Partenerii noștri de mapamond nu au o sărbătoare pentru a cita, fără a citi, poeți naționali, dar au 365 de zile de viață culturală.
Ziua Culturii Naționale a devenit o formă fără fond. Sunt atâtea state occidentale care nu au o zi consacrată culturii naționale. Oricare dintre acestea au, în schimb, o producție de cultură constantă și trăiesc cultural, zi de zi, printr-un mod de viață dependent de presă culturală, de imaginarul muzeal, de consum cinematografic, de apetit pentru muzică clasică, de energia teatrului care te mută în lumi și societăți inaccesibile. Noi avem o Zi a Culturii Naționale și trăim acultural în toate celelalte 364 de file ale calendarului. Partenerii noștri de mapamond nu au o sărbătoare pentru a cita, fără a citi, poeți naționali, dar au 365 de zile de viață culturală.
Și dacă tot a venit vorba de poeții naționali, demiurgul de serviciu pe peretele de Facebook, Eminescu, se bucură de orice, numai de o celebrare sinceră nu. Să privim la adevăratele ziduri care traduc cinismul și ignoranța. Cele pe care le parcurgi cu privirea și cu mintea (dacă ai echipat-o suficient), nu scrolând confortabil dintr-un fotoliu. Întâmplarea face că trec destul de des pe Strada Plantelor, care găzduiește, la mijlocul ei, sanatoriul Caritatea, unde a murit Eminescu. Placa monumentului informează trecătorii că aici a încetat din viață autorul român, “la 16 iunie 1889”. E un zid care ne minte pentru că noi ne mințim. Adevărul e că a murit pe data de 15 iunie, dar adevărul și mai dureros e că nimeni n-a observat. Poate și pentru că mai nimeni nu își amintește detalii atât de subtile. Mai simplu spus, pentru că nu avem sensibilitatea cultivată de a cunoaște lucrurile de amănunt care ne dau rădăcini ca ființe care, prin cultura lor, ar trebui să se distingă de altele. Dar ne spunem că ne pricepem la Eminescu, la cultură locală… la cultură generală.
E suficient o poezie pe an care ne ține inimile sus pe rețelele de socializare. Sper ca anul acesta, proiectul meu de lege privind montarea plăcilor comemorative însoțite de coduri QR care trimit la informații actualizate și revizuite să fie deblocat, după ce toate socotelile de buget – mai mult sau mai puțin ridicole – vor convinge că singurele costuri reale ale ignoranței față de informația culturală sunt alterarea unei identități naționale și perpetuarea alienării culturale.
Nici redacția Timpul nu stă mai bine, devenită între timp talcioc. E drept și că împingerea la periferie a Culturii ne determină să transformăm orice instinct creator în bâlci. Dar măcar să terminăm cu propaganda. Urmează, pe 15 februarie, Ziua Națională a Lecturii. O ambiție formidabilă pentru utopia României educate cu un grad de analfabetism ridicat în topurile europene. Dacă tot suntem sensibili la ființa românească văzută prin condeiul lui Eminescu, vă amintesc un lucru. Nichita Stănescu spunea că cel mai frumos vers eminescian e cel din Odă în metru antic. “Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Mă doare să o spun, dar cred că a devenit un vers despre cultură. Din ce cauze? Din nepriceperea unora, din ignoranța altora, din lipsa de conștiință culturală a unei societăți și din utopia că banul bate valorile și spiritualitatea. Așa că vă întreb, dragi cititori de Eminescu din an în an, “Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”
La mulți ani tuturor celor care astăzi trăiesc, cu întristare, sărbătoarea celui mai marginalizat domeniu. Împreună, încercăm să schimbăm ceva în aceste obiceiuri. Până la marile reforme, imaginile zilei sunt două: statuia lui Eminescu, din fața Ateneului, ticsită cu sorcove de flori și pubele suprasaturate de gunoaie și peturi, mărturia culturii ecologice și a igienei publice în plină pandemie, din sectorul 1. Pentru că astăzi, cea mai mare șansă la clasicizare o are dezastrul.
Ioan Vulpescu
Deputat PSD de Dâmbovița
