UN DIALOG DESPRE O CARIERĂ DE PROCUROR ABANDONATĂ PENTRU LIBERTATEA JURNALISTICĂ DE DUPĂ REVOLUȚIE. AMINTIRI DIN ANII TIRAJELOR URIAȘE: CUM E POSIBIL ECHILIBRUL IDEOLOGIC AL AUTORILOR PRO ȘI ANTI PUTERE ȘI DE CE ASTĂZI PRESA ESTE APROAPE INEXISTENTĂ

„Adu-ți aminte să nu uiți”: nu e doar titlul ultimului roman publicat al lui Ștefan Mitroi, dar e și îndemnul pentru publicul podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, de a nu rata dialogul pe care fostul ministru al Culturii l-a avut cu scriitorul teleormănean, în cadrul episodului XXV al acestui sezon. Veți afla de ce Teleormanul a fost confiscat, pe nedrept, de o figură politică, subminând pe nedrept un loc cu puternice rădăcini culturale, din care s-a ridicat tradiția unor titani precum Marin Preda, Zaharia Stancu sau Gala Galaction. Ștefan Mitroi povestește în exclusivitate, la microfonul Avangardei, ce înseamnă pentru el Teleormanul literaturii, al tradiției și al obiceiurilor, cum anume locurile sale natale i-au modelat un fel de libertate cu care a slujit, ani mai târziu, presa de calitate din primele decade ale democrației românești și care sunt poveștile reale de viață din spatele ficțiunilor care aduc, în paginile romanului recent publicat la RAO, o lume care n-are voie să dispară. În exclusivitate, scriitorul Ștefan Mitroi explică de ce crede că e „un pierzător de meserie”, și care sunt momentele în care, în ciuda acestei autobiografii, rămâne un răsfățat al lui Dumnezeu.

Jurnalismul cultural, specie pe cale de dispariție

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Am astăzi deosebita bucurie să stau de vorbă cu jurnalistul și scriitorul Ștefan Mitroi. Domnule Mitroi, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!

Ștefan Mitroi: Și eu mulțumesc pentru invitație și, bineînțeles, bună ziua și din partea mea, dvs. și celor care ne vor privi și ne vor asculta.

I.V.: Am zis jurnalistul și scriitorul pentru că sunt cele două dimensiuni ale activității dvs. publice, literare. La care țineți mai mult?

Ș.M.: Zic unii oameni, mulți, puțini, sau unii dintre comentatorii textelor pe care le public, că de fapt, aș fi scriitor și când încerc să fac jurnalism. Cel puțin de niște ani fac doar jurnalism cultural, care e vecin, dacă nu cumva face un pas spre teritoriul literaturii.

I.V.: E și o specie pe cale de dispariție.

Ș.M.: Poate, dar nu mă așteptam să existe un public atât de interesat. Or el există, și asta mă bucură. Sincer să fiu, când scriam articole social-politice, mai scriam acum 10-11-15 ani…

I.V.: O să vorbim despre asta, mai ales despre perioada de dinainte de Revoluție…

Hate speech în online. Ștefan Mitroi: „Chiar și când am scris despre colinde, despre Crăciun, m-au înjurat unii de mamă”

Ș.M.: Asta e în Antichitate, la scara vieții mele… Dar atunci am colaborat vreo 6-7 ani la Jurnalul Național, aveam rubrică în fiecare săptămână. Primeam înjurături cu ghiotura… Chiar și când am scris despre colinde, despre Crăciun, m-au înjurat unii de mamă. Era în copilăria lui timpurie, Facebook-ul, și nu înțelegeam de ce. Am fost atât de amărât că m-am îndepărtat de zona asta și am spus că merg spre jurnalismul cultural. Adevărat, a plecat și Marius Tucă de acolo, am plecat și eu, am făcut o scurtă pauză, și acum sunt jurnalist în ziarul Lumina, unde public în fiecare vineri, la o rubrică numită „Îngândurările sufletului”. Nu fac politică aici sau fac politica sufletului, politica gândurilor.

I.V.: V-ați născut la Siliștea, în județul Teleorman, dar ați făcut facultatea la Iași. Ați absolvit Facultatea de Drept, la Universitatea „Al. I. Cuza” la Iași, pe care ați absolvit-o în 1980. Cum ați ajuns de la Siliștea la Iași și cum de opțiunea dvs. a fost Dreptul?

Ș.M.: Aș putea să răspund jumătate în glumă, jumătate în serios. Ca să existe o continuitate de nume în privința instituției în care urma să activez ca student, Liceul din Alexandria pe care l-am absolvit se numea și încă se numește „Al. I. Cuza” și firește că nu puteam să merg decât la Universitatea „Al. I. Cuza”. Asta în glumă…

I.V.: E ceva cale…

Ș.M.: Nu a fost însă chiar așa. Un coleg de-al meu de liceu, cu doi ani mai mare, o vedetă a liceului, scria și el, era membru al cenaclului liceului, era un fel de filosof al liceului, a ajuns student la Iași. Și sigur că în prima vacanță a venit la liceu. Știa că scriu, m-am întâlnit cu el. Zice: „Vino la Iași, că nu o să îți pară rău”. Și cumva l-am urmat pe el, deși, săracul, s-a îndepărtat de profesia pe care o alesese și de literatură. Din păcate, după ce a absolvit facultatea, și de viață… a căzut într-un alcoolism crunt, a pus mâinile pe piept și a plecat în altă parte… Dar așa am ajuns eu la Iași. Nu doar din cauza asta, sau nu doar din pricina asta. Mă gândeam că e un privilegiu să pășești peste pietrele pe care a călcat și Eminescu, și Creangă… Eram un băiat de la țară ca și Ion Creangă sau Eminescu, ori Sadoveanu și alți mari scriitori, și credeam că atingând urmele respective o să mă ajute să devin și eu un pic de scriitor mai târziu. Și cred că m-a ajutat.

Procurorul-scriitor. Cine a încălcat legea pentru Ștefan Mitroi ca să evite cei doi ani de stagiatură și să își schimbe cariera? „Băiatule, tu ești întreg la minte?”

I.V.: Dar ați mers la Facultatea de Drept, nu ați urmat Literele.

Ș.M.: Am mers la Facultatea de Drept, fiindcă era un calcul pragmatic. Știam unde ajung absolvenții de Filologie… în sate, departe… Dreptul – poate nu e chiar moral ce spun sau foarte moral – îți asigură o poziție socială legată de oraș. Puteai fi procuror, judecător, avocat, foarte puțini ajungeau în mediul rural și numai aceia de la coada mediilor absolvenților, juriștii, notarii… Nu era o meserie căutată pe vremea mea! Era la coada repartițiilor! Nu se înghesuia nimeni să fie notar!

I.V.: Nu erau atâtea tranzacții ca astăzi!

Ș.M.: Nu! Nu se înghesuia nimeni să devină notar. Să fi știut ce căutare o să aibă după 1990, probabil toți s-ar fi făcut notari…

I.V.: Și ei sunt, în felul lor, niște scriitori…

Ș.M.: E adevărat!

I.V.: Au formule succinte, remarcabile… Dar de ce nu ați profesat? De ce nu ați devenit nu notar, ci avocat, judecător sau procuror?

Ș.M.: Am fost puțin procuror la Alexandria, că acolo am primit repartiție…

I.V.: V-ați întors acasă!

Ș.M.: Aproape! Timp de două luni… La 14 km de părinții mei, spre încântarea lor și spre bucuria, mai ales, a tatălui meu, un fel de Moromete de-adevăratelea! A zis: „am băiatul procuror la Alexandria!”, așa, glumind, cum glumește Moromete în cartea lui Marin Preda. Zice: „acum o să îți fac o listă cu ăia pe care trebuie să îi arestezi…” Sigur că el nu voia să arestez pe nimeni. A avut relații bune. Tatăl meu era un om hâtru, dar a avut relații bune mai cu toți oamenii din sat. Numai că am văzut că nu mi se potrivește, deși nu am făcut mare lucru ca procuror… eram băgător de seamă, pentru că eram procuror stagiar. Nu aveam voie să semnez acte, mandate de percheziție, de arestare… eram pe lângă procurorii cu vechime și mă uitam ce fac ei și îmi spuneam: „Nu cred că e de mine! Nu e pentru sufletul meu!” Mai ales că într-o zi s-a întâmplat ceva. Erau mulți oameni, pe vremea aceea, pe holurile procuraturii, înțeleg că acum nu poți să mai intri scai în fața procuraturii…

I.V.: Cât timp ați fost procuror?

Ș.M.: Numai două luni! Și s-a repezit să îmi pupe mâna. Nu știu ce i-a venit, poate că știa, a văzut că sunt procuror, că am ieșit dintr-un birou pe care scria „Procurori”. Mi s-a părut că seamănă cu mama și mi-a fost greu să accept…

I.V.: O vreme ați lucrat la Casa de Cultură a Studenților?

Ș.M.: Numai puțin! Ar fi trebuit, după lege, să îmi fac stagiatura, nu intram în procuratură până nu făceam doi ani de stagiatură, urmați de un examen sumar, să fiu procuror titular, nu stagiar, dar procurorii erau chemați după facultate la Procuratura generală. Era Procuror General al României un… nu îi zic tovarăș, ci domn, pentru că a fost un domn cu mine, Popovici! Am depus toți jurământul… Și a întrebat dacă cineva are vreo problemă. Eu purtasem niște discuții prealabile cu șeful cadrelor din Procuratura Generală… și îi spusesem de intenția mea de a pleca din Procuratură, zic: „vreau să fiu jurnalist, scriitor”. Se uita la mine ca la un infractor. „Băiatule, tu ești întreg la minte? Părinții tăi știu?! Așa, te duci după cai verzi pe pereți?!” Nici nu voia să audă. „Nu vreau să mai stau de vorbă cu tine!” Aproape că băgase frica în mine. Și sigur, cu frica aceasta a mea, am stat mult până să ridic două degete și să răspund că aș avea o problemă, când a întrebat Procurorul General. Colegii mei din stânga și din dreapta, cu care făcusem Armata: „Spune acum, că e momentul!” Am ridicat mâna. „Ia spune, tinere!” Cred că m-a ajutat Dumnezeu. Am spus niște vorbe frumoase, despre cât de mult prețuiesc profesia de procuror și tocmai de aceea eu nu vreau să o înșel, că vreau să fiu jurnalist, scriitor…. A început să râdă, din ce în ce mai tare. „Uite ce e, o să încalc legea pentru tine, și o să îți semnez transferul, înainte de a face cei doi ani de stagiatură.” După asta m-am dus cu alt curaj la directorul cadrelor, și ce era să mai zic. Am fost la șeful cadrelor și mi-a zis: „O să îți pară ție rău că nu ți-ai făcut măcar stagiatura!” Mi-a semnat. M-am dus la Casa de Cultură a Studenților, acolo am găsit un post…

I.V.: „Grigore Preoteasa”.

Ș.M.: Acolo am găsit un post, mai prost plătit! Nici procurorii nu aveau lefuri de speriat pe vremea aceea.

Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa”, o insulă de libertate în inima comunismului

I.V.: Ceea ce spuneți face parte din decada anilor ’80. Se mai păstra ceva din atmosfera unor întâlniri, dezbateri? Acela este un loc care a fost consacrat dezbaterilor.

Ș.M.: Vorbiți de Casa de Cultură a Studenților? Absolut!

I.V.: Pentru că era un spațiu destul de liber. Era în comunism, e adevărat, în perioada de liberalizare a comunismului românesc…

Ș.M.: Vă dau un exemplu. Erau cele mai bune filme din oraș. Puteai să le vezi la Casa de Cultură a Studenților, care era un fel de cinematecă și unde venea și făcea un preambul al filmului respectiv, nimeni altul decât I.D. Suchianu.

I.V.: Marele critic! Am avut-o invitată și pe dna. prof. Manuela Cernat săptămâna trecută și mi-a povestit despre Casa de Cultură a Studenților.

S.M.: Am văzut! Era „Grupul Song” cu Ioan Luchian Mihalea, cu care eram coleg, era un cineclub condus de un cineast amator și un fotograf profesionist, Emilian Urse, înțeleg că încă trăiește, îi doresc multă sănătate!

I.V.: Deci aveți amintiri frumoase din perioada aceea!

Ș.M.: Absolut! Era Teatrul Podul – cred că era insula de libertate cea mai puternică din tot Bucureștiul…

I.V.: Asta e important, pentru că erau deja anii grei ai dictaturii lui Ceaușescu.

Ștefan Mitroi: „Da, dacă mi s-ar da ocazia să mă nasc din nou, sigur că aș alege aceeași mamă și același loc”

I.V.: Spuneți că v-ați născut la țară, acesta este adevărul istoric, și eu m-am născut la țară!

Ș.M.: Așa spune certificatul meu de naștere! Îmi mai spunea și mama, din când în când…

I.V.: Considerați că asta a fost un avantaj sau un dezavantaj în viața dvs.?

Ș.M.: Da, dacă mi s-ar da ocazia să mă nasc din nou, sigur că aș alege aceeași mamă și același loc.

I.V.: Faptul că v-ați născut la țară nu v-a creat niciun fel de complex și v-a ajutat în ceea ce ați scris…

Ș.M.: Nu! Dimpotrivă, asta îi enervează pe cei mai apropiați cititori ai mei, adică fiul meu cel mic și soția mea: „Dar tu nu te poți desprinde deloc de lumea aceea? Mai caută și alte teme! Tot de lumea copilăriei tale scrii, tot despre oamenii care nu mai sunt, tot despre întâmplări…” Sigur că eu nu povestesc amintiri din copilărie, cum greșit au înțeles unii. Eu mă folosesc de ele, încercând să torn în poveste niște stropi, niște picături de magie, nu știu dacă mulți sau puțini, dar s-ar părea că unora le place ceea ce spun.

I.V.: O să vorbim despre ultima dvs. carte…

Ș.M.: Ultima apărută, sper să mai apuc să mai scriu…

I.V.: Ultima apărută, am și vorbit la lansarea de la Târgul Bookfest, și vom discuta separat de această carte apărută la Editura RAO, Adu-ți aminte să nu uiți, care are un succes important. După Revoluție ați făcut presă, ați condus vreo doi ani, dacă nu mă înșel, unul dintre titlurile importante ale României democrate…

Politizarea elitelor: în comunism, intelectualii erau cu greu unși membri de partid. Ștefan Mitroi: „am fost făcut membru de partid cu mari pile. Dacă mai aveam răbdare, mă scăpam dizident”

Ș.M.: De la Casa de Cultură a Studenților am plecat la Scânteia tineretului, și după trei zile era să fiu returnat, să plec înapoi, pentru că au descoperit că nu sunt membru de partid. Ceea ce era adevărat.

I.V.: Nu ați fost membru de partid.

Ș.M.: Ba am fost, dar făcut atunci, cu mari pile. Intelectualii erau făcuți destul de greu membrii de partid. În studenție nu am fost făcut membru de partid, și puțintei, așa, vreo doi-trei ani, dacă mai aveam răbdare, și mă scăpam dizident. Nu am fost dizident, și nu aș putea să mă împăunez cu asta.

I.V.: Ați lucrat la Scânteia tineretului la finalul anilor ’80, ziar pe care l-ați condus după Revoluție. Ați fost doi ani redactor-șef la Tineretul liber.

Ș.M.: Da, atunci s-au făcut alegeri, au votat toți colegii, și chiar în unanimitate m-au ales redactor-șef al ziarului.

I.V.: Ați fost singura opțiune atunci a colegilor?

Ș.M.: Singura opțiune, da!

I.V.: Într-o echipă formidabilă de gazetari. După Revoluție, trebuie să spunem, tirajele erau de ordinul sutelor de mii… ce tiraj avea?

Ș.M.: Tirajul maxim a fost de 700000 sau 800000. Dar cererea era mai mare. Nu se putea mai mult pentru că nu existau tipografii, depășeau capacitatea combinatului Casa Presei Libere, căci așa se numea mai nou, și în altă parte nu aveam unde să tipărim, pentru că s-a păstrat gradual, după tirajele de dinainte… cel mai mare tiraj îl avea Scânteia, apoi, mai nou, Adevărul, a apărut România liberă și apoi Scânteia liberă, adică noi, Tineretul liber. Și a trebuit să rămână cu tirajul cel mai mare Adevărul, al doilea după tiraj a fost România liberă și apoi noi… dar noi ne puteam duce la 800000, mai mult nu aveam unde.

Testul radicalismului politic în presa liberă din primii ani ai democrației românești. Ștefan Mitroi, amintiri din timpul mandatului de redactor-șef la Tineretul liber: cât de greu a fost de obținut echilibrul dintre articolele radical anti-, respectiv pro-Iliescu, imediat după Revoluție?

I.V.: Ce ați simțit nevoia să schimbați, după Revoluție, în profilul gazetei, prin comparație cu celelalte două mari cotidiane, România liberă și Adevărul?

Ș.M.: Era cu adevărat tineresc, păstra un echilibru. Scriam și despre cei din stânga, și despre cei din dreapta. Ba chiar am supărat unii colegi. Erau colegi care scriau articole vehement anti-Iliescu, dar erau și alții mult prea pro-Iliescu, dacă pot spune așa. Încercam să le pun alături, ziarul să își păstreze un echilibru. Și asta a contat foarte mult. Relația cu cititorii: am și făcut sondaje de opinie atunci  și, deși nu eram ziarul cu tirajul cel mai mare, eram cel mai simpatizat cotidian din România. Noi ne bucuram de simpatia cea mai mare.

I.V.: Aveați respectul publicului și aveați o relație diferită cu el: modul în care apăreai atunci în tipar era distinct, conta să ajungă ziarul la tine acasă.

Ș.M.: Am făcut greșeli. Nu mă învățase nimeni să fiu redactor-șef. Să îi conduc pe cine? Pe foștii mei colegi de ieri sau de alaltăieri. Era foarte greu să am autoritate.

Interviul integral poate fi ascultat accesând linkul: https://www.youtube.com/watch?v=PtZXUfW6Cmc