Ni se repetă până la sațietate că „nu trebuie să politizăm criza”. Dar să punem întrebări avem voie? Atunci, să le punem, este dreptul nostru constituțional, lucru pe care propaganda pro-guvernamentală ar face bine să nu-l uite. Așadar, cum se face că deși Premierul Cîțu anunță că măsurile lockdownului de weekend „dau rezultate”, spitalele se schimbă peste noapte din unități nonCovid în unități Covid? După ce am văzut toți în cazul spitalului Foișor, fie „marea relaxare” liberală e o glumă proastă și populistă, iar situația pandemică este un dezastru, fie metamorfozele spitalicești sunt un spectacol, iar guvernul liberal e cel mai eficient din toate cele europene din timpul acestei pandemii, ceea ce mă îndoiesc. Guvernarea haotică produce astfel de evenimente, care ignoră realitatea, după care ni se spune că deciziile sunt pentru a servi binele comun al națiunii. Un bine comun care înseamnă să pui în pericol viața unor oameni, pentru a o salva pe cea a altora?

Poate ar trebui să începem orice reconstrucție a raporturilor statului cu cetățenii cu revenirea la demnitatea statutului pacientului, la dreptul lui la servicii și îngrijiri medicale, la dreptul de a fi vindecat într-un sistem a cărei incompetență pare incurabilă. Avem nevoie de un Minister Național al Normalității pentru asta? Asta ar presupune câteva eforturi suplimentare din partea unei administrații pentru care plimbatul pacienților noaptea, când altădată numai hoții unelteau la câte ceva, e proba celei mai înalte și mature implicări în combaterea noului coronavirus! Deocamdată, singura știre corectă e următoarea: „La câteva zile de la anunțarea Marii Relaxări și a Revenirii la Normal până la 1 iunie, adică de ziua copilului, România rămâne fără un loc liber la ATI în capitală.” O normalitate în care nici copiii nu or să mai creadă.

Marele pacient este însă România, a cărei „schimbare la față” nu e posibilă în aceste condiții. Ea e pacientul zero, care e „externat” din familia europeană a țărilor progresiste și democrate, printr-o condamnare repetată la marginalitate și inumanitate. Un pacient care se califică pentru orice secție: urgențe, terapie intensivă, chirurgie reparatorie. Sunt tot mai multe de vindecat și tot ce facem e să estetizăm efecte – pasând culpe – fără să ne îndeletnicim de cauze – un management defectuos, o guvernare tot mai palidă.

În rest, tot ce contează e olimpiada dezastrelor: sub cârma cui se întâmplă răul cel mai mare. Or, o țară în care politica se face după principiul „dezastrul nostru e altfel” e o țară care nu se face bine. Niciodată. Pentru că guvernarea nu înseamnă arbitrajul dezastrelor, ci depășirea lor.

O ultimă remarcă: o țară se conduce/administrează prin politici publice. Politici care sunt apanajul politicului. Decizia de a goli peste noapte spitalul Foișor nu a fost una tehnică, depolitizată. A fost una politică, luată de oameni politici. Care ei au de dat explicații cetățenilor, nu „tehnocrații”, „specialiștii”. Este un act de lașitate să te ascunzi în spatele unor astfel de subterfugii. Prima este responsabilitatea politicului. Restul sunt tehnicalități!

Ioan Vulpescu

Deputat PSD