aceste schimburi Erasmus. E o diferență pe care o știm cu toții între viața din România și viața din alte țări. Dar nu puțini dintre ei, poate și în perioada de pandemie au ales să revină, să vadă cum ar fi, cum este. Nu vreau să blamez pe nimeni. Toți cei care aleg să își părăsească țara e un moment poate dureros, un gest ale cărei consecințe le înțelegi mulți ani după aceea. Eu am ales să vin în România după ce am studiat în străinătate, pentru că am simțit și atunci și acum că acesta este locul meu și sunt atâtea lucruri de făcut că generații întregi de muzicieni, de violoniști, vor trebui să pună umărul la treabă. România merită să fie tratată ca și cum ar fi a noastră, asta uităm noi: România este țara noastră. Și dacă am trata-o ca atare, ar arăta cu totul altfel.

Un proiect de țară: „Dacă ar reveni milioanele de oameni cu toată experiența și cu tot ce au învățat acolo, punând lucrurile în mișcare aici, în România, în câțiva ani s-ar schimba radical țara asta.”

I.V.: Ce nu vă place totuși în România? Ați studiat în străinătate, ați cântat în zeci de țări, cred că pe toate continentele. Și v-ați întors. Predați la Timișoara. Acasă este România pentru Alexandru Tomescu. Ce nu vă place totuși din ceea ce se întâmplă în fiecare zi?

A.T.: Iubesc țara asta, și atunci când iubești, accepți cu bune și cu rele. Ce să zic, dar e o oarecare agresivitate, așa, și pe stradă, și în relațiile interumane, există o frustrare, o nerăbdare, un individualism, într-adevăr, exacerbate, în deceniile astea de comunism, dar în același timp sunt și lucruri bune, filoane pozitive, care se îndreaptă într-o direcție bună. Eu cred că treptat tot mai mulți dintre cei plecați, sunt deja câteva milioane bune plecați…

I.V.: E o altă Românie în afară, o altă țară!

A.T.: Da, oameni activi, dintr-o grămadă de domenii, de la instalatori, îngrijitori de bătrâni, specialiști în medii, artiști… Mulți dintre ei au ales să revină ca vizitatori, alții visează în secret să revină aici. Dacă ar veni milioanele de oameni cu toată experiența și cu tot ce au învățat acolo, punând lucrurile în mișcare aici, în România, în câțiva ani s-ar schimba radical țara asta.

I.V.: Ați venit cu bicicleta la întâlnirea noastră, la București. De ce?

A.T.: Vremea e frumoasă, încă e cald, e o toamnă superbă afară. Eu merg pe bicicletă de la 7 ani, deci în curând împlinesc 4 decenii de supraviețuire aici în oraș! E mai practic, e mai rapid, mai ecologic, mi se pare normal. Și sunt deja foarte mulți bicicliști și trotinetiști.

Cabana Caraiman, simbolul alpinismului din România, achiziționată de Alexandru Tomescu pentru a fi restaurată și adusă în circuitul turismului cultural

I.V.: Pentru că vorbim despre asta și presa a prezentat îndelung la acest subiect, a fost un subiect care a circulat timp de câteva săptămâni legat de dvs, în privința Cabanei Caraiman. Ați cumpărat-o recent și intenționați să o restaurați și să o redați circuitului turistic. De ce ați ales totuși să faceți asta, că e ceva neobișnuit?

A.T.: Mă rog, cine a fost acolo și cunoaște locul cred că înțelege foarte mult și se poate numi și în joacă drept „cabanier” acolo. Cabana Caraiman e un simbol al alpinismului de la noi din țară, a fost construită în 1937 de o Asociație de împătimiți ai muntelui, și din păcate, în ultimii 20 de ani, a fost într-o stare de stagnare care însemna o degradare lentă, dar sigură. Foarte multe cabane, foarte multe refugii construite în zona alpină sunt fie într-o situație juridică incertă, fie într-o stare avansată de degradare. Din fericire, cabana nu a fost distrusă, s-a păstrat în mare parte originală, așa cum a fost ea construită. E înconjurată de niște schele metalice, oribile, de care vreau să scap cât mai repede. A fost un gest cum să spun, un gest spontan și un gest sentimental. Nu rațional sau calculat în vreun fel, pentru că mie îmi plac proiectele dificile, complicate, și fără îndoială să repui în funcțiune o casă atât de veche, de deteriorată, cum e Cabana Caraiman la 2000 m altitudine, unde iarna ține 6-7 luni pe an, nu e de aici, de colo. Dar întotdeauna am iubit muntele, întotdeauna am mers pe munte când am avut o zi, două, trei libere, acum, mă rog, merg la Cabană, mai repar câte ceva, cât pot, după puterile mele. Ea nu va putea fi doar reparată, ci restaurată. Trebuie reconstruită din temelii pentru a rezista o dată la furtunile extrem de puternice care sunt acolo, la vântul de 150-200 km/h care este acolo, la ordinea zilei, dar vreau să îi păstrez aspectul ei inițial. De aceea am și apelat la arhitectul Șerban Sturza, care e specializat pe imobile istorice, monumente. După ce voi avea proiectul, voi putea să caut finanțare, poate voi reuși să accesez bani europeni sau fonduri norvegiene sau ce va fi să fie. Apoi va trebui să găsesc o echipă care să aibă această capacitate și experiența de a construi contracronometru, de a reface o casă, pentru că acolo vom dispune de maxim 3-4 luni de zile, atât ține lipsa zăpezii la 2000 m. Abia după aceea o să pot să anunț să caut un cabanier și abia după aceea o să pot vorbi de redeschiderea cabanei și reincluderea ei în cercul turistic. Ea e amplasată într-unul dintre cele mai frumoase locuri din România. Se văd de acolo Munții Baiului, Munții Ciucaș, Siriu cred că se vede în zilele senine, e o vizibilitate incredibilă. E un loc foarte sălbatic, dar în același timp foarte frumos.

I.V.: Dacă ar fi o creație muzicală la care să vă gândiți, care se potrivește muntelui, ideii de munte, care ar fi aceea?

A.T.: Eu ascult o mulțime de muzici acolo la Cabană pentru că e în sfârșit liniște, nu deranjează claxoanele din oraș. Sunt lucrările programatice, cum este Simfonia Alpilor, de Richard Strauss, dar ascult și muzică de jazz, și muzică rock, și românească, și electronică, și clasică, bineînțeles. De multe ori, la Cabană, când sunt singur, ascult cvartete de Schubert sau Radu Lupu îmi place să ascult. Are niște discuri, e un muzician pe care îl admir foarte mult, pentru libertatea aceasta a lui pe care și-a luat-o, cânta ce voia el, când voia el. Cânta Mozart, Schubert, marii clasici, atât. În rest…

I.V.: Suficient pentru…

A.T.: Vieți întregi!

Iosif Sava prin ochii lui Alexandru Tomescu: „Era o tensiune extraordinară înainte să înceapă emisia, exploda, pufnea, era o întreagă tragedie cu toate chestiile care mergeau sau nu mergeau acolo în studio.”

I.V.: Îmi amintesc un eseu sau o conferință a lui Octavian Paler, despre munte. Mi-amintesc și acum, era invitat la emisiunea celebră pentru generația noastră, fiind amândoi născuți în 1976, Serata muzicală TV.

A.T.: A lui Iosif Sava!

I.V.: Știu că l-ați cunoscut pe Iosif Sava și cred că ați și fost la emisiune… Ce a însemnat o personalitate de tipul acela? Cei de astăzi poate nu știu, a avut un rol extraordinar pentru generația noastră! Câtă muzică știu de la emisiunile lui de weekend! Sâmbăta și duminica!

A.T.: Era un mare personaj dar cu dispariția lui a lăsat un mare gol în lumea artistică, în lumea muzicală. Eram copil pe atunci, aveam 13-14 ani…

I.V.: El a murit în 1998!

A.T.: Da, da, da, da. Eram invitat la el, eram elev, mergeam cu tatăl meu. Pentru cei care cântau nu era foarte ușor, pentru că o dată era o tensiune extraordinară înainte să înceapă emisia, exploda, pufnea, era o întreagă tragedie cu toate chestiile care mergeau sau nu mergeau acolo în studio. Apoi începea emisiunea, vorbea foarte mult cu invitații. Și apoi începea emisiunea și zicea: „și acum să ascultăm niște muzică” Și atunci dintr-o dată pac! Tu ca artist înghețai acolo în studio jumătate de oră, patruzeci de minute, trebuia să începi și să cânți, să cânți și bine…

I.V.: Să elimini tensiunile politice sau de alt ordin din platou!

A.T.: Trebuia să cânți într-o acustică practic inexistentă, și cântai, se termina piesa, simțeai nevoia de aplauze, dar era liniște, și zicea: „da, da…” Câte un „da”. „Și acum să trecem mai departe!”

I.V.: Un personaj extraordinar, cu un rol formator pentru multe generații.

A.T.: Fără îndoială, îi reunise pe toți criticii muzicali, aveau discuții, aveau…

„Ascultă cinci minute de muzică clasică!” Cu ce îți poate schimba viața? Răspunsul lui Alexandru Tomescu

I.V.: Spun asta și pentru că ați colaborat, ați fost la emisiune, dar și la Radio România Muzical, aveați rubrică…

A.T.: O am în continuare!

I.V.: Cele cinci minute. Iosif Sava de asemenea are un rol major în înființarea postului Radio România Muzical.

A.T.: Da, fără îndoială, sunt solist la Orchestra Națională Radio de douăzeci de ani deja. Adică toamna asta împlinesc douăzeci de ani.

I.V.: Mulți înainte!

A.T.: Mulțumesc! Și de mai mulți ani am o colaborare mai strânsă cu postul Radio România Muzical. O dată sunt Ambasador al proiectului „Ascultă cinci minute de muzică clasică”, e un proiect în care muzica clasică e dusă în spații, să zicem, neconvenționale, de fapt, în spații în care lipsește în mod normal. Magazine, sedii de bănci, aeroporturi, gări, școli. Am avut un proiect pilot în perioada de pandemie, tocmai se redeschiseseră școlile și am zis să merg și eu ca Ambasador să le vorbesc copiilor timp de 15-20 min despre muzica clasică, despre cum simțeam eu muzica atunci când eram de vârsta lor, cum de m-am apucat să cânt la vioară, mă rog, chestii care m-am gândit că s-ar putea să îi intereseze. Au fost 12 școli, grădinițe, un mare succes! Acum, la anul, vrem să ducem la nivel național această campanie, pentru că și în aceste doze homeopatice de cinci minute, muzica clasică poate face minuni pentru oameni. Sigur, nu mă aștept ca tuturor să le placă muzica clasică, dar vrem să ajungem la cei cărora muzica clasică s-ar putea să le placă.

I.V.: Cinci minute pot însemna mult. Mă gândesc la emisiuni de profil, emisiuni culturale… George Pruteanu, „Doar o vorbă să-ți mai spun” dura cinci minute, sau Dan C. Mihăilescu, „Omul care aduce cartea”, cinci minute. Important este să atragi atenția, să existe un semnal.

A.T.: Asta chiar este o performanță, să condensezi într-o durată limitată niște lucruri cu cap și coadă, niște lucruri valoroase. De aceea, după părerea mea e mult mai greu să scrii un haiku decât să scrii un roman. Zic de pe margine, nu am scris nici una, nici alta.

Interviul poate fi urmărit integral accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=g8GHULsgk7M