DESPRE COMUNISMUL REZIDUAL, ANII DE DETENȚIE POLITICĂ, CERCUL LITERAR DE LA SIBIU ȘI ECLIPSELE DE DUMNEZEU DIN INIMA POETULUI

Episodul XVII al podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, aduce în prim plan un interviu exclusiv și inedit cu poetul, eseistul, traducătorul Ștefan-Augustin Doinaș, într-un an în care sărbătorim 100 de ani de la nașterea sa (26.04.1922) și 20 de ani de la moartea marelui scriitor (25.05.2002). Dialogul, înregistrat în  martie 2000, în apartamentul poetului de lângă Piața Unirii, se va auzi acum, în premieră, la microfonul Avangardei. Mărturiile poetului sunt despre literatura din paginile Revistelor Secolului XX și a Secolului XXI, despre destinul tragic al scriitorilor întemnițați din rațiuni politice și despre Dumnezeul închisorilor, atât cât se întrevede El, în inima celor de după gratii, acolo unde până și poezia capătă un altfel de timp al ei. Faustul lui Goethe și Zarathustra lui Nietzsche și-au găsit locul într-o ediție românească impecabilă prin traducerea literară a lui Ștefan-Augustin Doinaș. Tot autorul Mistrețului cu colți de argint ni i-a tălmăcit în limba română, printre alții, pe Hölderlin, Mallarme și Claudel. Politic, Doinaș a avut o demnitate aparte. Avea naturalețea exercițiului public, a fost senator și membru al Academiei Române. Viața lui, o capodoperă, a fost întreruptă de o moarte tragică: în ziua în care Doinaș a plecat la Dumnezeul transcendent al inimii lui, cea care i-a fost ființa iubirii și a prieteniei, prim-balerina Operei Naționale din București, Irinel Liciu, s-a sinucis. În amintirea lor, fix 20 de ani mai târziu, la microfonul Avangardei, răsună vocea lui Ștefan-Augustin Doinaș în dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu.

Eclipsele de Dumnezeu: de ce poetul e un intermediar între zei și oameni?

Ionuț Vulpescu: – Îmi amintesc că prin ’91 – ’92, când eram prin clasa a X-a sau a XI-a, ați ținut o conferință La Liceul „George Coșbuc”, în care ați vorbit elevilor pornind de la celebra întrebare a lui Hölderlin, comentată de Heidegger în Originea operei de artă: „La ce bun poeții în timpuri de restriște?” Aș vrea să începem cu întrebarea asta, care nu e a mea, e a lui Hölderlin.

Ștefan-Augustin Doinaș: – Nu îmi amintesc exact care era răspunsul care a fost dat la întrebarea aceasta. Să încercăm să o lămurim pentru noi înșine, dincolo de contextul cultural în care ea a primit vreodată răspuns. Cred că răspunsul, în spiritul lui Hölderlin, era bazat pe faptul că poetul este un intermediar între zei și oameni. În felul acesta, prezența lui trebuie să fie o permanență și, îndeosebi în contextul unor vremuri de restriște, misiunea lui devine extrem de importantă. Există epoci în care se subțiază prezența divinului, fie că se afirmă cumplita vorbă a lui Nietzsche, că „Dumnezeu a murit”, fie că se găsește o formulă ceva mai acceptabilă, ca aceea a lui Martin Buber, că „din când în când se petrec adevărate eclipse de Dumnezeu”. Evreul Martin Buber se referea îndeosebi la perioada de la mijlocul acestui veac, când a avut loc Holocaustul și când multă lume, intelectuali și evrei, și de altă origine, și-au pus întrebarea dacă se mai poate vorbi despre o prezență a lui Dumnezeu, susținută cu fervoare în momentul în care se petrec asemenea grozăvii, asemenea demonii ale istoriei. Ori absența totală, ori intrarea în eclipsă a Divinului justifică prezența poetului ca intermediar între zei și oameni. Și cu cât vremurile sunt mai încărcate de restriște, cu cât prigoana împotriva a ceea ce constituie omenia din om este mai puternică, cu atât și sarcina aceasta devine mai importantă, mai imperioasă, mai necesară. Eu nu văd altă justificare a poetului care să redea așa cum a avut-o cândva întreaga demnitate și întreaga pondere a misiunii sale. Nu văd o altă interpretare care să restituie această dimensiune lăuntrică mai potrivită chiar pentru timpul pe care îl parcurgem noi acum, când restriștea nu este așa de cumplită ca în urmă cu câteva decenii, dar când umanitatea trece totuși printr-o perioadă de criză spirituală. Capitalismul pentru care ne zbatem cu toții să-l realizăm constituie, fără îndoială, un mare risc pentru viața spirituală, din cauza faptului că propune două lucruri care pot să ridice o primejdie mortală pentru omenire: o dată, individualismul, în al doilea rând, accentul teribil pus pe valorile materiale ale existenței, pe valorile care asigură existența ca existență, și nu în raport cu transcendentul. Capitalismul acesta pe care îl dorim, fără îndoială, realizat și la noi, în măsura în care implică acest risc, poate să ofere și spațiul de libertate necesară pentru a lupta împotriva acestui risc, spre deosebire de un regim totalitar, în care inclusiv viața spiritului sau mai ales viața spiritului este îngrădită, și unde, dincolo de adevărurile care se predică de la tribunele laice, de la tribuna politică, nu este permis nici un fel de adevăr revelat. Or, demnitatea spiritului constă tocmai în această supunere, în această asumare a unui raport cu transcendentul, care înseamnă întâi de toate supunere, și care se bazează pe afirmația că marele adevăr, acela care ne ajută într-adevăr să rezistăm, să trăim și cel care dă dimensiunea interioară a vieții noastre, nu poate să fie decât adevărul revelat.

„Credința trece, fără îndoială, printr-o perioadă de criză în aceste vremuri”

Alternativa pe care o propune Malraux – „Secolul care va veni va fi unul religios sau nu va mai fi deloc” – subliniază tocmai acest risc mortal care pândește omenirea. Poetul, cred eu, are un rol de seamă în această operă de salvare a spiritului. Pentru că poetul a fost întotdeauna un sacerdot. Dacă nu, a fost întotdeauna în raport cu transcendentul. A fost un sacerdot al limbii sale. Or, teoriile mai noi despre limbaj ne arată că nu suntem noi stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Noi suntem vorbiți de către limbaj și nu noi vorbim limbajul. Poetul este deci un ucenic al acestei supuneri față de ceva care, ca glas al autenticității, vine de dincolo de propria lui decizie. Dacă cuvintele ne vorbesc, dacă limbajul ne vorbește, putem postula, fără riscul de a greși prea mult, că glasul autenticității care se pronunță în limbaj ca glas al Ființei, cum zice Heidegger, este ceva foarte apropiat de ceea ce religia ne propune să înțelegem prin conceptul de Dumnezeu. Acesta cred eu că este rolul cel mai important al poetului în aceste vremuri, când meseria lui, care este pentru cei mai mulți o îndeletnicire laică, dintr-odată capătă funcție de slujire a divinității, adică se pune în serviciul sacrului. Și nu cred că există ceva mai important în viață, chiar în viața de fiecare zi a omului, mai important decât faptul de a identifica sacrul în manifestările lui care, de cele mai multe ori, sunt mascate. Poetul, ca om care prin îndeletnicirea lui sporește sentimentul ființei – aceasta este una dintre definițiile poeziei, faptul de a spori sentimentul ființei – poetul devine deci un sacerdot al transcendentului. Și în sensul acesta este chemat să fie unul din factorii activi ai acestei istorii care, după unele semne, de câteva decenii a intrat într-o derivă extrem de alarmantă. Cei care cel puțin gustă poezia, dacă nu o practică, cei pentru care problemele spirituale reprezintă o permanentă preocupare, știu că, de-a lungul istoriei, omenirea a trecut prin asemenea epoci. Dar, mă întreb eu, dacă în alte epoci, riscurile au fost la fel de mari și dacă în alte epoci, omul a avut de luptat cu adversari atât de puternici ca în secolul nostru și ca în secolul care va urma, ce rămâne? Pentru că a postula că dușmanii spiritului, dușmanii credinței, adversarii lui Dumnezeu se află în jurul nostru ipostaziați în fel și chip, sub formă de demoni, sub formă de acțiuni malefice, așa cum putea să creadă un om din Evul Mediu; atitudinea aceasta implica mai puțină răspundere a omului și a poetului față de sine însuși, decât implică structura omului modern. În epoca noastră, adevăratul adversar al divinului se află în noi înșine și în ceea ce se află imediat în apropierea noastră, și în ceea ce ne solicită cu o forță aproape irezistibilă. Toate cuceririle civilizației se pot transforma, la un moment dat, în unelte ale acestui nihilism, ale acestei negații a prezenței divinului, și de aceea, opera prin care poetul se stăpânește pe sine este mai greu de realizat acum, în secolul nostru, decât felul în care acum câteva sute de ani era de realizat opera prin care omul izbutea să stăpânească forțele răului care se aflau în afara sa. Lupta aceasta cu noi înșine, ca și lupta lui Iacob cu îngerul, nu este niciodată ușor de câștigat.

Un debut amânat de închisoarea comunistă

I.V. – O întrebare legată de biografia dumneavoastră. Ați debutat în reviste prin anii ’40, în „Viața românească”, „Kalende”, „Vremea” și altele, dar în volum destul de târziu, în ’64, cu Cartea mareelor. De ce acest debut târziu?

Ș.A.D. – Eu am debutat în 1939 la „Jurnalul literar”al lui Călinescu și la „Viața Românească”, în același an. Pe urmă, activitatea mea literară se leagă de prezența Cercului Literar din Sibiu, din perioada studenției mele, între anii 1941 și 1948, la Sibiu și Cluj. După, odată cu instalarea la putere a regimului comunist, eu și prietenii mei, grupați în această formulă a Cercului Literar, ne-am dat seama că nu se mai poate face cultură, că nu putem continua ceea ce începusem la Sibiu, când am scos și o revistă, „Revista Cercului Literar”. Ne-am exilat noi înșine, adică ne-am risipit hotărâți să nu colaborăm cu regimul anticultural al comuniștilor. Timp de șapte ani, niciunul dintre noi nu a publicat, nu a fost prezent în publicațiile culturale din țară, cu excepția lui Radu Stanca, cel care, fiind regizor și actor la Sibiu, a fost tot timpul încadrat în acea instituție. A și luat premii pentru interpretarea sa și pentru spectacolele pe care le-a făcut. După șapte ani, în 1955, ne-am regrupat cu toții la București, sperând în deschiderea aceea a orizontului politic, pe care o anunțase prezența lui Hrușciov. Numai că a fost o iluzie. Revoluția din Ungaria împotriva stăpânirii comuniste, bolșevice, a făcut ca și la noi să se înăsprească condițiile. Și în anii care au urmat, regrupați la București unde izbutisem să pătrundem în câteva reviste literare, publicând pe ici, pe colo, traduceri, articolașe, câteva versuri, anii aceia s-au dovedit totuși vitregi. Și aproape toți membrii Cercului Literar am ajuns să facem închisoare. Am fost condamnați politic.

„Eu am făcut numai un an închisoare, alții au făcut cinci ani, alții au făcut șapte ani închisoare. Din cauza aceasta, am fost absent din viața culturală a țării. Când am ieșit din închisoare, în 1958, am avut cinci ani de interdicție de a publica și traduceri, și articole, și poezie. Abia în 1963, mi s-a dat voie să revin în literatură.”

De aceea, abia în 1964 am izbutit să public Cartea mareelor, un volum compozit în care erau și poezii vechi la care țineam, și poezii care erau scrise la comandă, și care constituie compromisul meu cu regimul. Dar noi am fost niște oameni care ne-am dat seama că destinul nostru ține de realizarea în literatură și de aceea am acceptat un minimum de compromis, pentru a nu pierde complet contactul cu viața literară. Am știut că alt rost al existenței noastre nu există, decât acela de a fi scriitor. Atunci am acceptat condițiile vitrege. Treptat, aceste condiții s-au mai îmbunătățit odată cu epoca lui Ceaușescu, care a diferit fundamental de epoca lui Gheorghiu-Dej. Lucrurile s-au mai ameliorat. Am putut să ne publicăm carte după carte. Treptat, ne-am recâștigat locul în literatură. Nu am fost ceea ce s-a numit, de către unii, în mod greșit, „generația pierdută”, ci generația recuperată. Pentru că începând cu 1964, fiecare dintre noi a reușit să publice ceea ce scrisese înainte. Chiar vestita cenzură a lui Ceaușescu nu a reușit să împiedice lucrul acesta. Și eu susțin că în perioada aceea, nu a existat niciun scriitor autentic care să nu reușească totuși să se afirme. Așa se explică debutul meu atât de tardiv. După aceea, odată implantat, acceptat, consacrarea a venit nu numai pentru mine, ci și pentru prietenii și colegii mei. Regimul acesta bolșevic avea nevoie să demonstreze străinătății că la noi se face și cultură. Avea nevoie de scriitori adevărați. Și, treptat, falșii scriitori, cei care năvăliseră în timpul realismului socialist ca produse ale Școlii de Literatură „Mihai Eminescu”, de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, au trecut în planul al doilea. Adevărații scriitori, fie că se manifestaseră înainte, fie că nu se manifestaseră, au izbutit să se impună.

Solidaritatea de destin. Cercul Literar de la Sibiu – locul nașterii spirituale a scriitorului Ștefan-Augustin Doinaș

I.V. – Ați vorbit foarte frumos despre prietenii dumneavoastră de la Sibiu, despre I.D. Sârbu, Negoițescu, Ovidiu Cotruș. În general, scriitorul e un om orgolios, un poet, un mare romancier. Cum e posibilă prietenia literară? Mulți spun că nu se poate, că fiecare e o individualitate puternică și nu îl mai suportă pe celălalt.

Ș.A.D. – Eu cred că solidaritatea noastră, prietenia noastră, fidelitatea reciprocă se explică prin vitregia vremurilor pe care le-am trăit. Firește că am fost un grup în care ne-am stimulat reciproc în perioada studențească. Dacă nu am fi trecut cu toții prin aceleași încercări foarte grele, poate că această coeziune a noastră s-ar fi pierdut. Dar destinul aproape comun ne-a sudat. E vorba și de o anumită educație morală. Cercul Literar a fost, întâi de toate, și o școală de literatură, îndeosebi manifestată prin poeți și mai puțin prin romancieri. Dar a fost o școală de critică. Spiritul critic înseamnă luciditate, înseamnă conștiință relativă a valorii proprii, înseamnă orgoliu, dar nu înseamnă deloc vanitate – dacă pot să fac deosebirea aceasta. În plus, noi am avut un mare dascăl, privind orgoliul extraordinar, dar cu zero vanitate, care a fost Lucian Blaga. Un om foarte sensibil, conștient de valoarea lui, sensibil la tot ce se spunea despre el, dar un om care nu a știut ce este invidia și dușmănia literară. Deși, în unele pamflete ale lui, foarte puțin reușite, arătau că totuși a fost și un om care, din când în când, putea să se supere. În ceea ce ne privește pe noi, prietenia care ne-a legat s-a bazat întotdeauna pe o anumită apreciere reciprocă, bazată pe o analiză critică făcută de fiecare, fiecăruia dintre noi. Aș vrea să subliniez că Cercul Literar s-a decantat dintr-o grupare studențească mai mare, care s-a numit Cercul Literar „Octavian Goga” din Sibiu, unde eram cu zecile. S-au desprins cei care au putut să se încadreze unui anumit spirit critic, unei anumite moralități, unei anumite concepții despre prietenie și despre valorile literare. Am rămas solidari până la sfârșit. Și în momentul în care a slăbit coeziunea noastră, ca grup, ne-a ținut legați solidaritatea aceasta de destin, faptul că am trecut cu toții prin închisoare, că a fost nevoie să ne sprijinim reciproc după aceea, când fiecare dintre noi a ieșit la suprafață. Spiritul acesta de grup nu s-a pierdut. Dar el s-a bazat, întâi de toate, pe aprecierea pe care unul o avea față de celălalt. Și, în plus, cred că nu exagerez dacă spun că noi am făcut o figură puțin aparte, tocmai pentru că nu aveam nimic de împărțit cu nimeni. Nu am fost un grup de avangardă, nu am fost un grup care am negat și am luptat împotriva înaintașilor noștri, ca să ne diferențiem prin spirit de frondă. Am fost un grup care a urmărit realizarea proprie, găsirea unui ideal propriu. Ne-am recunoscut înaintașii. Noi întotdeauna am crezut că suntem urmașii Școlii Ardelene și ai Junimii. Spiritul care ne-a format a fost acela al Cenaclului „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu. Deși eram la Sibiu, în prezența lui Lucian Blaga, noi nu ne-am pus sub egida lui. Spiritul nostru a fost acela al Junimii, al maiorescianismului. Scrisoarea noastră, actul nostru de identitate literară a fost adresat lui Eugen Lovinescu, ceea ce nu ne-a înstrăinat deloc de Blaga și nici pe el de noi. Așa se explică deci că, departe de a simți că ne putem afirma luptând unul împotriva celuilalt, noi am simțit că datoria noastră este și că drumul nostru poate continua în momentul în care suntem fiecare aproape de ceilalți.

I.V. – Poezia e o creație extrem de personală, aproape un act liturgic, sacerdotal. De ce un poet are nevoie de un grup? Credeți că apartenența la un grup, la Cercul de la Sibiu a avut importanță în impunerea dumneavoastră ca poet? Mai sunt și alte grupuri, cum a fost Școala de la Târgoviște sau, mai nou, Optzeciștii, care au Cenaclul de Luni, Universitas etc., și pentru fiecare, în traseul poetic, a contat apartenența la un grup.

Ș.A.D. – Nu pot să dau decât un răspuns personal, care se bazează pe ceea ce eu însumi am trăit. Întâlnirea noastră, cenaclurile noastre au creat un anumit climat, o anumită atmosferă care a fost propice creației. Noi am spus întotdeauna lucrul acesta, am fost conștienți. Cercul literar a fost un adevărat laborator literar, în care fiecare a contribuit la elucidarea anumitor probleme. Fiecare a avut nevoie de cei care se aflau alături de el. Faptul acesta ne-a stimulat. Nu ne-a pus decât într-un fel de concurență benefică pentru fiecare dintre noi. Nu a existat invidie, rivalitate. Cu timpul, legăturile acestea au devenit dincolo de legăturile strict personale de prietenie între oamenii care eram noi. A devenit un climat extrem de favorabil creației literare. Aveam nevoie de acest cerc, pentru a ne stimula unii pe ceilalți. Și prezența unor personalități, cum erau Blaga sau Liviu Rusu, a fost pentru noi un mare stimulent. Eu cred că altfel nu aș putea să explic această solidaritate a noastră. În plus, în ceea ce mă privește pe mine, care veneam de la țară – eu sunt fiu de țăran – care veneam cu o cultură aproximativă, prezența în Cercul Literar a reprezentat pentru mine o adevărată școală, o adevărată educație a gustului, o introducere în universul valorilor artistice. Nu aveam niciun fel de pregătire muzicală, plastică. Artele îmi erau destul de străine în momentul în care am apărut în primii ani ai studenției mele. Cercul Literar echivalează pentru mine cu o adevărată naștere spirituală – singura care contează pentru un scriitor.

„Noi nu am suferit atât de mult încât să izbutim să facem o virtute din această suferință”

I.V. – Nicolae Balotă spune că cele două surse ale suferinței umane sunt pierderea unei ființe dragi și absența libertății. Prietenii dumneavoastră din Cercul Literar, mulți dintre ei au murit. Dumneavoastră ați făcut detenție un an, dar suficient, că și o zi dacă faci, e mult. Cum vedeți lucrul acesta?

Ș.A.D. – Sigur că pierderea treptată a prietenilor este un prilej de mare suferință. Primul pe care l-am pierdut a fost Radu Stanca, mort acum 40 de ani, la vârsta de 40 de ani. După aceea, au venit alții care au fost bolnavi, mai puțin bolnavi. Sănătatea multora a fost zdruncinată în închisoare. Cotruș a murit din cauza unor boli pe care le-a contractat în timpul detenției. Alții au trăit destul de mult, dar nu atât de mult încât să vadă realizată si libertatea pe care o sperau. Cred că ceea ce a contat pentru noi a fost faptul că tot timpul a trebuit să luptăm pentru această libertate a exprimării, care s-a realizat abia în ultimii 10 ani. Asta explică puțin și formația de grup pe care am avut-o. În ceea ce privește stimularea inspirației, nu cred că a fost climatul cel mai propice. Exista o anumită componentă romantică în noi. Zic „componentă romantică” pentru că cel care este teoreticianul inspirației ca stare stimulată de suferință este Diderot, și el este exponentul inspirației tipic romantice. El spune: „Numai atunci se realizează artele, când frate ucide pe frate, când bubuie tunurile, pentru că laurul lui Apollo vrea să fie stropit cu sânge, nu cu apă.” Este concepția romanticilor care au făcut din suferință izvorul creației lor artistice. Ceva din această trăsătură exista și în noi. Dacă nu la altcineva, măcar la cei dintre noi care au murit mai tineri. Dar, în general, structurile noastre au fost cam toate de tip clasic. Nu suferința ne-a făcut să dăm măsura posibilităților noastre, ci libertatea, faptul că omul poate să dispună de calitățile sale, de toate virtuțile sale, după bunul său plac. Or, epoca pe care am trăit-o noi nu a fost întotdeauna o epocă a libertății de exprimare, nici măcar a libertății de inspirație sau de gândire. Acea cantitate nu prea mare de efort pe care a trebuit să o depunem pentru câștigarea libertății interioare, acea luptă care a fost, poate, cu noi înșine, aceea a fost una din sursele care a stimulat creativitatea noastră. Mărturisesc că eu, dar eu nu am făcut decât un an de închisoare, cunosc opinia colegilor mei care au făcut ani și ani de închisoare, și niciunul nu a apărut mutilat sufletește de pe urma temniței. Suferința îndurată acolo – firește că au trăit în condiții mizere, groaznice uneori, nu i-a schimonosit pe dinăuntru pe niciunul dintre ei. Cel mai afectat a fost totuși Puiu Cotruș, Ovidiu Sabin, care a ieșit bolnav de acolo. Dar ceilalți au păstrat, fără îndoială o amintire a lucrurilor cumplite din închisoare, dar nu le-a modificat nimic din caracterul pe care îl aveau înainte. De pildă, printre prietenii mei nu s-a găsit niciodată un om care să aibă expresia de suferință înscrisă pe fața lui și reacțiile de revanșă pe care ține neapărat să le aibă față de ceilalți care s-au bucurat de mai multă libertate decât el, cum avea înscris pe figura lui un poet ca Ion Caraion. Noi nu am avut între noi un om care să fi încercat și să fi rămas cu suferința pe care a avut-o Ion Caraion. Poate, în planul mântuirii, lucrul acesta a constituit pentru noi un handicap, pentru că unii sfinți se rugau lui Dumnezeu nu să îi scape de suferință, ci să le dea cât mai multă suferință, pentru a se putea măsura cu ea și pentru a-și putea da măsura omenescului din ei, și măsura fidelității față de divinitate. Noi nu am suferit atât de mult încât să izbutim să facem o virtute din această suferință.

I.V. – Știu că I.D. Sârbu spune într-o scrisoare că Ștefan-Augustin Doinaș nu a avut norocul de a suferi. La ce credeți că se referea?

Ș.A.D. – Cred că se referea la asta. Eu îndrăznesc să spun – sper să nu stârnesc mânia zeilor – că am fost un om foarte norocos, adică mi-au mers toate din plin, cu micile poticneli care sunt inerente unei vieți și unei vieți care s-a desfășurat pe parcursul acestor ani foarte vitregi ai istoriei României. Gary Sârbu mă cunoștea foarte bine și știa că, în comparație cu el, eu sunt un senin pe dinăuntru, în timp ce el era puțin crispat. Faptul că a stat șapte ani în închisoare a lăsat anumite urme, a lăsat urme mai grave decât la Nicolae Balotă, care a făcut tot șapte ani de închisoare, dar care a ieșit cu o seninătate extraordinară de acolo. Bine, era o altă ancorare în spiritualitate pentru Nicolae Balotă decât pentru Gary Sârbu. În ce mă privește pe mine, care am avut detenția cea mai scurtă, toată structura mea de fiu de țăran – cred că e ceva genetic – s-a conjugat și cu o anumită filosofie, o anumită atitudine în fața vieții, o  atitudine de tip țărănesc, de împăcare cu soarta, de acceptare a ceea ce se întâmplă, dar și de recunoaștere a faptului că lucrurile mi s-au întâmplat destul de favorabil, cu excepția celor cinci ani despre care am vorbit și care sunt anii mei de interdicție, și, fără îndoială am avut și eu partea mea de nemulțumire și de crize puternice. Cu excepția acestor ani, evoluția mea literară a fost aproape liniară. Am avut parte de reușite care au fost recunoscute. Nu am avut de ce să mă plâng. Din cauza aceasta, Gary Sârbu putea să facă diferența asta între mine și el. El a dus o existență mult mai crispată și până la sfârșitul vieții s-a considerat un fel de exilat și persecutat în acea Craiovă care nu a vrut să îi acorde recunoașterea pe care ar fi meritat-o.

Interviul integral, difuzat în anul centenarului, poate fi audiat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=fTrETqsqVrU