Un podcast despre solidaritate, inconștiență și rezistență prin cultură în timpurile comunismului, despre depășirea cenzurii și producerea divertismentului prin libertate în democrație. Ce înseamnă pentru umorul românesc 40 de ani de istorie a Grupului VOUĂ?

Actor, jurnalist sportiv, fondator al unuia dintre mișcările canonice ale umorului și divertismentului românesc, Grupul VOUĂ, Adrian Fetecău vine la microfonul Avangardei pentru a povesti ce înseamnă, pentru el, anul 2022, în lumina a trei celebrări: 65 de ani de viață, 40 de ani de VOUĂ și 30 de ani de gazetărie sportivă la Radio România Actualități. Un podcast despre începuturile Grupului VOUĂ, despre mutația de la formula Cenaclului la cea a Grupului, despre perioada în care mișcarea umoristică a fost cenzurată și bucuria de a cânta ceea ce Adrian Fetecău numește o melodie șlăgăroasă”, „Tânăr și liber”, imnul anilor ’80 pentru o generație care, mai târziu, avea să se elibereze de comunism. Adrian Fetecău povestește ce mai înseamnă performanță în sportul românesc și mai ales în „Tenisul inventat de diavol”, apropo de titlul recentului său volum. În dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, Adrian Fetecău mărturisește care sunt cele mai mari obstacole întâmpinate de Adrian Fetecău nu între scena cenzurii comuniste și umorul de masă al capitalismului, ci în viața de părinte al unei tenismene care face carieră de performanță.

Adrian Fetecău, mărturii exclusive la 65 de ani de viață, 40 de ani de Grupul VOUĂ și 30 de ani de gazetărie sportivă

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la o nouă ediție a podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Astăzi am bucuria să ne aflăm la sediul Grupului VOUĂ, și îl am invitat pe publicistul, actorul, fondatorul și liderul Grupului VOUĂ, domnul Adrian Fetecău! Domnule Fetecău, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!

Adrian Fetecău: Și eu vă mulțumesc foarte mult pentru prezența în această emisiune, ca să spun așa, sigur, sunt învățat cu acest termen…

I.V.: Ca jurnalist, da.

A.F.: Ca jurnalist radio, merg la astfel de emisiuni, da. Am ascultat formula dvs. de debut. Nu știu eu, pentru că, făcând o paranteză, am văzut cu ce mari personalități ați făcut interviuri, sau ați discutat, ca să spunem așa, liber; nu știu dacă mă înscriu într-o serie de mari personalități, dar mă înscriu într-o perioadă a vieții mele, nu aveți de unde să știți acest lucru, 2022 înseamnă pentru mine, din fericire, 65 de ani de viață pe care o să îi împlinesc puțin mai încolo.

I.V.: Mulți înainte!

A.F.: Mulțumesc! Apropo, 40 de ani de VOUĂ și 30 de ani de gazetărie sportivă la Radio România Actualități.

I.V.: Deci e un an cu multe aniversări!

A.F.: Am zis, da, așa s-a întâmplat. Din păcate, timpul a zburat, cum spun mulți, ca un fum.

Adrian Fetecău, întrebat după concursul de la Radio România Actualități: „Domnule, mai vii să ocupi postul ăsta sau nu? Ca să știm dacă îl dăm celui de-al cincilea!”

I.V.: Am avut recent o discuție cu domnul Victor Rebengiuc – e un miracol că încă e pe scenă la Teatrul Bulandra, joacă în Tatăl – și am întrebat, pentru că face nouăzeci de ani în curând, cum e, și mi-a spus: „muncind atât de mult, nu mi-am dat seama când am ajuns la 90 de ani!”

A.F.: Exact același lucru v-am spus și eu. Mi-am împărțit existența pe mai multe direcții. Nu mi-am propus de la început acest lucru, așa s-a întâmplat să fie. Sunt absolvent de Politehnică, așadar Facultatea de TCM, nu mi-a plăcut ingineria, absolut deloc. Și totuși, perioada din Institutul de Politehnică, apropo de direcțiile mele pe care am mers, mi-a oferit șansa de a crea Grupul VOUĂ după o anumită experiență în mișcarea cultural-studențească. Apoi, când mi-am schimbat meseria, în 1992, ca să vedeți ce înseamnă întâmplarea fericită, a fost un lucru extraordinar pentru mine… Întâmplarea fericită a fost faptul că, cum să spun, ca mulți tineri citeam în perioada comunistă gazetele sportive și am rămas cu acest obicei, în 1992 am găsit un mic anunț, pe pagina a doua – erau obligați să facă acest lucru, să anunțe un mic concurs public, pe pagina a doua a Gazetei Sporturilor, în primăvara lui 1992, un concurs de patru posturi la redacția Sport, la Radio România Actualități. Atunci eram la Buzău, orașul meu natal. Am absolvit un liceu de mare, mare prestigiu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, și mă mândresc cu acest lucru.

I.V.: George Emil Palade a făcut Hasdeul.

A.F.: George Emil Palade, Vasile Voiculescu, mari! Pamfil Șeicaru, ziarist! Și atunci mi-am întrebat soția, treceam printr-o perioadă mai delicată a vieții mele, să mă duc să dau concursul. Apropo de acest lucru, când vii și dai un concurs neîncrâncenat, îl iei. Când mergi și tremuri, aoleu… nu. Au fost trei zile de probe, ca să vedeți cum se selectau atunci oamenii în jurnalism. Probă de voce și de citire a unei știri la primă vedere, a doua zi probă de limbă, a treia zi două probe, întrebări de cultură sportivă: „Cine a fost primul campion olimpic român?”, „Câte reprize sunt la polo?” șamd. Apoi, după juma de oră, am intrat din nou în sală și am scris la liber un reportaj. Dovadă că mi-a fost greu să îmi schimb meseria, nu știam ce mă așteaptă la București, să plec cu totul, pentru că Buzăul îmi era familiar. Aici am făcut studenția, aici am ținut majoritatea spectacolelor Grupului VOUĂ. Toți ceilalți trei colegi de-ai mei s-au angajat imediat. Eu am stat în cumpănă o lună, până m-a sunat reputatul comentator care conducea atunci redacția Sport, Dan Voicilă, să mă întrebe cu tonul său caustic – nu existau telefoane mobile, m-a prins pe un telefon fix – „Domnule, mai vii să ocupi postul ăsta sau nu? Ca să știm dacă îl dăm celui de-al cincilea!”

I.V.: Dan Voicilă a comentat finala Cupei Campionilor când Steaua câștigă cu Barcelona.

A.F.: Pentru Radio, da. Deci așa am ajuns la comentariul sportiv. Așa am dezvoltat acest subiect. Deci VOUĂ e prima pasiune din studenție, apoi e comentariul sportiv, mi l-am descoperit datorită acestei întâmplări.

Teatru la Politehnică: Brigada Artistică a unui Institut care a scos Bucureștiul în stradă la festivalul studențesc

I.V.: Întâmplarea fericită, care e norocul, face ca într-adevăr, să stăm de vorbă în anul în care Grupul VOUĂ împlinește 40 de ani!  O aniversare importantă. Să reconstituim însă puțin atmosfera anilor 80. Cum a apărut Grupul VOUĂ – 1982? E anul în care Italia câștigă Campionatul Mondial, că tot am vorbit de Gazeta Sporturilor. Vă mulțumesc și pentru feedback la podcastul meu! Mi-ați spus că ați citit în Contemporanul transcrierea unora dintre dialogurile cu invitații mei, din partea Academiei Române.

A.F.: Și ce dialoguri!  Ca să nu pară o afirmație gratuită, mai ales când vin la acest sediu al nostru, în Centrul Vechi, trec prin pasajul Universității și am un obicei, ca să îmi țin mintea trează. Mă opresc la un chioșc de ziare și iau mai multe, pentru că fiecare revistă culturală reprezintă o grupare scriitoricească, în primul rând. România literară, Contemporanul, Ramuri, de la Craiova, Apostrof de la Cluj, Orizont de la Timișoara, Convorbiri literare de la Iași, foarte faină revista șamd. Atunci, citind Contemporanul, am citit și interviurile dvs. deosebite și, într-adevăr, de la oameni deosebiți, pe care i-ați avut invitați, ai ce să înveți, chiar dacă ai ajuns la o vârstă matură, așa cum sunt eu acum. Să vă răspund la întrebare. Acel buzoian, despre care spuneam, a făcut Armata, și apoi a venit la Facultatea TCM. Eram în Căminul G, apoi P19, când s-a făcut Universiada, în 1980, și când am intrat… ne cazasem, abia începuserăm cursurile, am văzut un mic afiș. „Se caută membri pentru trupa de teatru a facultății”. Eu în liceu, pentru că a fost un liceu foarte, foarte dur, nu am făcut nimic din punct de vedere artistic, doar că doamna profesoară de limba română mi-a dezvoltat gustul pentru lectură, și am zis: „Hai să mă duc!” A fost iar un pas fericit. Am intrat în trupa de teatru, și nu mai dezvolt foarte mult acest lucru, doar că făcând acest pas, am intrat într-o grupare care nu mai există acum. Era o mișcare culturală studențească incredibilă! Ca să vă dați seama, 12 facultăți ale Institutului de Politehnică, fiecare avea trupă de teatru, Brigada Artistică, cum se spune, dans modern, montaj artistic, folkiști șamd. Fiecare facultate! Apoi, urma în luna decembrie, un concurs între cele 12 facultăți, cu un juriu. Acel juriu, format numai și numai din personalități ale vieții culturale românești. Apoi, prin februarie-martie cele mai bune trei trupe din fiecare Institut al Bucureștiului se întreceau în faza pe centrul universitar, și undeva spre luna mai exista faza pe țară. Așa am pășit eu în această mișcare culturală care canaliza multe energii, pentru că sunt studenți foarte talentați în multe domenii, chiar dacă s-au dus spre alte activități. Nu s-au dus la IATC dar erau foarte talentați. În același timp, canalizându-și energiile către mișcarea culturală se depărtau de alte plăceri, cum ar fi acum telefoanele mobile sau mai știu eu cum, atunci nu existau, și ieșeau niște spectacole absolut extraordinare. Am început cu teatrul, în anul I, în anul II, în sfârșit în anul III am ajuns cu o piesă, Oamenii cavernelor, ce chestie extraordinară, în competiție, doar că la secțiunea Teatru era foarte tare Trupa Energeticii, condusă de Patrick Petre Marin, cu care m-am împrietenit, mai apoi. A dispărut într-un accident. A fost realizator la TV după ce a făcut Actorie. Eu eram foarte invidios pentru faptul că nu reușeam să îl bat, cum se spune, pe Petre Marin și trupa sa. În anul IV, am făcut o piesă, îmbătrânisem în facultate, cum se spune; Doi și al treilea, scrisă de Vasile Rebreanu; din păcate nu am luat niciun premiu. Avea acțiunea petrecută într-un hotel din America. Era greu pentru perioada aia. În anul V, am reușit marea lovitură, cum se spune, în sala Facultății TCM cu piesa Insomniile, de Dumitru Solomon, să iau locul I, și premiul pentru cel mai bun actor, oferit în acel festival, iertați-mă că mă laud, de Ovidiu Drâmba. Mare, mare personalitate, cel care a scris Istoria culturii și civilizației. Așa am intrat într-o mișcare fabuloasă și stăteam, în primii ani de facultate, și mă uitam la cei care existau și aveau trupe extraordinare, mai ales la Brigăzi, care ofereau niște spectacole extraordinare, stăteam pe câte un scaun acolo, la Grigore Preoteasa, Casa de Cultură a Studenților, și mă întrebam: „Doamne, voi ajunge și eu vreodată să fiu pe acea scenă iar lumea să vină să aplaude cum face la marea brigadă a ASE-ului, condusă de Fiți Arieșeanu?” Brigadă care a ridicat ștacheta enorm, și cu șopârle, și cu dansuri, și cu cântece, și cu tot.

Brigada de la ASE vs. Trupa de la Politehnică: bătălia de la TransMusica, din timpurile Cenaclului Lumină Lină

I.V.: Sigur, dar după ce a apărut VOUĂ voi ați fost cei mai buni și în orice caz, ați avut succes. Până în 1982, Brigada de la ASE era cea mai populară, în mișcarea studențească?

A.F.: Da, eu consider că Fiți Arieșeanu, care și terminase facultatea atunci, că a fost omul care a ridicat enorm, enorm ștacheta; nu mai puteai să mai cobori! El a făcut în așa fel încât alte brigăzi să își ascută toate armele ca să ajungă la nivelul lor. Brigada noastră, a TCM-ului, a mecanicii, a energeticii, apoi pe țară, boomul de la Cluj, „Seringa” de la Iași, am avut concursuri fantastice. Iar faza pe țară la umor era absolut extraordinară. Auzisem și eu legende, erau grupurile de umor. Am ajuns în 1982, când am reușit cu piesa de teatru să fac acest pas. Am făcut această istorie ca să vedeți că nu poți să faci o trupă competitivă din primul an. Dacă nu vezi și absorbi experiența altora nu poți să faci acest lucru. Revin: în  anul IV, către final, era un mic cenaclu în Regie, complexul studențesc, muzică, un pic de umor, folk, pe la căminele de fete, TransMusica. M-a invitat președintele de complex, spuneam și eu două poezii. S-a refăcut acel cenaclu sub numele de Lumină Lină, l-a condus un băiat, Fane Popescu.

I.V.: E titlul unei poezii celebre a lui Ioan Alexandru…

A.F.: Da, și…

I.V.: Poate e o coincidență.

A.F.: Nu cred, dar e și un album Sfinx. Cred că de acolo se inspirase. Eu am avut numele de VOUĂ.

Grupul VOUĂ, făcut la o bere: 600 de spectacole, în 7 ani, până în 1989

I.V.: Cum a apărut numele de VOUĂ?

A.F.: Nu îi fac reclamă pentru că este epuizată de mult, am povestit totul într-o carte VOUĂ, acum douăzeci de ani; când grupul a împlinit douăzeci de ani, am publicat această carte, care este un jurnal. V-am spus că nu mi-a plăcut ingineria absolut deloc. La puțin timp după ce am înființat grupul, ducându-mă în uzină, la Uzinele Contactoare, Dumnezeu să îl ierte pe directorul Conțescu, cel care a sesizat multe lucruri și m-a încurajat pe această linie culturală, am început să țin un jurnal. Un jurnal foarte sincer pentru mine, nu puteai să publici în anii ’80 așa ceva. Dar am zis să nu uit. Și am reușit să țin cronica și cum am început cu VOUĂ, cronica primei sute de spectacole, și când grupul VOUĂ  a împlinit douăzeci de ani, am grupat totul aici. Deci istoria VOUĂ de douăzeci de ani…

I.V.: Câte spectacole sunt de la înființare până astăzi?

A.F.: Pot să spun clar: 600 până în ’89!

I.V.: Deci 600 de reprezentații până la Revoluție. În 7 ani!

A.F.: În 7 ani! Cu spectacolul 500 sărbătorit în Aula Facultății de Drept! Revin la numele de VOUĂ. Prin anul II, m-am dus la un concert al formației Metropol, din Oradea, la Sala Polivalentă, și bateristul, dacă nu mă înșel, Béla Ráduly, a spus – melodia era în ungurește, cea care urma – dar a spus, melodia se numește VOUĂ. Și cum era făcut cu un anumit efect de sunet, VOUĂ acela s-a dus spre public, așa: VOUĂ, VOUĂ, VOUĂ… Și mi-a rămas așa, întipărit în minte, din final. Bun, și acum, apropos de faptul că nimic nu e întâmplător. Eram la ultimul examen, trecusem cele mai grele examene din anul V, eram cu diploma aproape în buzunar, și mai aveam Socialism Științific, acolo nu se punea problema.  Vine un prieten, șeful culturii la Metalurgie, cu care avusesem niște antecedente destul de tari, și zice „Hai la o bere!” Știam de ce e în stare. Zic: „Băi, lasă-mă!” „Nu!” Și ne-am dus la Cireșica. Și la Cireșica, pentru că plecasem din Lumină Lină cu puțin tam-tam, și le-am spus, deși eram convins că plec la Buzău, repartiția era așa cum știm, dar le-am zis că voi face un grup așa cum doresc, a fost o ședință în ianuarie, 1982, m-am dus cu Liviu și din bere în bere, apropo de chestia aceasta, am început să schițez pe o hârtie componența grupului VOUĂ. Am aici, m-am pregătit un pic, ca să vedeți acest lucru, este incredibil, mi-a rămas exact actul de naștere original al Grupului VOUĂ. Am pus aici prima dată VOUĂ, punct, și apoi, jos, P.U.M. – Poezie, Umor, Muzică. Apoi am încercuit VOUĂ, am tăiat P.U.M., și sunt primii membri pe care i-am bifat aici. Este actul de naștere original.

„Eu am băieții, tu ai fetele”. Aula Politehnicii, inaugurată cu un spectacol VOUĂ

I.V.: 15. Fondatorii grupului.

A.F.: Da, pe care atunci, la acea bere, cu Liviu Militaru, am zis să îi invit la primul. Ce mai cunoșteam eu, pe 8 martie, apropo și de chestia aceasta, o cunoșteam și pe președinta de cămin, de la un alt spectacol, sub altă denumire, de la Drept, „6 martie”. În sala de lectură erau numai fete de la universitate. Marilena Olaieru, profesoară de limba română la Călărași, și m-am dus și i-am zis: „Marilena, haide, uite, eu am un grup de băieți, tu ai fetele, hai pe 8 martie să le facem o surpriză”. Și i-am strâns pe băieți, pe unii îi cunoșteam, pe alții mai puțin, dar îi știam ce pot – de asta vă spuneam că fără o experiență nu poți să pleci la drum. Și aducând, practic, numai vedete în mișcarea culturală din Politehnică, am plecat cu dreptul, de la început. Ne-am dus acolo. Era sala arhiplină de fete. Am povestit totul în această carte. Spectacolul s-a închegat greu, dar cu băieți valoroși am început la drum și ușor, ușor, s-au închegat grupurile și am ajuns repede să închegăm o constantă a mișcării culturale studențești.

I.V.: E adevărat că Aula Politehnicii s-a inaugurat cu o reprezentație a grupului VOUĂ?

A.F.: E mare lucru. Înainte de pandemie, Aula de 1500 de locuri, pentru că noi am stabilit o legătură cu facultatea – nu se mai numește așa, Inginerie și nu mai știu cum… Studiu, nu mai știu cum se mai numește acum TCM – așa o știe toată lumea. Acolo, domnul Gabriel Jiga, un profesor entuziast, încă mai ține un mic colectiv de studenți. Am făcut niște spectacole împreună. Apoi conducerea a decis să inaugurăm Aula… vorbesc de ce se întâmpla acum doi ani. Grupul VOUĂ încă există, poate că nu ne-a mai văzut o vreme cu anumite producții TV, dar noi, cu această a patra formulă a grupului, care are și ea cel puțin zece ani susținând spectacole… Constanta noastră înainte de 1989, apropo, că m-ați întrebat de Aulă, a fost Aula Facultății de Drept. Politica nu avea sală, la Preoteasa am fost de mai multe ori, dar nu am avut, Aula Facultății de Drept era și foarte spațioasă, și am crescut în popularitate. Fac o paranteză. În 1982 am ajuns inginer la Contactoare, și dacă în studenție nu exista posibilitatea să ascult Europa Liberă la Cămin, dar ca student, mama, Dumnezeu să o ierte, îmi  spunea, auzea din cameră, că îl ascultam pe Neculai Constantin Munteanu, la ora 7, cu Realitatea românească, și zicea „mai încet, că aud vecinii”, în 1982 când am început să ascult Europa Liberă frecvent, mai ales la ora 19.00, am început și eu să deschid ochii mult mai clar asupra realității. Atunci am început și cu Grupul VOUĂ și am început să înrăim textele. Dar să le înrăim atât de rău, dacă îmi permiteți această exprimare, pentru că, în 1984, noi nu creasem nicio problemă. Deja Cenaclul VOUĂ – apropo, nu ne-am numit de la început grup. Ne-am numit „grup” după întâmplarea nefericită cu cenaclul lui Adrian Păunescu de la Ploiești.

I.V.: În 1985.

A.F.: Da, și a trebuit să schimbăm numele, din cenaclu în grup.

I.V.: Ideea de cenaclu devenise delicată în România.

A.F.: Da, și în 1984, noi având niște spectacole destul de mari, Politehnica, pentru că noi ne numeam cenaclul Institutului Politehnic din București, apropos de acele seri memorabile, era Festivalul Politehnicii, și am zis, „domnule, avem cenaclul reprezentativ, juriu, cu tot, să începem prima seară cu Cenaclul VOUĂ, care are și muzică folk, și umor, și poezie.” Era un conglomerat, nu era numai umor.

Model de audiență: 10000 de oameni în Căminele de la Regie. Cezură: „Ori continuați cu muzica folk, ori întrerupeți spectacolul”

I.V.: Am văzut într-o retrospectivă a acestor 40 de ani, un vârf de audiență: ați avut vreo 10000 de oameni în Căminele de la Regie. Cum ați ajuns să aveți 10000 de studenți sau de tineri care să asiste la reprezentațiile voastre?

A.F.: Vă arăt pozele imediat. S-a dus buhul. Pentru că atunci, în aprilie 1984, când noi am inaugurat acest festival – am casetele audio aici – sala era arhiplină. Am intrat pe scenă nu cu un mare curaj. Era nebunia tinereții. Am intrat în permanență pe acordurile trupei Phoenix, interzisă din ’77. Mixasem noi, prin vocația lor, VOUĂ, VOUĂ, VOUĂ, să veniți. Era primul semn că era ceva neregulă, odată ce folosești Phoenixul. Am intrat. M-am dus la microfon, cu toată trupa în spate. S-au aprins reflectoarele, și eu am spus: „Mottoul acestui spectacol – și asta sună cam aiurea, ce spectacol cu motto? Dar am zis așa – fiecare gură de om va fi prevăzută cu un post de grănicer.” Și în momentul respectiv toată sala a început să murmure, era ’84. În dreapta mea, Puiu Crețu, unul dintre băieții care cânta, a început să cânte „E prea lung drumul înspre comunism”. Erau niște versuri ale poetului Adrian Păunescu. Și când cânți „e prea lung drumul spre comunism” și „pilonii lui pe osul nostru cresc”, deja lumea a început să murmure. Era juriul. Bun, începem să înrăim textele, am început cu un text mai cuminte, al treilea text cu Radu Gabriel, o adaptare după Tudor Popescu, „Olteni, dar mulți”, era nebunie, un amestec între un activism de partid și un vânzător la aprozar, și „dacă nu ești atent, te trezești în burta balenei”. Am dat definiția cincinalului, „o batjocură totală”, și în acel moment, secretara de partid a coborât de la juriu. Noi alternam momentele de umor cu cele de folk. Cânta un băiat. Au zis: „Ori încheiați, ori continuați numai cu muzică folk. Fără moment de umor, ori încheiați aici.” Chiar trebuia să intre un prieten de-al meu cu un text și mai rău, despre Columb, care îi duce pe marinari către America, și tot le promite că sosește în America, era clar aluziv către conducere, și în momentul respectiv m-am dus la microfon și am spus: „Onoratul juriu mi-a transmis că ori întrerupem spectacolul, ori continuăm cu muzică folk, noi preferăm să ne întrerupem aici.” În acel moment am întrerupt spectacolul, am plecat de pe scenă, a fost o răpăială în sală. Ne-am dus într-o cameră din spatele scenei. Au venit repede de pe acasă mai mulți activiști. Am fost invitați în camera 6 din Casa de Cultură Grigore Preoteasa. Am fost prelucrați până la 4 dimineața că ne batem joc de realitățile comuniste, dar, dacă se întâmpla ceva mai rău, picau mai mulți pentru că nu ne ceruseră dosarul de texte înainte. De ce? Pentru că aveau încredere. La acel moment avea toată lumea încredere în noi. Un an de zile a fost interdicția în București. Era o realitate. Și ajung la ce m-ați întrebat dvs. Facem spectacolul 500 în Aula Facultății de Drept. Duc dosarul la aprobat. Nu îi dau numele. Era secretar de partid la Drept un domn care a fost foarte cunoscut după Revoluție, că nu mai contează, că nu e o emisiune cu răfuieli. Era dosarul ultra cuminte. Știam ce vreau să spun, dar i l-am dus ultra cuminte. Nu a mai contat. Știa antecedentele. Dar eu apucasem să îl invit pe Eugen Dumitru la TVR să filmeze tot spectacolul. Foarte important acest lucru, nu a mai fost un canal de televiziune de la vizita lui De Gaulle în Aula Facultății de Drept. Făcusem afișajul, aveam niște invitați incredibili, toți au venit. Valentin Silvestru, Gopo, marele regizor la Cannes, George Mihăiță, Dumitru Solomon, Tudor Popescu, dramaturgi mari. Erau invitați la acel spectacol.

Spectacolul 500 al grupului VOUĂ, posibil printr-o minciună, pentru ridicarea cenzurii: „Doamnă, mi-a murit mama!” „Mizam pe faptul că era în vârstă”

A.F.: Și cu trei – patru zile am fost anunțați că spectacolul se contramandează din cauza acestui domn, care a zis: „Nu!” știind că făcusem niște lucruri. Nu am avut altă șansă. Eram puțin nebărbierit. Cu un palton pe mine. M-am dus la secretariatul de partid al centrului universitar, undeva pe Vasile Conta, am întrebat de o doamnă, era într-o ședință, m-a lăsat portarul să intru, am așteptat să se termine ședința, și m-am dus la dânsa. „Doamnă, avem spectacol…” A zis: „Domnule, știți ce ați făcut atunci, nu mai… dacă nu vă las, nu vă las!” Și atunci, fiind puțin nebărbierit, i-am spus: „Știți, ar fi a doua lovitură în această lună.” „Ce s-a întâmplat, dragă?” „Știți, mi-a murit mama și…” mizam pe faptul că era în vârstă. Și zice: „Îmi pare extrem de rău. Hai, aveți și voi grijă ce spuneți acolo” și ne-a lăsat. Mama, Dumnezeu să o ierte, a murit acum un an și jumătate, atunci nu se întâmplase acest lucru din fericire; am plecat fericit. Și am ținut spectacolul 500! Vă spun, a fost un spectacol, îl am înregistrat, vom deschide și noi un canal de YouTube. Vă spun, am căutat mult timp aceste casete, le-am găsit acum. Spectacolul este înregistrat profesionist. A fost o scenetă de o jumătate de oră în care era cultul personalității lui Ceaușescu demontat de un simplu țărănuș, până când a ajuns, s-a urcat pe oameni… era făcută statuia pe scenă, cu tablou, pe urmă, cu urechea, cu tot, tot, tot, și ca să ne salvăm, veneau doi infirmieri și spuneau: „joaca s-a terminat!” Totul era într-un spital de nebuni. Valentin Silvestru, marele critic, a spus că el n-a mai trăit aceste sentimente. Stările din sală, o mie și ceva de oameni – am înregistrat, deci cu martori video – au fost incredibile! Tot ce s-a întâmplat acolo, mai ales că spui: „Începem spectacolul cu Tânăr și liber!” Acesta era imnul nostru din anii 80! Să cânți: „Nu-mi trebuie vorbe, lozinci, șabloane/ Nu-mi umpleţi fereastra cu grele obloane./ Mă doare minciuna, mai rău ca o rană”, să începi spectacolul așa…

Interviul integral poate fi ascultat integral accesând linkul: https://www.youtube.com/watch?v=v8xhIlEdS08