DESPRE LUMEA DIN CARE DUMNEZEU (N-)A PLECAT, DESPRE MOMENTELE CRUCIALE ȘI REGRETELE CARE I-AU ADUS O VIAȚĂ DE FILM

Episodul 23 al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, îl aduce în fața publicului pe actorul din spatele unor roluri cruciale pentru lumea teatrului și cinematografia românească. Cel care a fost Senatorul melcilor, Iacob, Ion Creangă, vine la microfonul Avangardei, pentru a povesti cum arată viața atunci când devii, prin vocația de actor, unul dintre cei care s-au simțit, prin aprecierea publicului, ca Cel mai iubit dintre pământeni. A fost un Magnat doar pe scenă. În rest, Dorel Vișan a rămas iubitor de Dumnezeu, îndrăgostit de natură și lipsit de singura dragoste care l-a împlinit, soția sa, dispărută la numai 49 de ani. Teatrul i-a fost refugiu, filmul i-a adus fericirea: Dorel Vișan e una dintre figurile iconice ale scenelor și ecranelor României ultimelor decenii. De ce crede că memoria culturală a societății românești e compromisă, care e rețeta lui secretă pentru un teatru de succes și care sunt marile dezamăgiri din lumea de dincolo de cortină aflați de la Dorel Vișan, într-un dialog inedit cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu.

În România s-a pierdut exercițiul marilor virtuți. De ce trădarea și uitarea sunt vicii care ne-au compromis memoria culturală?

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, o bucurie astăzi, la acest podcast, să îl am invitat pe marele actor Dorel Vișan. Mulțumesc mult că ați acceptat invitația!

Dorel Vișan: Și eu mulțumesc că m-ați chemat, înseamnă că mă prețuiți.

I.V.: De multă vreme! Va fi ușor să facem acest podcast, va veni natural, pentru că e o prelungire a discuțiilor noastre de multă vreme. Aveți barba asta, pentru ce rol vă pregătiți?

D.V.: Domnule, nici eu nu știu exact! Normal mă pregătesc pentru un film pe care îl face maestrul Dan Pița, despre Brâncoveanu. Dar încă nu suntem clarificați cu personajele. Mai este acolo un personaj, Stolnicu Cantacuzino, care e de fapt Iuda, trădătorul. Eu am tot jucat din ăștia care au trădat, să mai facem și dintre cei care nu…

I.V.: Cum, se trădează în România? E posibil așa ceva la noi?

D.V.: Se trădează. De exemplu, eu vin acum de la Slobozia, unde am făcut spectacolul Eminescu, om, geniu și poet divin, împreună cu maestrul Doga, de la Chișinău, și a avut un succes formidabil, având în vedere reacția publicului, aproape că aveam impresia că nu mai e nimeni în sală. Așa se asculta! Așa s-a întâmplat și la Chișinău, și la Iași, și de câte ori am făcut. Și mă gândeam așa, acum, venind spre dvs., că zilele astea despre Eminescu, care ne-a fixat în istorie, ca ființă supremă, nu s-a vorbit aproape nimic.

I.V.: 133 de ani de la moartea lui.

D.V.: De la stingere, da. Dar despre Elena Udrea au vorbit toate televiziunile.

I.V.: Nici la 110 ani de la moartea lui Caragiale, pe 9 iunie, nu s-a auzit nimic.

D.V.: Dar nu e bine.

I.V.: Nu mai avem memorie culturală.

D.V.: Nu mai avem!

I.V.: V-ați dat seama că nu mai avem identitate.

D.V.: Eminescu însuși spunea că un neam care își uită trecutul își pierde identitatea. Se pare că suntem pe calea aceasta de a ne pierde, nu ne mai considerăm istoria, valorile. De altfel, eu cred că în lume s-a deteriorat exercițiul marilor virtuți. Marile virtuți ale omului și ale binelui, și ale adevărului, s-au făcut niște palide preocupări, care nu mai au nicio valoare. S-au golit de valoare.

I.V.: Și de sens. Credeți că spiritul românesc e mai degrabă sub semnul lui Caragiale sau sub semnul lui Eminescu?

D.V.: Este sub semnul lui Eminescu, dar Caragiale e cel care a intuit formidabil sufletul românesc și manifestarea românului, care în decursul istoriei a demonstrat că e destul de ipocrit, și astăzi o demonstrează și mai bine. Odată cu exercițiul acesta, al marilor valori, al marilor virtuți, s-a perimat și exercițiul datinilor și a predării experienței neamului către generațiile care vin. Nu se mai face această predare. Eu cred că – și sunt convins de faptul acesta – datinile și tradițiile sunt extraordinar de importante pentru un neam, pentru că instinctele omului, care s-au mai tocit, așa, îi arătau ce să facă. Iar datinile, tradiția, îi spuneau cum să facă.

Suntem un popor care intră repede în trândăvie

I.V.: Care credeți că sunt marile virtuți ale acestui popor și care sunt marile defecte?

D.V.: Acest popor, cum zicea odată un președinte, este un popor minunat. Este un popor care în momentele când spiritul patriotic și spiritul național înfloresc, are niște acțiuni extraordinare, așa cum au fost Războaiele de Independență sau Mărășeștiul…

I.V.: Revoluția de la 1848, din 1989.

D.V.: Din 1848 da, din 1989 nu, acolo mai am rezerve. A fost mai complicat, cu Revoluția din 1989. Dar este un popor care foarte repede intră în trândăvie. Iar lumea aceasta modernă, care l-a alimentat cu tot felul de posibilități de a-i ușura munca, l-a trândăvit și mai tare. Lucrul online, școala online, este o formă de trândăvie.

I.V.: Teatrul online!

D.V.: Și teatrul. De teatru nu mai vorbesc! Teatrul nici nu se poate face online. Se poate transmite, la un centru cultural, la o televiziune, dar teatrul nu… e o formă de cultură nemijlocită. E contactul direct cu actorul. Îi vezi respirația, figura, mișcarea, îi simți pulsul…

Dorel Vișan: „în lumea în care m-am născut, Dumnezeu făcea parte din familie, iar satul avea sistem de autoreglare”

I.V.: V-ați fi văzut făcând altceva în afara vocației de actor?

D.V.: Da, puteam face multe lucruri!

I.V.: Ce credeți că ar fi putut face Dorel Vișan?

D.V.: Eu de fapt am vrut să mă fac doctor. Mi-ar fi plăcut foarte mult chirurgia. Am o manualitate deosebită. Mi-ar fi plăcut orice preocupare din aceasta care să îi apropie pe oameni. Așa am fost crescut. Când eram eu copil, satul era un sistem cu autoreglare. El se autoregla.

I.V.: V-ați născut la țară, într-un sat din județul Cluj.

D.V.: Într-un sătuc. Că lui Ungurești îi zice Moruc hazo, care înseamnă un pumn de case, sau casa lui Moruc. Era unu Moruc, care probabil a făcut prima casă acolo, deși la noi au fost numai români, nu au fost unguri. M-am născut acolo și nu îmi pare rău, pentru că acolo m-am format, și m-am format, cum ziceam eu, într-o atmosferă în care Dumnezeu făcea parte din familie. Relația asta cu Dumnezeu este o relație fundamentală. Am înțeles-o mai târziu. La început s-a dus de la sine, dar mai târziu am înțeles că relația cu Dumnezeu și credința respectivă este obligatorie.

Lumea teatrului înainte de Revoluție: comuniștii, autorii marilor orori ale istoriei, au avut deschideri culturale

I.V.: Ați început UNATC în 1961. Era o perioadă, după ce ați terminat, de relativă liberalizare în domeniul cultural. Ați resimțit asta, ați putut juca fără să aveți presiunea istoriei, fără să simțiți cenzura, presiunea politică, cum era acea epocă?

D.V.: Eu cred că a fost cea mai frumoasă perioadă a României. Nu știu cum a fost înainte de război sau între cele două războaie, pentru că a mai fost și atunci o perioadă de propășire, dar perioada aceea a fost extraordinară deoarece comuniștii, în afară de prostii, de erorile și ororile pe care le-au făcut, la un moment dat au avut o deschidere.

I.V.: Pentru o scurtă perioadă, până în 1971, după care s-au închis iar. După Tezele din Iulie.

D.V.: S-au închis pentru că…am impresia că l-a influențat foarte mult pe Ceaușescu Asia.

I.V.: Vizita celebră…

D.V.: Manifestările din China, Coreea…

I.V.: Cultul personalității…

D.V.: Cultul personalității, dar de exemplu Țuțea, care a fost anticomunist, era fățiș împotriva comunismului, are în această perioadă un cuvânt extraordinar. Îl compară pe Ceaușescu pentru scurtimea timpului în care a făcut niște lucruri foarte importante, cu Ramses al II-lea!

I.V.: Bun, aici erau și exagerările pe care le căuta…

D.V.: Și astăzi sunt exagerări.

Amintiri despre cenzura de dinainte de 1989 în lumea spectacolelor: „vine primul secretar la premieră, scoateți chestia aia de acolo! Băgați-o pe urmă înapoi, luni. Ca să nu o vadă!”

I.V.: După ce ați absolvit, v-ați angajat la Teatrul din Cluj. Mai târziu aveați să îl și conduceți. După Revoluție ați fi fost directorul Teatrului Național din Cluj. Cunoașteți bine atât lumea de dinainte de 1989, cât și cea de după anii 1990. Care ar fi, așa, pe scurt, apropierile și diferențele, în ce înseamnă relația statului cu domeniul cultural?

D.V.: Atunci statul era preocupat de cultură și folosea teatrul și cinematografia ca forme de propagandă, dar nu era o propagandă parșivă și nenorocită. Sigur că ideologia comunistă peste tot trebuia să se evidențieze, dar era o libertate de creație extraordinară. Noi, cel puțin, acolo, la Cluj, fiind multe teatre, nu am simțit necazurile cenzurii. Noi așa am avut niște cenzori care erau absolvenți ai Școlii de Învățători și apoi făcuseră Universitatea. Eu, care eram absolvent la rândul meu al Școlii de Învățători, am intrat în relație cu ei, deși erau mai mari decât mine. Spuneau așa, când se făceau spectacole și se făceau vizionări: „vine primul secretar la premieră, scoateți chestia aia de acolo! Băgați-o pe urmă înapoi, luni. Ca să nu o vadă!” Deși am avut prim secretari acolo, la Cluj, în general cu deschidere. Dar perioada a fost extraordinară. Se făcea teatru realist. Pentru un neam care își caută o cale națională și culturală, teatrul realist, după credința mea, e singura forma care îl ajută. Omul să vadă viziunea curată.

I.V.: Deci sunteți pentru o viziune clasică, în ceea ce înseamnă teatru.

D.V.: Nu știu dacă știm exact ce înseamnă clasic și ce înseamnă modernă. Și clasic și modern înseamnă să fii înțeles de oamenii vremii tale. Omul venea la teatru și spectacolele de atunci transmiteau un mesaj. Mesajul era obligatoriu. În general, era un mesaj de bine, de adevăr, de frumusețe, erau regizori mari. Multă vreme a lucrat acolo Vlad Mugur, a lucrat un regizor maghiar, Győr Holop, foarte bun regizor, care a venit din actor. Și au fost și alții la Cluj. Toată generația aceasta a lui Dan Pița, Veroiu, Alexandru Tatos, toți au montat. Alexa Visarion a montat foarte mult la Cluj. A fost o perioadă de deschidere, după părerea mea, pe care eu o regret. Faptul pe care îl trăiesc astăzi și lumea pe care o trăiesc astăzi îmi dă o stare de dezamăgire, de supărare.

Dorel Vișan: „Pe timpuri, actorii își mai controlau viața. Adică nu puteai, seara, să joci Lăpușneanul, și a doua zi să te vadă lumea băut pe stradă, căzut lângă bufet.”

I.V.: De ce credeți că marii noștri actori sunt cei mai iubiți de către public, în comparație cu muzicieni, scriitori, artiști plastici? Actorii sunt cei mai iubiți! Care este explicația?

D.V.: Pentru că ei devin modele. Devin eroii pe care îi visează omul. Cum ar vrea el să fie, poate să se vadă întruchipat în actor. Din cauza aceasta se face o relație sufletească, de la inimă la inimă. Pe vremea aceea, mai înainte, își controlau viața din afara teatrului.

I.V.: Ca să fie model.

D.V.: Trebuia să fie cuviincioasă. Adică nu puteai, seara, să joci Lăpușneanul, și a doua zi să te vadă lumea băut pe stradă, căzut lângă bufet.

I.V.: Era o austeritate.

D.V.: Chiar o austeritate! Pe vremuri, în Vechiul Regulament al Teatrului, chiar și relațiile erau normalizate. Dacă un actor o supăra pe o actriță în timpul repetiției, îi plătea o amendă de un leu.

I.V.: Simbolic!

D.V.: Da, dar era o atenționare de comportament moral. Aici este problema. Spectacolele din vremea aceea, si spectacolele de teatru, și filmele, erau trecute într-un fel printr-un filtru moral, chiar dacă filtrul acela era trecut printr-o pânză mai rară, dar era un filtru.

Actorul nu mai oferă cunoaștere, ci a devenit un instrument de divertisment. Dorel Vișan: „Urăsc reclamele!”

I.V.: Nu criteriul estetic trebuie să predomine, în artă, ci cel moral?

D.V.: În mod normal, arta trebuie să fie morală! Normal. Sigur, criteriul estetic… însă teatrul este o școală. Una dintre cele mai frumoase definiții ale teatrului, pe care am auzit-o eu, e că teatrul pune în fața oamenilor pâinea și sarea cunoașterii. Ca să pui în fața oamenilor pâinea și sarea cunoașterii, nu se poate face fără moralitate, pentru că omul simte imediat. În decursul anilor mei de experiență, pentru că nu o consider o meserie, preocuparea de actor, ci o exersare a unei vocații – credința mea e că actorul e un propovăduitor laic, și teatrul este un altar – așa stăteau lucrurile. În vremea noastră de astăzi, actorul a fost transformat într-un fel de instrument de divertisment. Plus că actorii tineri sunt folosiți foarte mult în reclame. Ei, eu urăsc, personal, reclamele.

I.V.: Fac parte din lume.

D.V.: Le urăsc, de orice fel! Mi se pare o forțare de mână. Și un lucru care nu este moral: dacă un obiect sau produs trebuie să aibă reclamă, înseamnă că produsul acela nu este de calitate, pentru că el își face reclamă singur. Spuneam că actorul e transformat într-un fel de instrument de divertisment, dar reclamele strică, pentru actorul accentuează cuvinte în reclame care nu sunt logice. E o problemă de comerț. Trebuie să scoți în evidență numele săpunului, nu calitatea săpunului. Plus că și școala de teatru s-a mai înmuiat, nu mai sunt profesori mari.

Revelația podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu: Dem Rădulescu, profesorul de aur al tuturor actorilor

I.V.: Care erau marii profesori ai dvs. în anii ’60-’65?

D.V.: Erau Ion Fintișteanu, maestrul Antoniu, Beligan, Finți, profesori mari!

I.V.: Care e profesorul de care vă simțiți, peste timp, cel mai apropiat, care v-a învățat meseria asta?

D.V.: Am învățat foarte mult de la Dem Rădulescu, Bibanu, care mi-a fost asistent, pe urmă a devenit profesor. Mare actor, de un talent covârșitor. Și am învățat foarte mult de la maestrul Birlic. Eu l-am cunoscut pe maestrul Birlic când eram tânăr, la Cluj. Venea acolo și juca în Omul care aduce ploaia sau în Omul cu mârțoaga. Și el nu bea alcool. Mergeam în deplasări în tot Ardealul. Intrasem într-o piesă pentru că un actor s-a îmbolnăvit, și l-am înlocuit eu. Nu aveam treabă multă acolo. Înainte sau după spectacol, dar mai ales după, toată lumea mergea la restaurant, să mănânce acolo, să bea un pahar de vin, de bere. Maestrul Birlic mergea la cofetărie. Și eu m-am dus cu el pentru că pur și simplu îl iubeam. Era o mare personalitate.

I.V.: Uriaș!

D.V.: Mi-a povestit foarte multe lucruri, ar trebui să le scriu, că altfel sunt inutile.

Dorel Vișan despre Maestrul Birlic: „Cursele de cai și jocurile de noroc erau nebunia lui”. Cum a pierdut la Casino Sinaia 1 milion de lei și a câștigat, la numai câteva zile distanță, 2 milioane?

I.V.: Spuneți-ne acum un episod.

D.V.: Vă spun una de-am mai spus-o. Când a fost angajat la Tănase, Tănase plătea actorii de două ori pe an. Jumate primeai când te angaja, jumate la finalul anului. El avea nebunia asta a jocurilor de noroc, maestrul Birlic. I-a dat maestrul Tănase banii pe prima parte a anului, și zice: „m-am urcat în tren și am plecat la Sinaia, la Casino. I-am pierdut pe toți! 1 milion de lei!” Era o sumă enormă. Nevastă-sa îl aștepta acasă cu banii. S-a dus la maestrul Tănase și i-a spus: „m-am nenorocit! Am fost, am jucat banii… să mi-i dai și pe ceilalți!”. Tănase i-a zis: „mă băiete, nu pot să ți-i dau, că am și eu plăți de făcut, și tu n-ai făcut încă nimic, și vrei banii pe tot anul?” Mi-a zis că „am fost la Tănase, m-am îngenuncheat, mi-am înmuiat sufletul, și mi-a dat banii”. Și zice „măi, fii atent, ți-i dau, fac o excepție, dar direct acasă cu ei, la doamna! Că doamna ține evidența!”

I.V.: Contabilitatea!

D.V.: Și-a zis: „mă urc în tren, mă duc la Sinaia, și cu ăștia….” Și a câștigat două milioane! Deci două milioane a câștigat. „Am luat bănuții, m-am dus acasă, i-am dat nevestei numai partea care trebuia!”

I.V.: Deci Birlic avea pasiunea asta.

D.V.: Cursele de cai și jocurile de noroc erau nebunia lui.

Pasiunea ascunsă a lui Dorel Vișan: medicina naturistă

I.V.: Dorel Vișan are așa, vreo pasiune, vreun viciu, ceva care l-a încurcat în carieră?

D.V.: Avem și noi multe… eu am pasiunea asta a naturii, care mi s-a imprimat în copilărie. A grijii față de animale, plante. De exemplu, am o stupină, lucrul cu albinele e o școală extraordinară. Din păcate, nu pot face acolo o gospodărie, să ai câteva găini și altele, pentru că nu stau tot timpul acolo și e complicat.

I.V.: Dar aproape de fiecare dată când vorbim și sunteți în Cluj, sunteți în livadă.

D.V.: Da, la 18 km de Cluj am o casă într-un sat…

I.V.: De la Livada cu vișini la Livada lui Dorel Vișan.

D.V.: Da, acestea sunt preocupările. În ultima perioadă, în ultimii treizeci de ani am citit foarte mult și m-am preocupat de sistemele acestea de tratamente după natură. Adică Dumnezeu a lăsat pentru om toate medicamentele. În natură. Sau toate ajutoarele ca să îi dreagă slăbiciunile lui. Troscul e pe toate pâraiele, podbalul și multe plante din acestea… binefăcătoare. Dar omul  nu le folosește.

I.V.: Vă simțiți bine acolo, la țară.

D.V.: Da! S-a inventat pilula și pare mai ușor să o iei decât să iei o coada șoricelului, să o usuci, să o macini, să o folosești. M-a preocupat mult seria de sisteme de autovindecare, de automasare, care se practică în general în țările budiste. În China, Japonia, Thailanda.

I.V.: Ați călătorit foarte mult!

D.V.: Da! Din Noua Zeelandă, până în Canada, am văzut toată lumea!

Dorel Vișan despre pierderea soției sale: „Un moment crucial. Avea 49 de ani. De atunci, nu mi-am mai refăcut viața”

I.V.: A existat în viața lui Dorel Vișan un moment limită, de cotitură?

D.V.: A existat! Stingerea soției mele, care a plecat foarte tânără, la 49 de ani, și care m-a marcat și nu mi-am mai refăcut viața de atunci decât așa, într-o formă… cum se procedează astăzi, să stai cu cineva. A fost un moment, cel mai dramatic! Toate momentele m-au influențat, dar acesta a fost crucial.

I.V.: Cea mai mare dezamăgire? Nu cea mai mare tristețe dramatică.

D.V.: Căderea națiunii mele din punct de vedere cultural, educațional, fin patriotic. Asta e cea mai mare dezamăgire, care nu este a românilor, este a lumii, la această oră, și eu cred că vine de la faptul că lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu! Deși filosoful german Nietzsche a fost foarte înțepat și spunea că este ateu, el a spus că locul fără Dumnezeu este un loc absurd.

Trăim într-o lume părăsită de Dumnezeu?

I.V.: Și credeți că Dumnezeu nu mai e prezent în viața oamenilor.

D.V.: Nu, el a spus că Dumnezeu a murit. A fost și criticat foarte tare. Filosoful rus Berdiaev l-a desființat pur și simplu. Eu am citit mult din Nietzsche și nu sunt de acord cu unele idei, dar le explică altfel. Nietzsche a fost un filosof foarte inteligent, cu o minte strălucitoare, genială. Nu cred că el a fost ateu. De fapt, nu îl neagă pe Dumnezeu, ci îl ceartă pe Dumnezeu că a fugit din propria lui creație.

I.V.: Aici e deismul, ideea că Dumnezeu a creat lumea și apoi a lăsat-o.

D.V.: A lăsat-o de izbeliște. Și, de exemplu, am găsit, nu demult, o expresie a lui, care e considerată un fel de blam la credința creștină: „în lume a existat un singur creștin și acela a fost răstignit!” E superbă treaba! Lumea a zis: „domnule, a desființat creștinismul”. Dar eu cred că aceste cuvinte trebuie puțin rumegate și trebuie altfel gândite. Se vede foarte clar că Iisus care a venit să ia necazul oamenilor asupra Lui și să-i mântuiască eliberându-i de tragismul vieții, nu a fost urmat de omenire și nu este urmat nici astăzi. 

Filmul, mai aproape de stilul de viață al lui Dorel Vișan, decât teatrul

I.V.: Aș vrea să ne întoarcem la teatru. Ați făcut zeci, poate sute de roluri. Dar la un moment dat ați renunțat și ați mers să faceți mai mult film. De ce ați renunțat la teatru și v-ați dus spre film?

D.V.: Filmul, deși eu cred că actorul se formează în teatru, e mai apropiat de ritmul meu de viață. Ritmul meu de viață este mai rapid. Filmul este o expresie culturală unde funcționează foarte mult spontaneitatea, și funcționează foarte mult faptul să fii pregătit la ordin. În teatru se repetă două luni, trei luni, nu îți iese un lucru, îl reiei. În film nu, poți să mai reiei o dublă, două, dar mai ales atunci nu se putea relua prea mult o dublă pentru că se făcea pe peliculă și era foarte scumpă. Acum se poate. Sunt alte tehnici.

I.V.: Ca la podcast!

D.V.: Dar filmul este, după părerea mea, pentru actor, un exercițiu mai viu. Când s-a aprins becul roșu, mulți actori uită textul sau nu mai știu ce să facă. Eh, când se aprindea, eu atunci eram mai prezent. Adică am avut această ușurință de a fi spontan, de a lucra la comandă.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://youtu.be/yuK5t3TgqZQ