UN EPISOD EXCLUSIV, LA COMEMORAREA A 30 DE ANI DE LA MOARTEA MARELUI DUHOVNIC ȘI TEOLOG ROMÂN: DUMITRU STĂNILOAE, UN NUME PENTRU CREDINȚĂ, SUFERINȚĂ, ASCEZĂ ȘI VIAȚĂ INTELECTUALĂ

S-a născut într-o familie credincioasă, în 1903, în timpuri în care oamenii mureau pentru credința lor. A devenit una dintre cele mai importante figuri ale teologiei europene a secolului XX și teologul cel mai iubit al gândirii religioase în spațiul românesc. Pentru dragostea de Dumnezeu și grija față de oameni a plătit cu libertatea, fiind întemnițat pentru cinci ani la Aiud, un loc despre care abia dacă a pomenit ceva familiei, când, ani mai târziu, în timpul unei plimbări cu trenul, a trebuit să traverseze orașul detenției sale. S-a vindecat de greutățile vieții – pierderea unei fiice, închisoarea, prigoana creștină în timpuri comuniste – prin zidirea lucrărilor teologice cu un spirit de cărturar: 45 de ani a tradus Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, 12 volume, pentru care, la un anumit moment, a lucrat și alături de Arsenie Boca. Părintele Dumitru Stăniloae, duhovnicul atâtor generații, îndrumătorul atâtor conștiințe, profesorul atâtor studenți, a plecat dintre noi în urmă cu trei decenii, iar moartea sa a fost un șoc pentru sfera publică, îndurerată. Pentru a comemora memoria Părintelui Dumitru Stăniloae, la microfonul Avangardei vorbește Dumitru Horia Ionescu, nepotul Părintelui Stăniloae și fiul Lidiei Stăniloae. Dumitru Horia Ionescu intră în dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, povestind ce a însemnat copilăria alături de bunicul, nu Preotul Stăniloae; cum s-a transmis dragostea pentru credință, teologie și istorie; care sunt secretele de familie care arată viața și moartea Părintelui Stăniloae într-o aură diferită de cea pe care o cunoaștem cu toții. În acest podcast, Dumitru Horia Ionescu explică ce a însemnat echilibrul dintre viața clericală și cea academică în biografia unuia dintre cei mai proeminenți teologi ai secolului trecut; invitat să predea la München și Tübingen, dar mereu întors acasă; prețuit la Oxford, Vatican, Heidelberg, Londra, Atena, unde a fost invitat, conferențiar și, în multe dintre aceste locuri, Doctor Honoris Causa al facultăților și institutelor de Teologie din Europa. Însă cel mai important lucru, Dumitru Horia Ionescu mărturisește ce înseamnă aproape 90 de ani de viață personală și publică ai Părintelui Stăniloae, plecând de la amintirile așternute într-un volum de conversații inedite cu Răzvan Bucuroiu, sub titlul Cartea familiei Stăniloae, Trei generații văzute prin ochiul lui Dumitru Horia Ionescu. Un podcast despre avangarda spirituală a teologiei creștine semnată de Părintele Dumitru Stăniloae, cu nepotul său, Dumitru Horia Ionescu, la comemorarea a 30 de ani de moartea marelui teolog, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu!

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=W9nF8mgt-oQ

Ajunul morții Părintelui Dumitru Stăniloae: pe patul de moarte, află că un alt text al său a fost publicat fără să își dea consimțământul

Ionuț Vulpescu: Buna ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să îl am invitat pe teologul Dumitru Horia Ionescu, nepotul părintelui Dumitru Stăniloae. Dumitraș, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea!

Dumitru Horia Ionescu: Ionuț, și eu îți mulțumesc foarte mult, cu atât mai mult cu cât urmăresc acest podcast de foarte multă vreme, și sunt foarte onorat că am primit și eu această invitație să stăm de vorbă!

I.V.: Îl urmărești la Freiburg, în Germania!

D.H.I.: Îl urmăresc la Freiburg, pe Adevărul.ro, pe rubrica Opinii, și apoi apar scrise toate dialogurile tale, puse acolo. Sunt o mare bucurie și plăcere, și constituie întotdeauna marți sau miercuri pauza mea de prânz.

I.V.: Am înțeles!

D.H.I.: Și mă relaxez atât de bine că după aceea pot să lucrez după masă. Însă totdeauna marți sau miercuri caut, și „a apărut un nou episod! Ura, ce bine!” Încep să citesc!

I.V.: Acum îl căutăm și pe cel pe care îl facem împreună!

D.H.I.: Cu siguranță că îl voi găsi, da!

I.V.: A apărut recent o carte pe care vreau să o semnalez, Cartea familiei Stăniloae, trei generații văzute prin ochii lui Dumitru Horia Ionescu, un volum de dialoguri cu Răzvan Bucuroiu. Lucru cu atât mai important, cu cât sunt, chiar zilele acestea, 30 de ani de când a murit părintele Dumitru Stăniloae. Ce îți amintești din ziua de 4 octombrie 1993? Cum îți amintești acea zi?

D.H.I.: E, într-adevăr, o zi de neuitat, însă dramatic a fost către seară, pentru că am venit in nou cu mama, la spital, la Fundeni, și bunicul meu se simțea așa cum se simțea de obicei în ultimele zile… Nu se simțea bine; atunci a venit vestea că cineva, la Craiova, a publicat iarăși un text al bunicului meu, fără să-l întrebe. Și bunicul meu imediat mi-a spus: „Uite, eu sunt bolnav, mergeți imediat la un văr al mamei, la Alexandru. Vorbiți cu el și vedeți ce puteți să faceți împreună ca să puneți ordine în toată treaba aceasta, fiindcă m-am plictisit și m-am săturat tot timpul să aud că apar texte ale mele publicate undeva, așa, oricum, fără ca eu să le fi dat acordul, fără ca eu să le fi corectat, mai ales”.

Noaptea de 4 spre 5 octombrie 1993. Dumitru Horia Ionescu, nepotul Pr. Stăniloae: „Era o furtună de nedescris, era ceva apocaliptic, ploua, bătea vântul, era ceva de groază!” Pe cine a încredințat Părintele Stăniloae să îl îmbrace în haine preoțești și să îl așeze în sicriu?

I.V.: Ediții pirat!

D.H.I.: Ediții pirat, acesta este cuvântul. Așa am plecat. Ne-am dus la vărul mamei, am vorbit cu el, și el ne-a făcut rost a doua zi de carte. Însă în aceeași seară, pe la ora 11.00, am primit telefon de la Fundeni, că bunicul meu a trecut la Domnul, și atunci, acest lucru e important, fiindcă într-adevăr el a murit pe 4 octombrie, însă cum toate ziarele, toate posturile de radio au anunțat vestea pe 5 octombrie, a pornit această idee că el a murit pe 5 octombrie. Însă pentru a respecta 100% adevărul istoric, el a murit cu 20 de minute înainte de ora 12.00, pe 4 octombrie. El dorise foarte mult ca Părintele Galeriu și Părintele Bordașiu să fie cei care îl îmbracă, îl pun în hainele preoțești. I-am trezit și pe ei, am luat mai multe taxiuri, ne-am dus până acolo, în strada Silvestru. Era o furtună de nedescris, era ceva apocaliptic, ploua, bătea vântul, era ceva de groază! Am așteptat vreo două ore și jumătate, până când au fost ei gata, și ne-am dus la spital. Ei au făcut atunci asta. Așa a fost ziua de 4 către 5 octombrie.

I.V.: Părintele împlinise, avea 90 de ani.

D.H.I.: Trebuia să împlinească 90 de ani, pe 16 noiembrie.

Cel mai piratat teolog român. 130 de ani de la naștere și 30 de ani de la moarte: Dumitru Stăniloae, o viață de duhovnic și de cărturar. Dumitru Horia Ionescu despre o ediție a unui volum apărut la Craiova: „Cine citește acea carte poate foarte bine să înțeleagă că Stăniloae nu e întreg la minte.”

I.V.: S-a născut în 1903, a murit în 1993, la 90 de ani, aproape de 90 de ani. Acum suntem în 2023, când sunt 30 de ani de la moarte, și în anul în care sunt și 130 de ani de la nașterea Părintelui Stăniloae. Sunt cifre rotunde. Ce semnificație are acest an? Crezi că moștenirea Părintelui Stăniloae e una așa cum o merită opera sa din plin?

D.H.I.: În bună parte, da. În 1993 când a murit, tocmai începea să fie cunoscut. El, între 1948 și 1975 nu a putut să publice niciodată, cu excepția câtorva texte care au apărut în Glasul Patriei, iar acolo era Nichifor Crainic director. Au fost singurele lucruri publicat în perioada comunistă. În 1975, cumva, printr-o minune, Departamentul Cultelor i-a permis publicarea Volumului 5 din Filocalia. După aceea, aceasta a fost practic portița prin care s-a dat drumul, după aceea el a publicat cele trei volume din Dogmatica, a publicat și Ascetica și Mistica, intitulate Volumul 3 din Teologia morală, toate sub formă de manuale. Însă trebuia să fii bun cunoscător ca să știi că trebuie să te duci la magazinul acela de pe 11 iunie al Patriarhiei ca să cumperi cărți. După 1993 s-a schimbat radical situația, însă știi cum e, în acele timpuri aveam libertatea, care trebuie întotdeauna gestionată, de a face ceva. Și gestionarea libertății, din punctul nostru de vedere, al mamei și a mea, a fost aceea de a opri toate edițiile acestea absolut haotice, erau niște aventuri, în sensul cel mai clar al cuvântului. Îmi pare rău că nu mai am acea ediție de la Craiova, fiindcă este foarte interesantă, cred că e, într-un fel, o ediție de bibliofil, pentru că este o carte care pe fiecare pagină, cel puțin, fiecare rând are 2-3 greșeli, însă textul nu se termină, pur și simplu, la un moment dat, gata! Și cine citește acea carte poate foarte bine să înțeleagă că Stăniloae nu e întreg la minte. Asta e concluzia. Și ne-am luptat mult, fiindcă toți erau foarte agresivi, că „ce aveți cu noi, veniți din Germania, lăsați-ne în pace; vrem să ne îmbogățim”. Însă erau personaje care nu aveau nimic de a face cu o editură. Asta e o meserie care se învață, pe care nu poți să o treci, așa…

I.V.: Trebuie să spunem că tu lucrezi la una dintre editurile importante, din Germania, la Herder.

D.H.I.: Era foarte greu să îi oprim. Am beneficiat de sprijinul prietenei mamei, Lia Pardău, avocată, care era specializată. Fusese jurist-consult al Uniunii Scriitorilor, ea ne-a ajutat enorm, și încetul cu încetul am reușit să facem ordine, în sensul că avem absolut toate cărțile bunicului meu, apărute la Editurile Patriarhiei…

I.V.: Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă.

D.H.I.: Editura Basilica șamd. Însă acolo au specialiștii, au teologii și posibilitățile grafice de a face cărți foarte bune.

Înmormântarea Preotului Dumitru Stăniloae vs. Înmormântarea lui Frederico Fellini. Dumitru Horia Ionescu: „Ziua înmormântării bunicului meu are ceva din filmele lui Kusturica! A trebuit să ne batem să ajungem la mormânt”

I.V.: Atunci, în octombrie, 1993, descrii pe câteva pagini în dialogul cu Răzvan Bucuroiu, ziua înmormântării. Spui că a fost efectul unor improvizații, descrii niște scene absolut de film. De ce s-a întâmplat așa? Faci o paralelă între înmormântarea Părintelui Stăniloae și o înmormântare la care ai asistat puțin mai târziu, la Roma, cea a lui Frederico Fellini.

D.H.I.: Cred că ziua aceea, a înmormântării bunicului meu, are ceva din filmele lui Kusturica. Cu siguranță! Însă o asemenea stare de agitație generală, colectivă, nu am mai văzut niciodată. Seara, când ne-am întors de la înmormântare, mama și cu mine eram epuizați, dar epuizați fizic< să nu mai vorbim de toate problemele sentimentale care decurg dintr-o asemenea situație. O agitație, o gălăgie, o întreagă cavalcadă. Mergeam cu o mașină pe bulevard, către strada Cernica; am ajuns la Cernica, a trebuit să ne batem să ajungem la mormânt, era foarte multă lume, ceea ce era foarte frumos, dar nimic nu era organizat. A fost, într-adevăr, o întâmplare, pentru că nici măcar o lună mai târziu, eram la Roma, și am nimerit absolut întâmplător acolo unde, în fața bisericii, era depus Frederico Fellini. Însă toată lumea stătea liniștită, toată lumea era cumva cuprinsă de acest fior al tragediei care se întâmpla. În momentul în care au scos trupul neînsuflețit al lui Fellini toată lumea a început să aplaude. Și atunci pur și simplu, cumva, nu știu dacă am dreptate sau nu, însă comparația cu ce s-a întâmplat la București, cu bunicul meu, și această înmormântare, m-a doborât. A fost… m-a durut că nu s-a întâmplat la fel și la București. Cum să vă spun, nu pot da o explicație logică la ceea ce s-a întâmplat atunci. Cei care au fost acolo argumentează că a fost marea lor durere în fața pierderii și dispariției Părintelui Stăniloae. Totuși este foarte, foarte greu de acceptat, o asemenea dezordine într-un moment atât de tragic.

Tatăl lui Dumitru Stăniloae, în America? Dumitru Horia Ionescu: „După nașterea bunicului meu, deci al cincilea copil, străbunicul a plecat în America. Era acea poveste, să faci mia de dolari la Detroit. Cum ei și spuneau acolo, nu Detroit, ci De Trăit.”

I.V.: Spui undeva, într-o carte a ta, în această antologie, Sub baza lui Dumnezeu, Drăguțul, apărută recent… îl citezi pe Umberto Eco și spui: „despre ceea nu putem vorbi, teoretic, trebuie să povestim”. Hai să povestim puțin despre Părintele, mai ales că o faci și în această carte de dialoguri cu Răzvan Bucuroiu. Părintele Stăniloae e al cincilea copil din familia sa.

D.H.I.: Da, era cel mai mic.

I.V.: Cel mai mic.

D.H.I.: Da!

I.V.: Sunt tot felul de discuții despre importanța ultimului copil în familii numeroase. Cum era familia Părintelui?

D.H.I.: Țărani adevărați, ardeleni. Străbunica mea venea de la Bran. Ei aveau această inteligență de a nu se căsători între ei în sat. Și atunci găseau formule, posibilități, să se căsătorească de așa natură încât să fie oameni din zonele învecinate, din satele învecinate. Dar erau oameni foarte simpli, și așa cum am înțeles de la bunicul meu, oameni cu o inteligență practică foarte dezvoltată. După nașterea bunicului meu, deci al cincilea copil, străbunicul a plecat în America. Era acea poveste, să faci mia de dolari la Detroit. Cum ei și spuneau acolo, nu Detroit, ci De Trăit.

I.V.: Între timp mia a devenit milionul de dolari, cum să faci un milion de dolari.

D.H.I.: Nu știu care este echivalentul…

A existat visul american pentru bursierii familiei Stăniloae? Copiii de țărani ardeleni, educați impecabili. Dumitru Horia Ionescu: „De fiecare dată când văd filmele americane cu mașinile acelea superbe, cu limuzinele acelea, mă gândesc, oare o fi lucrat și Ilie Stăniloae la una dintre aceste mașini?”

I.V.: Atunci era mia de dolari.

D.H.I.: A avut-o, a lucrat-o, la Căile Ferate, cum se duceau toți ardelenii atunci, și s-a întors cu mia de dolari după trei-patru ani, a reparat casa și și-a făcut o șură. Fratele mai mare al bunicului a rămas în SUA, s-a căsătorit cu o irlandeză, a rămas acolo, în zona Michigan, la celebrul Cary, care a fost orașul automobilelor americane. A lucrat la una dintre marile companii, nu știu, la Ford sau la General Motors. În orice caz, cum spuneam și în carte, de fiecare dată când văd filmele americane cu mașinile acelea superbe, cu limuzinele acelea, mă gândesc, oare o fi lucrat și Ilie Stăniloae la una dintre aceste mașini? Întrebarea mea… Străbunica mea l-a visat odată pe băiatul Dumitru în haine preoțești. Și asta pentru că era foarte credincioasă, avea în familie preoți. După aceea, când bunicul meu a terminat Școala Primară din Vlădeni cu nota maximă, era acel sistem frumos din Ardeal, al învățătorilor, care în mod automat selectau copiii foarte buni și îi propuneau bursei Gojdu. Acesta a fost și cazul bunicii mele, și bunica mea a avut bursa Gojdu. Și atunci, ei nu s-au opus.

I.V.: Un mare filantrop.

D.H.I.: Da, deși aveau nevoie, era ultimul băiat care rămăsese, era în SUA, Gheorghe plecase la București… totuși nu s-a opus și l-au lăsat și pe el să plece, deși pentru ei era foarte greu, pentru că nu au mai putut continua curtea, să lucreze la fân, la ce aveau.

Pr. Stăniloae, Șagunist până la moarte. Dumitru Horia Ionescu: „Un lucru foarte drăguț, când s-a întors din închisoare, una dintre primele întrebări pe care i le-au pus a fost dacă i-a rămas șapca de Șagunist. Și rămăsese.”

I.V.: A mers la Sibiu pentru că era aproape de Vlădeni?

D.H.I.: Nu, întâi a mers la Brașov, deci a fost Șagunist. Un lucru foarte drăguț, când s-a întors din închisoare, una dintre primele întrebări pe care i le-au pus a fost dacă i-a rămas șapca de Șagunist. Și rămăsese. A fost foarte norocos, nu știu, cred că acolo li se imprima ceva, erau șaguniști până la moarte.

I.V.: Un liceu foarte bun.

D.H.I.: Am înțeles că sunt 18 academicieni de acolo.

Pr. Dumitru Stăniloae, prietenul fizicianului Werner Heisenberg, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică

I.V.: Inclusiv Președintele Academiei Române, Ion Aurel Pop, este absolvent de Șaguna.

D.H.I.: După aceea, nu a fost în mod obligatoriu opțiunea lui Sibiul, s-a dus la Cernăuți. Și a avut, la început, legătură cu Mitropolitul Bălan, care era, mmm… La Atena, când își făcea doctoratul, era împreună cu viitorul Episcop Popovici, de la Oradea; ei au fost prieteni foarte buni toată viața. Și Popovici îi scria: „Bălan, am făcut asta, și am făcut asta, și am făcut asta”. Și la sfârșitul scrisorii bunicul meu îi scria: „Da, studiile mele merg bine, vă sărut dreapta.” Și când Mitropolitul Bălan îi răspundea, tot așa îi răspundea, o scrisoare lungă lui Popovici, și la sfârșit scria: „Multe salutări și binecuvântări pentru Stăniloae”. Inițial nu au fost într-o relație foarte apropiată, însă după aceea, Mitropolitul Bălan, după ce bunicul meu s-a întors din Germania, l-a selectat pentru a fi profesor la Academia Andreiana, cum se numea atunci, la Sibiu.

I.V.: La Tübingen a fost atunci.

D.H.I.: Nu, la Tübingen nu a fost, la München și la Berlin. Fiindcă la München a studiat Bizantinologia, cu profesorul Heisenberg, tatăl fizicianului. De altfel, bunicul meu a fost cu fizicianul prieten toată viața. Intrase în casa lui Heisenberg, era foarte bine primit.

Dumitru Stăniloae, tăcut când vedea vorba de anii detenției de la Aiud. Dumitru Horia Ionescu: „Nu a povestit niciodată ceea ce s-a întâmplat acolo. Nu era o temă de discuție”

I.V.: Pentru că ai pomenit de perioada de detenție a Părintelui, cum se raporta la anii aceia, cum privea anii aceia, care era perspectiva?

D.H.I.: Nu, nu vorbea. Foarte puțin vorbea. De fapt, am o singură amintire. Mergeam cu trenul de la Sibiu la Cluj. Și trenul a oprit în Aiud. Bunicul meu s-a uitat pe geam și a zis: „Da, Aiud.” Asta a fost. Nu a povestit niciodată ceea ce s-a întâmplat acolo. Nu era o temă de discuție. Era ceva pe care, cel puțin pentru noi, îl scosese din orice fel de dialog.

I.V.: Câți ani a fost închis?

D.H.I.: Cinci!

Detenție din pricina asocierii cu Rugul Aprins? Dumitru Horia Ionescu despre cauzele anilor de închisoare ai Părintelui Stăniloae: „A fost introdus în lotul Rugului Aprins. Asta e adevărat.”

I.V.: Cinci ani! Cât a contat experiența extraordinară a Rugului Aprins în biografia lui?

D.H.I.: El nu a făcut niciodată parte din Rugul Aprins. Și explicația este foarte simplă. Cred că – aceasta e părerea mea, cel puțin – avea cumva experiențe spirituale, duhovnicești, teologice, diferite. Bunicul meu era teolog. Și asta era ceea ce îl interesa. Se bucura foarte mult să fie în legătură cu intelectualii Rugului Aprins. Socializa foarte bine cu ei, se simțea foarte bine cu ei, îl plăcea. Unul dintre motivele pentru care, în 1953, 1954, a exclus să se mai întoarcă la Sibiu… Mitropolitul Bălan i-a spus să revină la Sibiu prin 1952-1953 și bunica mea ar fi vrut, fiindcă ea era sibiancă adevărată; dar el nu a mai vrut, fiindcă avea acum această experiență și această socializare cu intelectualii bucureșteni, care devenise foarte importantă. A fost în legătură cu ei, fără a fi un membru al Rugului Aprins. A făcut două-trei conferințe, a fost introdus în lotul Rugului Aprins, de facto, la sfârșit, pentru că el a fost arestat pe 16-17 septembrie 1958, când, de fapt, toți ceilalți erau arestați. Însă a fost introdus în lotul Rugului Aprins. Asta e adevărat.

Pr. Dumitru Stăniloae, nașul și prietenilor poeților și scriitorilor generației 1960

I.V.: După aceea, pentru că vorbeai de relațiile privilegiate pe care le-a avut, cu intelectuali, cu nume importante din cultura noastră, membri în Rugul Aprins, dar și după aceea. Și în această carte am văzut relații apropiate cu foarte mulți scriitori. Bunicii tăi au fost, înțeleg, nașii de cununie ai lui Aurel Dragoș Munteanu.

D.H.I.: Așa este!

I.V.: Mai mulți dintre copiii lui Ioan Alexandru au fost botezați de Părintele și de doamna Preoteasă.

D.H.I.: Așa este.

Casa lui Dumitru Stăniloae, plină de scriitori. Dumitru Horia Ionescu: „Până la moarte, a trăit în mijlocul unor oameni de cultură și era un lucru care îi plăcea”

I.V.: De asemenea, unul dintre poeții importanți ai generației anilor 1960, Gheorghe Pituț. Cum s-a apropiat de lumea literară? Sau lumea literară s-a apropiat de Părintele?

D.H.I.: Eu aș zice că mai degrabă lumea literară s-a apropiat de el. Fiindcă după ce a ieșit din închisoare, prin 1966-1967, dintr-o dată, au început să vină din ce în ce mai mulți scriitori la noi. Întâi venea unul, apoi aducea un altul, venea un altul etc. A contribuit foarte mult și faptul că mama a început să aibă activitate literară și publicistică, și atunci, într-un fel, și prin cunoștințele pe care le avea mama, scriitori, care spuneau „da, aș vrea să vin la tatăl tău”, și atunci mama îi aducea. Dar într-adevăr, până la moarte, a trăit în mijlocul unor oameni de cultură și era un lucru care îi plăcea. Îi plăcea să aibă discuții cu acești oameni care aveau un simț al lor, special. Discuțiile erau interesante, neașteptate, cu totul ieșite din comun. Era ceva care îl satisfăcea intelectual.

Dacă… Dumnezeu iubește lemnul și spațiile mici… Pr. Stăniloae iubea… garsonierele!

I.V.: Unde crezi că s-a simțit, din toate locurile în care a fost Părintele Stăniloae, cel mai bine? Unde a fost acasă pentru el?

D.H.I.: Cred că totuși că, pentru el, acasă a fost în ultima locuință de pe strada Cernica, numită acum Părintele Stăniloae. Sunt, trebuie să o spun direct, foarte mirat de ceea ce se spune acum peste tot; „garsonieră sărăcăcioasă”, știu eu, „locuință micuță”… era ceea ce ei își doreau. Să aibă o mică locuință în centrul Bucureștiului, care să fie bine încălzită, în timpul lui Ceaușescu era fundamental, și să fie la etajul I, nu le plăcea parterul, cum au stat în Calea Moșilor, ca să nu aibă probleme cu liftul, pentru că și atunci se oprea curentul, nu mai circulau lifturile. Pentru ei a fost acolo, ca să zic așa, între ghilimele, cuibul lor. Acolo se simțeau bine, era cald, era compact, le plăcea. Se vedea că acolo stau ei.

I.V.: Pe fosta stradă Cernica.

D.H.I.: Da.

I.V.: Pe Calea Moșilor era unde e Biserica Sf. Gheorghe vechi.

D.H.I.: Calea Moșilor 36, în curte unde este Muzeul Stăniloae.

Dumitru Horia Ionescu, despre Muzeul Dumitru Stăniloae: „Sper să fie, cât mai curând – în acest spațiu muzeal al capitalei, să fie recunoscut ca un muzeu adevărat”

I.V.: Cum ți se pare Muzeul?

D.H.I.: Foarte bun. E o inițiativă nemaipomenită. Cu timpul încerc și eu să sprijin… îmi aduc aminte de anumite lucruri, transmit din ce în ce mai mult lucrurile pe care le mai am. Este o inițiativă foarte bună, și în momentul în care va fi introdus – sper să fie, cât mai curând – în acest spațiu muzeal al capitalei, să fie recunoscut ca un muzeu adevărat, și atunci va fi, într-adevăr, un lucru foarte frumos. Îl felicit, încă o dată, și pe această cale, pe Părintele Sorin Tarcău, care e preot paroh acolo. El a avut această inițiativă de a nu mai închiria locuința și a o transforma în spațiu public.

Cărturar și duhovnic, cel mai important teolog român în Europa secolului trecut și cel mai modest părinte. Dumitru Horia Ionescu: „Era modul lui de viață, nu e o contradicție. Era un om care a plecat de la Vlădeni și a studiat la München. Însă el era de fapt vlădărean.”

I.V.: Cum crezi, care a fost secretul faptului uluitor că Părintele Stăniloae a îmbinat, deopotrivă, știința de carte uriașă a profesorului, a rectorului Institutului Teologic, a marelui cărturar, care era, cu această simplitate. Cu această a unei vieți trăite. Oamenii erau foarte atrași deopotrivă de ambele dimensiuni. Cum au coabitat savantul și simplitatea de Preot în ființa Părintelui Stăniloae?

D.H.I.: Fiindcă așa era el. Întotdeauna s-a recunoscut ca fiind un țăran ardelean. Nu i-a fost niciodată frică de acest lucru, de această sintagmă. Într-adevăr, se vedea mai departe ca fiind un țăran ardelean. Trăia cumva conform normelor pe care le învățase în copilărie, pentru că, de fapt, acolo oamenii trăiau într-un fel foarte simplu, dar în același timp dezvoltau experiențe de viață care încercau să le fie favorabile. Pentru că nu erau oameni bogați. Aveau ce le trebuie. Dar atunci știau că le trebuie, într-adevăr, formule de supraviețuire. Acest lucru i-a rămas bunicului meu întotdeauna impregnat, chiar și atunci când studia filosofii germani, sau traducea din Filocalii sau scria cursurile de doctorat de Dogmatică. Era modul lui de viață, nu e o contradicție. Era un om care a plecat de la Vlădeni și a studiat la München. Însă el era de fapt vlădărean.

Bestseller teologic, Filocalia, proiectul de a da „un vaccin împotriva unei societăți care era din ce în ce mai ateistă”. Adevărul neștiut din spatele operei teologice monumentale: Pr. Stăniloae traducea terapeutic, depășind astfel moartea primei sale fiice, Mioara

I.V.: Pentru că ai pomenit de Filocalia. Eu cred că în mare parte, cel puțin înainte de Revoluție, înainte de 1989, din discuțiile care îl vizau pe Părintele Stăniloae, popularitatea în creștere pe care o avea în ultimii ani, în anii 1980, vine și din acest efort de a publica Filocalia. Asta este clar. Cum a apărut ideea aceasta? De unde și până unde? Deși avea deja publicate volume de autor, era profesor la Institutul Teologic. Cum a venit ideea de a publica Filocalia? Care a fost miza în epocă a publicării Filocaliei?

D.H.I.: A fost un curent general în cadrul profesorilor ortodocși de Teologie, mai ales al celor greci-atenieni, de a renunța la această metodă de predare științifică, cazuistică, una care făcea din Teologie un fel de altă filosofie. Și atunci toți acești oameni își dădeau seama că soluția e în redescoperirea Sfinților Părinți; bun, niciodată, Sfinții Părinți nu au fost uitați. Existau, întotdeauna, în studiul teologic. Dar accentul nu era pus neapărat pe studierea textelor Sfinților Părinți. Și atunci, dorința a fost de a introduce în cadrul învățământului teologic o mai mare accentuare a textelor Sfinților Părinți. Era un membru al acestui curent. S-a dus la Muntele Athos, ceea ce pe atunci, nu era foarte obișnuit. Nu era curentul acesta de pelerinaj pe care îl avem acum, toată lumea pleacă cel puțin o dată pe an la Muntele Athos. Dar a găsit un manuscris al Sf. Grigorie Palama, știa, îl cunoștea, și a început să lucreze pe text. Inițial a fost ceva de ordin, să zicem așa, pedagogic, poate. Dar după aceea, prin moartea fiicei mai mari, a Mioarei, în anul 1944, în situația bombardamentelor, au plecat la Șura Mare, satul în care s-a născut bunica, la 6 kilometri de Sibiu, și acolo a început să traducă în mod sistematic. A fost pentru el și un fel de terapie, pentru că era un om suficient de inteligent să își dea seama că într-o situație din aceasta, cum Mioara fusese 6-7 ani grav bolnavă, după aceea trecuse la Domnul, a avut nevoie și de un sprijin care să îl întărească în această durere, și atunci dorea, vedea că lucrurile încep să se schimbe. Din această direcție pedagogică, de universitate, a traducerii textelor Sfinților Părinți, și a comentariilor acestor traduceri, a apărut ideea de a da tuturor oamenilor posibilitatea de a avea un fel de vaccin împotriva unei societăți care era din ce în ce mai ateistă. După aceea, în orice caz, a militat ca oamenii să aibă, prin aceste cărți, posibilitatea de a rămâne în legătură cu divinitatea.

I.V.: Care crezi că e opera lui fundamentală?

D.H.I.: Filocalia, fără discuție. Însă și-a iubit în egală măsură toate cărțile.

12 volume ale Filocaliei lui Dumitru Stăniloae, remediul împotriva ateismului apărut în anii ’40

I.V.: Pentru absolvenții de Teologie, cei care au făcut Istorie, Teologia dogmatică, cursul de Ascetică și Mistică, cele care au devenit normative pentru învățământul teologic, sunt printre cărțile de referință. Deci Filocalia ar fi opera fundamentală, dar spui că în egală măsură ținea la toate cărțile lui.

D.H.I.: Ținea la toate cărțile lui, însă Filocalia era într-adevăr ceea ce l-a preocupat până la urmă cel mai mult, lucrul la care a muncit cel mai mult. Normal, sunt 12 volume, plus celelalte traduceri, din Sfinții Părinți, care au apărut în alte colecții. Cred că această idee de a arăta oamenilor care sunt valorile și comorile ascunse în cărțile Sfinților Părinți, l-a făcut să gândească Filocalia ca o lucrare fundamentală și în același timp absolut necesară a felului cum gândea și cum dorea ca într-adevăr credința creștină să nu cumva să fie diluată de aceste curente ateiste, care apăruseră începând de la mijlocul anilor ’40.

Relația dintre Dumitru Stăniloae și Arsenie Boca. Dumitru Horia Ionescu: „Erau ca un binom. E greu de presupus că două personalități atât de mari să rămână toată viața.”

I.V.: La primele volume a colaborat cu Părintele Arsenie Boca?

D.H.I.: A fost la Șura Mare și Părintele Arsenie Boca. În acea vară au stat acolo. Știți cum este, când traduci și scrii tu, traduci mult mai repede decât scrii. Fiindcă scrisul e ceva care te frânează tot timpul, și Părintele Arsene Boca a venit acolo și îl ajuta, mai ales în acest sens, fiindcă el scria foarte frumos și scria foarte repede, după dictare. Se înțelegeau bine, era un binom atunci. Însă cred că nu ar fi putut să rămână așa pentru restul vieții, pentru că cei doi erau personalități importante, însă și diferite. A fost normal ca la un moment dat Părintele Arsene Boca să dorească să își refacă drumul lui. Și drumul lui a fost la Sâmbăta, întâi și întâi, acolo îl ajuta foarte mult pe bunicul meu în continuare, fiindcă îl recomanda. Filocaliile se făceau ca un fel de abonament, oamenii subscriau și primeau un volum după celălalt. Și aceasta a fost, evident, munca, la care s-a adăugat meritul Părintelui Arsenie Boca. După aceea, fiecare cu destinul lui. E greu de presupus că două personalități atât de mari să rămână toată viața.

Teologul iubirii: Dumitru Stăniloae, un om de un calm „neverosimil”

I.V.: Cum a apărut sintagma de teologul iubirii? Crezi că îl caracterizează?

D.H.I.: Cred că îl caracterizează. În același timp, foarte bună ar fi și sintagma teologul Sfintei Treimi, fiindcă a avut într-adevăr o ușurință fenomenală de a înțelege și explica toate normele dogmatice legate de Sfânta Treime. Într-adevăr, prin felul care le explica el, toate aceste lucruri complicate deveneau dintr-o dată foarte ușoare. Foarte ușor de înțeles. Da, iubirea lui Dumnezeu este ceea ce pentru el, cum să spun… pentru el nu a fost un soi de concept teologic teoretic. Liniștea lui, fiindcă asta pot să o mărturisesc, avea un calm care este neverosimil, aș putea să spun… Acum, îmi dau seama, dacă aș fi eu numai 10% atât de calm cum este el, ar merge nemaipomenit. Însă era atât de calm, și cred că acest calm se trăgea tocmai din faptul că el era convins și trăia această frumoasă concepție teologică și înțelegere teologică a iubirii lui Dumnezeu pentru noi toți, creaturile sale.

Testamentul duhovnicesc lui Dumitru Stăniloae: „Sfânta Treime sau la început a fost iubirea”

I.V.: A și scris după Revoluție, nu cu mult timp înainte să moară, o carte, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea.

D.H.I.: Cred că este, într-adevăr, testamentul său duhovnicesc. Acolo cred că el și-a exprimat toate gândurile pe care le-a trăit, efectiv, toată viața.

Bunicul-profesor: Dumitru Stăniloae, meditatorul nepotului său, Dumitru Horia Ionescu. „Încă știa Ebraică!”

I.V.: Pentru tine, ca nepot al lui, ca băiat care ai crescut lângă Părintele Stăniloae, unul dintre marii duhovnici ai noștri și profesori de Teologie, lecția cea mai puternică pe care o ai este una de ordin teologic sau una de natură umană?

D.H.I.: Nu, una de natură umană. Am vrut foarte multă vreme să fac istorie, însă atunci, către sfârșitul anilor ’70, Facultatea de Istorie era din ce în ce mai politizată. Trebuia să înveți pe dinafară citate din Ceaușescu, și erau tot felul de, mă rog… așa era spiritul timpului. Acesta a fost motivul pentru care m-am îndreptat către Teologie. Am acceptat acest lucru, m-am pregătit foarte bine, cu el, un an jumate, pentru examenul de admitere. Și am fost atât de bine pregătit, încât când am terminat examenul asta a fost întrebarea mea: „asta a fost totul?” Și după aceea, bineînțeles, mă fascina ideea că încă își mai aducea aminte de Ebraică. Fiindcă făceam Ebraică cu Părintele Chialda, și ne învăța bine Ebraică, însă după aceea aveam examenul unde trebuia să citim și să traducem.

I.V.: Mai greu.

D.H.I.: Foarte greu! Și încă mai știa ebraică!

Cum e să fii nepotul lui Dumitru Stăniloae?

I.V.: Cum te priveau profesorii știind că ești nepotul Părintelui Stăniloae?

D.H.I.: Of, asta a fost o problemă dificilă. Am fost puțin mirat– nu toți se raportau astfel, dar am avut anumite dificultăți, atunci eram mai tânăr, și asemenea dificultăți mă tulburau. A trecut, însă nu aș spune că era o reacție adversă generală, erau niște ascuțișuri, clar.

Iubit de lume, prețuit de teologi. Dumitru Horia Ionescu despre posteritatea Pr. Dumitru Stăniloae: „Când ești o personalitate, nu toată lumea te detestă. Sunt și unii care te detestă. Și atunci este în egală măsură între teologi și toți ceilalți, unii îl acceptă, alții nu îl acceptă.”

I.V.: Crezi că Părintele Stăniloae a fost și este iubit mai degrabă de teologi sau de oamenii simpli, de publicul larg?

D.H.I.: Cred că în egală măsură, astăzi și de teologi, și de publicul larg. Cum s-ar spune, adică, asta e partea ascunsă a lumii. Când ești o personalitate, nu toată lumea te detestă. Sunt și unii care te detestă. Și atunci este în egală măsură între teologi și toți ceilalți, unii îl acceptă, alții nu îl acceptă. Nu vreau să fac o comparație forțată, dar din câte știu, și în ceea ce privește muzica lui Mozart este cam același lucru.

Părinte-Bunic. Dumitru Horia Ionescu: „El nu a fost un profesor. El a fost un bunic. M-am înțeles bine cu el și îl respectam pentru că îmi dădeam seama că a nu-l respecta, ar trebui să fiu prea prost, acesta ar fi cuvântul ca să nu îl respect.”

I.V.: Sigur, tu ți-ai făcut un drum al tău, în țară, după aceea în Germania, la Freiburg, unde ai plecat în anii ’80, publici tu însuți teologie, faci eseuri teologice. A fost, la un moment dat, cum ai văzut să fii nepotul Părintelui Stăniloae? Este o povară sau o binecuvântare? Ți-a fost ușor sau ți-a fost greu?

D.H.I.: Nicicum. Pentru mine nu a fost în orice caz, niciodată, o povară. Pentru că am avut această șansă a formării, în copilărie, în adolescență, până la 24 de ani, când am plecat, m-am format stând pur și simplu lângă el. El nu a fost un profesor. El a fost un bunic. Însă prin ceea ce mă învăța tot timpul în relațiile normale, de zi cu zi, plus toate discuțiile la care asistam când veneau diferiți invitați la el, când avea invitați, era wow!

I.V.: Ziua Porților Deschise, care era tot timpul.

D.H.I.: Cam așa.

I.V.: Ai o amintire pregnantă, un moment care te-a răvășit, tulburat, și pe care îl ții minte până azi?

D.H.I.: Totul era foarte normal, nu aș putea să spun că existau vârfuri, ca la o diademă, și deodată, ca la o ecografie sau așa ceva, când totul începe să fie când sus, când jos, și brusc, un fel de seism… nu, totul a fost o diagramă în niște limite foarte normale. M-am înțeles bine cu el și îl respectam pentru că îmi dădeam seama că a nu-l respecta, ar trebui să fiu prea prost, acesta ar fi cuvântul ca să nu îl respect. Pentru că nu încerca să își impună respectul, însă prin felul în care se comporta cu mine, nu puteam să fiu altfel decât respectuos. Nu, nu știu niciodată să fi fost cu totul așa ceva, cu totul spectaculos. Nici nu era genul lui, calmul lui era un calm iubitor, foarte afectiv, care era mereu același.

Lecția lui Dumitru Stăniloae pentru copiii lui și pentru România: „Să nu renunți!”

I.V.: Care crezi că ar fi marea lecție predată de Părintele Stăniloae, pentru tine, și pentru România?

D.H.I.: Of, Doamne Dumnezeule… pentru mine, să nu renunț niciodată. Fiindcă el nu a renunțat niciodată. Întotdeauna îmi spunea că merită să lupt. Ceea ce, în tinerețea mea, nu prea respectam. Între timp, mă rog, m-am mai copt la minte, ca să zic așa. Pentru România, da! Poate că tot același lucru, să nu renunțăm la ideea de a ne face într-adevăr o țară frumoasă. Cred că până la urmă, tot vom reuși, în ciuda dificultăților care apar.

Cea mai înaltă distincția în lumea teologică, Premiul Fischer, pentru Pr. Stăniloae. De ce nu a rămas profesor la niciuna dintre universitățile europene care l-au dorit?

I.V.: Nu a fost tentat niciodată, pentru că a participat la multe conferințe teologice în străinătate, nu a fost tentat să rămână în afară?

D.H.I.: Nu, nu a avut multe posibilități. Începând cu studenția de la München, unde i s-a propus să rămână în cadrul Facultății din München. Dar a refuzat. Alegerea lui a fost la Sibiu. Apoi a fost episodul acela din 1973-1974, când a primit Premiul Fischer, la Tübingen,  poate unul dintre cele mai mari premii pe care un teolog poate să le primească. Și atunci i s-a propus cel puțin un semestru sau două semestre ca profesor emerit la Tübingen. Să se ducă. Și a zis că nu are timp, traduce Filocalia.

Pr. Stăniloae, în fața televizorului la Campionatul Mondial de Fotbal. Dumitru Horia Ionescu: „Avea o modă de-a lui, mă întreba pe mine cu ce echipă ținem”

I.V.: Trebuie să spunem că marele savant avea și o dimensiune foarte omenească și ludică, mergea la Teatrul Mic, unde era Dinu Săraru director.

D.H.I.: Categoric.

I.V.: S-a uitat la Campionatul Mondial de Fotbal. Spui că v-ați uitat împreună la mondialul din 1966. Din Anglia!

D.H.I.: Da, fiindcă tocmai cumpărasem televizorul!

I.V.: Se ducea la teatru, se uita la fotbal; ceea ce este o mare surpriză.

D.H.I.: S-a uitat atunci. Avea o modă de-a lui, mă întreba pe mine cu ce echipă ținem. Habar nu aveam. Și dacă juca Brazilia, ziceam, nu ținem cu Brazilia, căci ăștia sunt latini. Deci cam asta era relația lui cu fotbalul. După aceea nu l-a mai interesat. Însă teatrul, cinematografia, dorea foarte mult să știe tot ceea ce se întâmplă în zona culturală. Era foarte interesant. Și bineînțeles momentul Sărindar, Teatrul Mic, a fost, și pentru el, într-adevăr, un eveniment în acei ani. Se ducea cu mare bucurie.

Citat sau citit? Dumitru Horia Ionescu despre Pr. Dumitru Stăniloae: „Cu siguranță este foarte citat, și m-aș bucura dacă ar fi mai mult citit, e adevărat”

I.V.: Crezi că există riscul, mai cu seamă în lumea teologică, un risc ca Părintele Stăniloae să fie mai degrabă citat decât citit?

D.H.I.: Bănuiesc că se și întâmplă. Este foarte posibil.

I.V.: Suntem într-un an aniversar și trebuie să abordăm și asta.

D.H.I.: Cu siguranță este foarte citat, și m-aș bucura dacă ar fi mai mult citit, e adevărat. Însă aceasta cred că este și una dintre datoriile pe care le am eu, fără să îmi supraevaluez posibilitățile, însă toată această încercare, mai ales la asemenea evenimente, de a reîmprospăta memoria bunicului meu, și prin diferite cărți și alte acțiuni, pe care încerc să le organizez, este tocmai această invitație a oamenilor, de a-l citi, întâi și întâi, pe Stăniloae, înainte de a-l cita. Suntem foarte grăbiți azi, și într-adevăr, un citat rezolvă o problemă. Însă dacă într-adevăr va fi mai mult citit, și va fi citit în continuare, este un pariu pe care eu l-am câștigat, ca și restul societății.

90 de ani de la nașterea Lidiei, fiica Pr. Dumitru Stăniloae: scriitoare, poetă, iubitoare de pian. Dumitru Horia Ionescu despre mama lui: „A mai scris poezie, însă numai pentru ea. Nu a mai vrut să le mai publice.”

I.V.: Pentru că vorbim despre păstrarea memoriei Părintelui Stăniloae, trebuie să pomenim această carte, ajunsă la mai multe ediții, a Lidiei Stăniloae, mama ta, Lumina faptei din lumina cuvântului, împreună cu tatăl, Dumitru Stăniloae. Sunt și 90 de ani, anul acesta, de la nașterea mamei tale, scriitoarea Lidia Stăniloae.

D.H.I.: Mă bucur foarte mult că ai pomenit de această carte. Ea a început prin a scrie poezie în România și într-adevăr, a fost foarte repede acceptată în acest cerc al poeților anilor ’60-’70, care, trebuie să o spunem, erau redutabili. Erau foarte buni!

I.V.: Generația ’60 este cea mai bună generație postbelică.

D.H.I.: Da, și după aceea, după ce am ajuns în Germania, ea a mai scris poezie, însă numai pentru ea. Nu a mai vrut să le mai publice. A început cu romanele, a scris mai multe romane, și după aceea a început să scrie eseuri. Activitatea ei literară a fost permanentă. Începând de la mijlocul anilor ’60, când nu a mai avut timpul să scrie, și avea din nou un pian, însă cânta din ce în ce mai puțin și scria din ce în ce mai mult. Însă acum, când sunt treizeci de ani de la moartea bunicului meu, m-am bucurat foarte mult că a apărut și a patra ediție din roman, din memorialistica mamei mele, în legătură cu bunicul.

Cât e realitate și cât e ficțiune din Raiul inocenților, volumul Lidiei Stăniloae?

I.V.: Eu am citit, eram în liceu, și îmi amintesc cu plăcere, un roman, Raiul inocenților, apăruse la Cartea Românească. L-am citit la un an după aceea. O poveste foarte interesantă. Era ceva din biografia Părintelui Stăniloae acolo?

D.H.I.: Nu din biografia bunicului meu, ci sunt personaje pe care mama, cred, dintr-un anumit punct de vedere, și eu, le-am întâlnit. Sunt personaje pe care ea cumva le-a observat, însă le-a așezat într-o altă structură. Toți, și părinții Taniei, și Soniei, și ai tuturor celorlalte personaje, au existat cumva și au apărut cumva episodic, în viața mamei. Și ea, când și-a gândit romanul, a făcut o legătură între aceste personaje reale și ceea ce voia el să scrie în roman, cum să își structureze ea romanul. Este, într-adevăr, un moment de adevăr, și toate personajele din roman sunt luate, într-adevăr, din experiența de zi cu zi. Însă restul este beletristică.

I.V.: Cred că este un moment bun să evocăm o persoană și o personalitate pe care o cunoaștem amândoi și care era în relații foarte bune cu mama ta, l-a cunoscut bine și pe Părintele Stăniloae. Întorcându-ne în timp, la un an după moartea Părintelui, în 1994, eu editam o revistă, când eram în Seminarul Teologic de la Târgoviște, Cred, se chema, și am publicat un număr tematic dedicat Părintelui Stăniloae la un an de la moartea sa. Au fost texte bune, după părerea mea, dar tu ai avut câteva observații pe elemente mai ales din biografia Părintelui Stăniloae. Le-ai trimis prin intermediul doamnei Elena Solunca Moise, a ajuns la mine acel text, publicat într-un număr următor. Sper să îl găsesc și să ți-l dau, să îți fac această surpriză, cu o revistă, un text al tău, din 1994.

D.H.I.: M-aș bucura mult, pentru că, de fapt, acesta a fost debutul meu scriitoricesc în România.

I.V.: Iată. Din păcate, cea care a intermediat acea publicare, doamna Elena Solunca Moise, s-a prăpădit, recent, cred că acum doi ani.

D.H.I.: În timpul epidemiei, în orice caz.

Dumitru Horia Ionescu despre Elena Solunca Moise: „Ne scriam, corespondam, îmi scria la Freiburg, și după aceea ea a fost, până la sfârșitul vieții bunicului meu, cea care la însoțit foarte fidel, dar în același timp și cu o înțelegere intelectuală foarte fină a ceea ce constituia bunicul meu atât ca om, cât și ca preot și intelectual. Deci ea a fost cea care l-a înțeles cu adevărat.”

I.V.: Cum v-ați întâlnit, cum ți s-a părut doamna Elena Solunca Moise?

D.H.I.: Îți mulțumesc foarte mult pentru această întrebare, pentru că eu o iubesc pe doamna Elena Solunca și o voi iubi toată viața. Cred că oricine e de bună credință, nu poate decât să o iubească, fiindcă era un om cu totul și cu totul ieșit din comun. De o noblețe sufletească, așa cum foarte rar întâlnești. Am întâlnit-o când a venit prima dată la București, în 1992, și deja era foarte apropiată de bunicul meu, se vedeau foarte des. Atunci am cunoscut-o, după aceea am intrat într-o legătură directă cu ea, ne scriam, corespondam, îmi scria la Freiburg, și după aceea ea a fost, până la sfârșitul vieții bunicului meu, cea care la însoțit foarte fidel, dar în același timp și cu o înțelegere intelectuală foarte fină a ceea ce constituia bunicul meu atât ca om, cât și ca preot și intelectual. Deci ea a fost cea care l-a înțeles cu adevărat. Și în acele zile teribile de la spitalul Fundeni, când bunicul meu nu mai voia să mai vadă aproape pe nimeni, și făceam un fel de filtru la poartă, aveam un fel de rezervă acolo și stăteam de ușă, căci voiau tot timpul să intre diferiți, și unii voiau să îi lase… ne purtam destul de rău, spuneam: „Plecați, nu aveți voie!” șamd., însă doamna Solunca intra întotdeauna și i-am permis acest lucru. Pentru că bunicul meu se bucura pe patul spital să o vadă. Cred că a fost o altă fiică a lui.

I.V.: Avea o pregătire filosofică, filologică și teologică în mod special, și dincolo de asta, era o persoană extraordinară. Are o carte în care sunt antologate o parte dintre eseurile publicate, mai cu seamă în anii 1990, în Caiete critice. A lucrat și la Contemporanul, a făcut revista Academia, mulți ani. Cartea se cheamă Cuviința tainei. Mi se pare o sintagmă foarte inspirată în cazul ei.

D.H.I.: Cvasiteologică și filocalică, până la un anumit punct. Ea, într-adevăr, înțelegea acest adevăr a ceea ce este cumva dincolo de noi, dar în același timp este aproape de noi, dacă îl accepți, îl lași să te pătrundă, și apoi poți să îl înțelegi. Într-adevăr, felul ei, de a fi și creștin, și intelectual, filosofic, reprezenta o îmbinare a tuturor preceptelor pe care le adapta la existența ei de o manieră cu totul și cu totul ieșită din comun; dar îi ieșea acest lucru, fiindcă sunt mulți care încearcă așa ceva, dar nu le reușește, și atunci totul este ceva penibil și artificial. Cei care fac pe marii savanți șamd. Ea era un mare savant, însă nu interesa să îi spună cineva că este un mare savant. Era de la sine înțeles că ea este un mare savant.

I.V.: Foarte modestă și altruistă.

D.H.I.: Exact!

Părintele Dumitru Stăniloae, canonizat în 2025? Ce crede familia sa

I.V.: Cum ți se pare, cum crezi că este perspectiva în care, în anul 2025, Părintele Stăniloae să fie canonizat?

D.H.I.: Eu sunt membru al familiei și din acest motiv nu am ce să spun. Este ceva care este dincolo de atribuțiile mele, dacă așa vrea Dumnezeu, atunci foarte bine, să fie așa. Dar mai mult decât atât…

Ce ar face Dumitru Horia Ionescu, „De-ar fi Sancho Panza?” „Visătorii întotdeauna se sprijină pe realiști”

I.V.: Tu ai un text în acest volum, Sub paza lui Dumnezeu, Drăguțul, care se cheamă „De-aș fi Sancho Panza”.

D.H.I.: Da…

I.V.: Nu ești Sancho Panza, ești Dumitru Horia Ionescu. Care e miza, de ce ți se pare că accentul ți se pare mutat, în Cervantes, spre Sancho Panza?

D.H.I.: Realismul. Pentru că avem mulți visători. Este foarte bine să fie mulți visători, dar visătorii întotdeauna se sprijină pe realiști. Și cred că un mic grăunte de realism în tot ceea ce faci te ajută uneori și în același timp îți dă și posibilitatea să aspiri spre ceva ce este poate utopic. Însă prin realism poți să îți și îndeplinești până la un anumit punct idealurile utopice, dându-ți seama că nu tot ceea ce zboară se mănâncă. Dar știind că dacă ai o anumită disciplină în gândire, poți să obții foarte mult din ceea ce părea, la un moment dat, în trecut, nerealizabil. De aceea, pentru mine, Sancho Panza e personajul central din Don Quijote. Fără el nu ar fi nimic. Don Quijote singur este lipsit de coerență în tot ceea ce face. Și el este să zicem baza – dacă ar fi o clădire, el este fundamentul clădirii. După aceea Don Quijote vine cu etaje frumoase, cu ornamente, cu ferestre deosebite, cu arhitectura în complexul acesta, însă dacă nu ar exista Sancho Panza clădirea s-ar dărâma.

Nepotul Pr. Dumitru Stăniloae, Dumitru Horia Ionescu, despre Ionuț Vulpescu: „Citiți-l în fiecare săptămână pentru că merită!”

I.V.: Dumitru Horia Ionescu, îți mulțumesc mult pentru această discuție, și aș vrea să te rog în final să adresezi un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

D.H.I.: E un îndemn foarte simplu, citiți-l în fiecare săptămână pentru că merită.

I.V.: Mulțumesc mult! Încă ceva. Ai plecat în Germania în 1984!

D.H.I.: Da!

I.V.: A trecut ceva vreme, dar continui să scrii în română, să gândești în română…

D.H.I.: Scriu în română și gândesc în română, dar pot să scriu și să gândesc și în română, și în germană.

I.V.: Mulțumesc mult!

D.H.I.: La serviciu, trebuie să o fac așa…

I.V.: Mulțumesc mult pentru gândirea din limba română din acest episod.

D.H.I.: Eu încă o dată îți mulțumesc foarte mult, fiindcă mi-ai dat posibilitatea să fiu și eu parte din aventura ta nemaipomenită, și da, și acest lucru trebuie spus, fă, te rog frumos, mai departe, această frumoasă inițiativă a ta, pentru că noi toți beneficiem de ea.

I.V.: Să nu cedăm, nu?

D.H.I.: Să nu cedăm niciodată…

I.V.: Mulțumesc mult.

D.H.I.: Eu îți mulțumesc.