Episodul 9 al sezonului 3 al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, îl aduce la microfon pe unul dintre cei mai pasionați practicanți de rugby din România, din clubul celor care sunt Old Boys. Se pricepe la eseu atât pe teren, cât și pe hârtie, atunci când trebuie să fie critic cu sportul care reprezintă cea mai mare slăbiciune pe care o are. E polemic, pentru că așa își face meseria de zi cu zi, ca sociolog, și nu știe o altă cale pentru a fi autentic, chiar și când scrie un comentariu sportiv, alta decât a spune lucrurilor pe nume, inclusiv când tabela de marcaj face ca adevărul să doară. Știe că sportul înseamnă sacrificiu, investiții și recunoaștere, și e îngrijorat de contraperformanța sportivilor în loturile naționale, în orice tip de sport. În viață se ghidează după regula lui Marc Twain: „peste 20 de ani o să îți pară rău nu de lucrurile pe care le-ai făcut, ci de cele pe care nu le-ai făcut”. Mirel Palada vine la Avangarda să povestească despre marile meciuri ale vieții lui și ale hobbyului care l-a dus către lumea rugby-ului: explică de ce fotbalul l-a dezamăgit în ultimii ani, în ce măsură e adevărată zicala cărugby este un sport de golani jucat de gentlemeni, când fotbalul este un sport de gentlemeni jucat de golani, și cum a evoluat Argentina, de la țara lui Maradona în care mâna lui Dumnezeu a intrat pe teren, până la statutul de semifinalistă în campionatele mondiale de rugby. Sociologul Mirel Palada îi destăinuie fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, și cât l-au costat polemicile din spațiul public, și de ce entuziasmul și generozitatea sunt singurele valori pe care le mai prețuiește în intimitatea vieții sale și în relația cu lumea, în egală măsură. Un podcast incendiar despre fotbal și rugby, de la dreapta la stânga terenului și a spectrului ideologic, despre sporturile claselor sociale în conflict și despre pronosticurile finalei Campionatului Mondial de Rugby!

Interviul integral poate fi urmărit accesând linkul: https://www.youtube.com/watch?v=tr6QBVVK4pM

Mirel Palada: „Vorbeam în proză și nu știam.” De ce deviza lui Mark Twain, „peste 20 de ani o să îți pară rău nu de lucrurile pe care le-ai făcut, ci de cele pe care nu le-ai făcut!” a devenit imperativul de viață al lui Mirel Palada?

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să îl am invitat pe sociologul, cinefilul politic, practicantul și pasionatul de rugby, Mirel Palada. Mirel, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea.

Mirel Palada: Eu îți mulțumesc de invitație, sunt onorat să fiu aici. Salutări și toate cele bune!

I.V.: Cred că nu te-a mai întrebat de mult cineva sau sper că nu te-a mai întrebat de mult timp cineva lucrul acesta, foarte important pentru tine. Cum te-ai apropiat de rugby?

M.P.: A fost o chestie foarte interesantă, pe principiul lui Mark Twain. La vremea respectivă nu îl știam, pe urmă l-am aflat, mi-am dat seama că vorbeam în proză fără să știu. Are Mark Twain o vorbă: „peste 20 de ani o să îți pară rău nu de lucrurile pe care le-ai făcut, ci de cele pe care nu le-ai făcut”. Aveam undeva în jur de 35 de ani, deci asta era prin 2007, 2008. Mă uitam de ceva timp la Rugby, să fie vreo 10 ani de zile. A fost un sport pe care în tinerețe – tinerețe, mă rog, în adolescență – știi, pe vremea comunismului, se dădeau meciurile de la turneul celor cinci națiuni.

I.V.: Până la un punct…

M.P.: Până la un punct, exact… Mă uitam, erau interesante, mi se păreau un pic cam plictisitoare, mă uitam la fotbal la chestiile astea absolut monumentale, Campionatul Mondial, Campionatul European, era o întreagă…

I.V.: Ai și scris și m-a surprins, ai un condei și o aplecare spre fotbal pe care nu o știam.

M.P.: Fotbalul, un sport pe care în momentul de față aproape îl disprețuiesc pentru felul în care s-a schimbat. E vorba și de fotbal intern, dar și de fotbal internațional, care s-a schimbat într-un spectacol din ce în ce mai găunos. Dar e vorba de nostalgia tinereții, a copilăriei, în care nu aveam parte de campionatele mondiale și europene că nu erau transmise, iar taică-miu organiza chestia asta, făcuse o antenă cu care prindea bulgarii și era un eveniment în sine. Țineam minte toate echipele.

Mirel Palada, rugby pentru prima dată, ad hoc, în stradă, la întoarcerea de pe Murrayfield de la campionatul mondial de rugby din 2007: „Îți dai seama că am rămas fără suflu, dar senzația, senzația aia instinctivă, foarte fizică, de participare la chestia aceea a fost nemaipomenită, și acela a fost declicul prin care mi-am spus: dacă nu încerc acum, o să îmi pară rău că nu o fac.”

I.V.: Ce s-a întâmplat la 35 de ani?

M.P.: La 35 de ani s-a întâmplat că mă uitam la rugby de ceva timp, eram din ce în ce mai dezamăgit de fotbal, și a venit la un moment dat cineva care mi-a zis: dacă nu faci chestia asta acum, dacă nu încerci să o faci, o să îți pară rău. Atenție, aveam 35 de ani. La 35 de ani alții se lasă, eu nu făcusem niciodată sport de performanță. Făcusem sportul de tinerețe, fotbalul în curtea școlii, mers pe bicicletă, mers pe munte, deci eram sportiv, atletic, dar nu eram în logica de sport competițional, cu adevărat. Am întrebat un prieten care m-a trimis la altcineva, pe lanțul slăbiciunilor, du-te la ăia. Și, ah! Îți spun ce s-a întâmplat. Campionatul Mondial din 2007, mă invitase un prieten să mergem în Scoția, la Edinburgh, să vedem Noua Zeelandă cu Scoția. Mare meci! I-au bătut All Blacks pe scoțieni de le-a sunat apa în cap la ei acasă, ăla a fost campionatul în care Noua Zeelandă a mâncat bătaie pe nedrept de la Franța, în semifinală, dacă nu mă înșel. A fost un meci cu pas înainte, un meci legendar, de pe urma căruia au profitat nejustificat francezii. Când am ieșit de la stadion, pe drumul de la Edinburgh la Murrayfield, ieșea multă lume, erau zeci de mii de oameni care se îndreptau spre casă. Eh, și de la ieșire, de la Murrayfield, ieșeam împreună cu prietenii și cu toți ceilalți, zecile de mii, și pe stânga, văd și acum, imaginea, era o poartă deschisă cu un câmp mare de iarbă în față, pe urmă mi-am dat seama, cred că era o școală sau un colegiu, ceva în genul acesta, în care se tăvăleau unii pe iarbă. Erau niște spectatori care aveau și o minge la ei și făceau o miuță. Dar o miuță din asta, foarte in pronto, spontană, absolut neorganizată, cinci băieți cu cinci băieți sau cât s-a nimerit. Se aduna lumea și se băgau câte unii. Și a venit chestia asta, spontană, hai să mă bag și eu. Și a durat, nu știu cât a durat. Au durat două minute, cinci minute, fumam, nu aveam plămâni, și când am împins acolo și m-am tăvălit cu ăia, îți dai seama că am rămas fără suflu, dar senzația, senzația aia instinctivă, foarte fizică, de participare la chestia aceea a fost nemaipomenită, și acela a fost declicul prin care mi-am spus: dacă nu încerc acum, o să îmi pară rău că nu o fac. Și am ajuns în țară, la vreo jumătate de an, cum a fost inerția, i-am rugat pe unii să mă trimită și am ajuns la singurul club de Old Boys din București. Pe urmă au mai apărut și altele. Mă duc acolo, și acum văd imaginea, mă duc la vestiar, terminaseră un antrenament pe care îl aveau de două ori pe săptămână, și „Bună ziua!” „Bună ziua!” „Sunt ăsta, m-a trimis cutare, care era un arbitru”, „Da, e ok!” „Uite, aș vrea să joc și eu!” „Mmm” S-a uitat la mine ca la mașini străine: „Da, e ok, vedem dacă îți place, așa că poți”. „Ai mai jucat rugby?” „Nu am mai jucat!” „Ah, nu e o problemă! Vreo jumătate dintre noi nu au jucat. Uite, ăla a jucat, ăla a jucat, uite ăla nu a jucat. Ăla a făcut polo, ăla a făcut handbal, dvs. ce sport ați făcut?” Și spontan mi-a venit răspunsul, care la vremea respectivă era cât se poate de pertinent: „Bridge!” Problema este că plăvanii mei, că între timp au devenit plăvanii mei, nici nu s-au prins de poantă. De glumă! Că e vorba de un sport diferit…

I.V.: Nu prea seamănă…

M.P.: Nu prea seamănă, că stai în fund și dai niște cărți.

Mirel Palada, printre The Old Boys al rugby-ului de București: „Mi-am bușit un umăr!”

I.V.: Deci o miuță și cu țuguiata, la rugby, nu doar la fotbal, se poate?

M.P.: Se poate, dar a fost o experiență memorabilă pentru mine și care mi-a schimbat viața. Apoi antrenamentele astea care erau nu rugby adevărat, nu era cu contact, era touchul rapid. Alergi în loc de placaj, dar pe urmă m-am băgat la meciuri care se jucau cu placaj. Mi-am bușit și un umăr…

I.V.: Old Boys. L-am avut invitat recent pe nepotul marelui teolog Dumitru Stăniloae, care lucrează la o editură prestigioasă în Germania, la Herder și joacă rugby! Dumitru Horia Ionescu. E mai mare ca amândoi! Are peste 60 de ani! Și joacă în Germania Rugby săptămânal!

M.P.: Da! Sunt niște reguli bine definite la Old Boys, care sunt ușor diferite de regulile de la rugbyul obișnuit. În primul și în primul rând nu se împinge cu adevărat în grămadă. Se împinge, se face grămadă, dar mai mult se simulează, pentru că de la o anumită vârstă se rup oasele diferit și e vorba de un antrenament specific, știm bine că un antrenament de linia I – deși sunt jucători de linia I și care participă la grămadă – dar nu se mai împinge. Mai sunt încă două chestii: nu se ridică în tușă, tot așa, pentru că e vorba de un atletism pe care de la o anumită vârstă nu îl mai ai, și nu se dă cu piciorul. Nu se dă cu piciorul decât din propriul teren, altminteri nu există nici de urmărire. Atunci se schimbă un pic regulile, chiar dacă se joacă pe placaj. Se joacă pe placaj și se joacă pe grămadă spontană, cu toate celelalte reguli. E o tăvăleală, ți-am zis, mi-am bușit umărul destul de bine de la un placaj, am luat un genunchi în placaj de numa-numa la Chișinău. Am fost în toată lumea cu ei.

Sportul de clasă: fotbal vs. rugby, un joc cu și pentru gentlemeni sau pentru golani? Mirel Palada: „Acum, rugbyul, și din felul în care văd cum se desfășoară lucrurile, și din experiență directă, aici, în România, pe teren, are și persoane nemaipomenite, de adevărați gentlemeni, are și melteni.”

I.V.: Rămânem la definiția celebră a lui Pierre de Coubertin. Rugby este un sport de golani jucat de gentlemeni,  pe când fotbalul este un sport de gentlemeni jucat de golani. Ești de acord cu ce zicea Pierre de Coubertin?

M.P.: Poate la vremea dânsului era posibilă, pentru că aveai atunci de a face cu o structurare socială foarte bine definită, care spunea că rugbyul este sportul celor care au suficient de mult timp liber la dispoziție, deci un anumit statut social, o anumită resursă materială, cât să le permită două zile după aceea să zacă, să nu mai poată face nimic, pentru că tăvăleala e zdravănă. Ăsta, de exemplu, știi foarte bine că a fost unul dintre principalele motive pentru care Rugby League s-a separat de Rugby Union, în 1890 sau 1910, sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, când erau două chestii: prima, era întrebarea privind profesionalismul, să fie cu jucătorii plătiți, iar cei care jucau rugby și care spuneau că rugby e de un anumit prestigiu și o anumită prestanță, nu ne coborâm noi la a primi bani ca să joci, pentru că suntem suficient de elevați și de nobili și ne permitem. E o chestiune de noblețe sportivă să nu primim bani. Și pe urmă au venit ăștia și au zis: bine, nu bani, dar măcar să primim compensație pentru faptul că o zi, dacă ne-o rupem, sau a doua zi, când suntem bușiți rău de tot, să primim bani că noi lucrăm, suntem niște bieți muncitori proletari, pe care patronul, dacă a doua zi mă duc și îi spun „m-am bușit la rugby” ăla o să îmi spună: „ești nebun la cap? cine te-a pus? Treci încoace la șaibă!” Și ăla o să zică: „plătiți-mi măcar o zi, aia în care nu pot să mă duc.” Și nici cu asta nu au fost de acord și atunci cei din zona de Nord, care era zona de Nord a Angliei, puternic proletară, s-a supărat pe zona de Sud, a Angliei, care era mai posh, cu oameni cu mult mai mulți bani și a zis schimbăm regulile, nu mai împingem în grămadă, că ne rupem, și grămada spontană e zona unde se lovește lumea cel mai mult și vrem să fim plătiți pentru chestia asta. Era o logică de proletari, de muncitori. Și logica Rugby Union, de amator, care a durat până în 1995, a fost unul dintre ultimele sporturi care a trecut la profesionalism, la bani cu adevărat, a fost generată de faptul că era un sport specific unei pături sociale cu multe resurse. Clasă de mijloc, nu spun neapărat nobilimea, dar clasa de mijloc, cu bani! În contradicție cu clasa de jos, cu proletariatul, care juca mai degrabă fotbal, care a trecut la bani mult mai repede. Și atunci Pierre de Coubertin, la 1920, toamna târziu, când a venit să spună chestia asta o spunea prin prisma unei clase avute care își permite, e gentleman, și își permite să intre la un sport de melteneală, de brutalitate, ei sunt gentlemeni. Acum, rugbyul, și din felul în care văd cum se desfășoară lucrurile, și din experiență directă, aici, în România, pe teren, are și persoane nemaipomenite, de adevărați gentlemeni, are și melteni.

I.V.: Când a găzduit  Franța ultima oară, nu ediția din acest an a Cupei Mondiale la care ne vom întoarce, precedenta…

M.P.: Cea din 2017!

Rugby, un sport de dreapta sau de stânga? Peluza celor bogați sau a celor săraci?

I.V.: Cea din 2017. Acolo se și discuta, oameni serioși, pe canale importante, dacă rugby e de dreapta sau de stânga. Tu cum ai răspunde la întrebarea asta?

M.P.: Pe baza structurării sociale și ideologice vechi, deja, pentru că acum dreapta și stânga sunt un subiect…

I.V.: Din 2007 chiar și în Franța s-a diluat discuția, dar în alte părți…

M.P.: Este, culmea! În Franța e mai degrabă un sport de stânga, pentru că e mai degrabă în zona de sud a Franței, unde lucrurile sunt un pic diferite. Dar preponderent pentru că ai de a face cu o clasă privilegiată, rugby e mai degrabă de dreapta, și unde se vede chestia asta cel mai bine? În Argentina. În Argentina joacă rugby numai cine are bani. Numai cine face parte din clasele privilegiate. În Argentina e sportul cel mai popular, care este pentru toată lumea. Adică pentru oamenii săraci, ca și în Italia.

I.V.: Acolo au avut și un lider, un cetățean, Diego Armando Maradona…

M.P.: Absolut!

„Nordul muncește, Roma se odihnește și Sudul risipește”. Fotbalul celor amărâți, dar nobili, amintiri din timpurile lui Maradona. Mirel Palada: „A venit Maradona și i-a înnobilat pe jegoși. A câștigat campionatul, a devenit un simbol de ascensiune socială, de ascensor social, de răzbunare socială pentru ei.”

I.V.: Care a întrupat exact această idee pe care o spui, a fotbalului ca eliberare, ca libertate, ca joc fundamental și esențial pentru o națiune și pentru un continent. Și ca mesaj social.

M.P.: Exact. Același lucru, s-a dus la Napoli Maradona, care Napoli era zona cea mai săracă. Stereotipizată, demonizată, stigmatizată… țăranii ăia, meltenii ăia din Sud, sicilieni, napoletanii, noi, din Nord, Italia spălată, bogată, noi ne uităm cu dispreț la ăia din Sud…

I.V.: Nordul muncește, Roma se odihnește și Sudul cântă.

M.P.: Sudul cheltuiește banii făcuți de Nord. Și atunci aveai tensiunea dintre echipele din Nord, mai ales de la Milano, da? Interul și AC Milan, care veneau să spună noi suntem reprezentanții progresului și modernității și eficienței necruțătoare a capitalismului și a banului, și ăștia de la Napoli sunt niște jegoși. A venit Maradona și i-a înnobilat pe jegoși. A câștigat campionatul, a devenit un simbol de ascensiune socială, de ascensor social, de răzbunare socială pentru ei. Și acum, întorcându-ne la rugby, și în Italia vezi chestia asta, dar mai ales în Argentina. În Argentina cine joacă rugby și se uită la rugby is well off. Are bani!

Fotbalul, sportul-rege: o prejudecată? Mirel Palada: e o formă de „democratizare”

I.V.: Deci e o prejudecată. Se vorbește despre fotbal ca sport-rege. Sigur, ne uităm, suntem microbiști, avem mai degrabă nostalgii în plan intern, pe de altă parte urmărim campionate externe… Și Cupele Mondiale, Turneele finale, evident, care sunt evenimente culturale, de fapt, și alea europene, și alea mondiale, sunt evenimente culturale! Fotbalul este o parte a acestui fenomen, cultura.

M.P.: Au transcens zona sportivă.

I.V.: Se vorbește despre fotbal cu o prejudecată în termenii de sport-rege, chiar în Franța, era un sondaj: 60% dintre francezi mai degrabă urmăresc rugby decât fotbal, ca să nu vorbim de emisfera sudică, chiar în Anglia, unde lucrurile sunt partajate, cu toată pasiunea pentru Premiere League, lumea urmărește rugby în egală măsură.

M.P.: Da!

I.V.: De ce crezi că s-a încetățenit sintagma asta, sportul rege? Poate din pricina regulilor mai anevoie de înțeles la rugby?

M.P.: Sunt și reguli mai anevoie de înțeles la rugby, care necesită un anumit profesionalism al înțelegerii. Un profesionalism al privitului sportului. E ca și cum te-ai uita la un alt sport complicat – dar enervant pentru mine – cricket-ul, de exemplu, nu am înțeles niciodată regulile, unde e o adevărată pricepere. Trebuie să ai doctoratul în sport pentru a înțelege ce Dumnezeu se întâmplă acolo, și mai sunt alte sporturi. Fotbalul aduce o democratizare a regulilor, și a participării, că e mult mai ușor să îl joci, îți trebuie un maidan și o bășică, dar este și o democratizare a privirii, a participării, a emoției. Nu îți trebuie doctoratul în rugby, cricket sau alte chestii să îl înțelegi. Sau nu îți trebuie bani mulți să participi, așa cum se întâmplă în tenis, sau ski, sau sporturile cu vele, care sunt sporturi specifice celor cu bani.

Fotbalul: jocul libertății. Mirel Palada: „E vorba despre aplatizarea distanței sociale!”

I.V.: Despre libertate e vorba.

M.P.: Este vorba despre libertate și despre aplatizarea distanței sociale într-un loc în care contează competența și nu apartenența la un grup.

I.V.: E vorba aceea a lui Camus că nu s-a simțit liber decât atunci când juca fotbal și era portar.

M.P.: Eh, voila! Voila! Eu, de exemplu, am avut momente din acestea, de libertate, sper să le mai am, pentru că acum trec printr-o problemă de sănătate. Dar momente de pasiune și de entuziasm, entuziasmul acela vechi, grecesc, de legătură cu zeii, ca pe terenul de rugby, sau ca pe schiuri, sau ca pe cal, complicat!

I.V.: Asta era miza Jocurilor Olimpice inițiale și a primelor ediții ale Jocurilor Olimpice moderne.

M.P.: Exact!

„Mâna lui Dumnezeu” în jocul orgoliilor. De la Argentina lui Maradona la cea a rugbiștilor timpului nostru. Verdictul sportiv al lui Mirel Palada despre Campionatul Mondial din Franța

I.V.: L-am pomenit pe Maradona. Și la ora la care filmăm, noi o să difuzăm acest episod duminică, o să încercăm să anticipăm ce se va întâmpla mâine, când filmăm, marele meci, Noua Zeelandă-Africa de Sud, dar diseară e un meci interesant dacă ne gândim că joacă Anglia cu Argentina. Păi ce a făcut Maradona în 1986?

M.P.: A venit să aducă mâna lui Dumnezeu pe teren. E și un meci al orgoliilor și al geostrategiei și al politicii.

I.V.: Cum ți se pare ediția acestui mondial? Tu ai urmărit-o.

M.P.: Am urmărit-o, da.

I.V.: Cum ți se pare ediția din Franța?

M.P.: A fost una dintre cele mai bune, din punct de vedere sportiv, a fost una dintre cele mai tâmpite din cauza selecției grupelor care a fost făcută prea timpuriu, acum patru ani de zile după precedenta ediție, ținând cont de structura și de ierarhia echipelor la vremea respectivă, care s-a schimbat între timp. Și uita așa au ajuns în unele grupe, echipe foarte apropiate ca valoare, să se măcelărească în grupe și în sferturi, când toate echipele astea, până să ajungă în semifinale și în finale – în finala mică sau în finala mare. Am avut grupe foarte complicate, cum ar fi, de exemplu, grupa noastră, a doua grupă în care ai avut cea mai bună echipă a momentului, Irlanda, jucând cu campioana en titre, încă mai este pentru o zi, Africa de Sud; cu Scoția, care e revelația ultimilor doi-trei ani de zile. Scoția acum 15 ani de zile era lingura de lemn, și între timp și-a dezvoltat un rugby nemaipomenit și de o frumusețe… nu au avut niciodată o echipă așa. Și atunci ai avut de a face, cum să spunem, cu răutatea, cu această situație totalmente neplăcută, meschină, ca din trei echipe hiperperformante, Irlanda, Africa de Sud și Scoția, una din ele să rămână acasă, în grupe, ca pe urmă și sferturile să fie dezechilibrate. Pentru că ai avut două grupe cu un parcurs foarte ușor, mai ales grupa Angliei, să le fie rușine, ca și grupa Argentinei, Anglia și Argentina, că au fost în aceeași grupă.

I.V.: Mai ușoară.

M.P.: Mult mai ușoară, da. Grupa Țării Galilor și a Australiei, acolo am avut o surpriză. Cu Fiji.

Fiji, revelația rugbyului din ultimii ani

I.V.: A făcut un rugby excepțional.

M.P.: Da, și care trebuia să câștige.

I.V.: De câțiva ani, Fiji confirmă de fapt.

M.P.: Așa este.

I.V.: Au avut niște meciuri în care au bătut Anglia. Au jucat și au un joc superofensiv, dintr-o țară mică. Acum câțiva ani îți amintești că au venit și au făcut un meci test cu România. Au bătut.

M.P.: Nu chiar așa rău.

I.V.: Nu foarte clar, dar convingător cumva.

M.P.: Exact, exact!

I.V.: Era o vedetă, un jucător, liderul lor, căpitanul lor, care nici nu a terminat meciul, a ieșit accidentat, era un star, care juca în Anglia. Ceva extraordinar spiritul acestei echipe. M-a impresionat spiritul lor. Și uite, confirmă.

M.P.: Ei vin dintr-o zonă de-asta, foarte războinică și atletică, de tip Maori, unde erau buni preponderent pe zona de trei sferturi și nu aveau perseverența și priceperea aceea profesionistă, e migăleală, pe grămadă. În general străluceau pe trei sferturi și străluceau la lovituri de pedeapsă, de disciplină, la grămadă, și atunci, foarte rar puneau în primejdie echipele din primul nivel, Tier One. E un meci memorabil, tot din 2007, care a fost și aia o ediție foarte faină de campionat mondial, în care Fiji cu Țara Galilor a făcut unul dintre cele mai frumoase meciuri de la un campionat mondial.

I.V.: Îmi amintesc!

M.P.: Dar genial, genial!

Cazul Fiji în rugby. Mirel Palada: „Cum era Maradona pe teren și făcea tot soiul de chestii teoretic arogante, așa fac ei. Vin cu priceperea de rugby în 7, la rugby în 15, la mingicăreala de pe trei sferturi.”

I.V.: Eh, frustrant de asemenea pentru ei.

M.P.: Frustrant pentru ei, pentru că nu erau suficient de buni pe vremea aceea. De ceva timp s-au profesionalizat pe zona de grămadă, de înaintare. Și acum ei vin să aducă partea asta foarte inventivă, de trei sferturi, unde sunt niște giumbușlucuri, niște mingicari. Cum era Maradona pe teren și făcea tot soiul de chestii teoretic arogante, așa fac ei. Vin cu priceperea de rugby în 7, la rugby în 15, la mingicăreala de pe trei sferturi. Dar au venit și cu grămada, și cu perseverența, și cu disciplina. Și cu atitudinea mult mai realistă de a nu pierde meciurile prostești în ultimele zece minute. Adică să conduci un meci întreg și apoi să vină ăia din urmă să ți-o dea? Și-au furat-o de nu știu câte ori. Și acum, între timp, și-au revenit, au învățat și sportul ăsta.

Mirel Palada: cu mintea alături de Noua Zeelandă, cu inima alături de Africa de Sud. Pronostic pentru finala Campionatului Mondial de Rugby: „Noua Zeelandă e mai proaspătă, mai odihnită. Și tare mă tem că acum vine răspunsul cu creierul, Noua Zeelandă va învinge mâine în final”. Anglia, dezamăgirea acestei ediții

I.V.: Încă o ediție în care emisfera Sudică arată Nordul. Tu în general dai pronosticuri politice. Lumea vine la tine să te întrebe de sănătate politică. Dar te întreb cu o zi înaintea finalei, cum vezi Noua Zeelandă-Africa de Sud? Pe cine ai paria mâine?

M.P.: Am două răspunsuri. Am un răspuns cu inima și un răspuns cu creierul. All Blacks, Noua Zeelandă, e o echipă la care țin foarte mult și care o perioadă lungă de timp a fost echipa mea preferată. De vreo zece ani de zile, hai să zicem șapte, a început să îmi placă Africa de Sud și să descopăr că de fapt am ajuns să țin în meciurile Africa de Sud-Noua Zeelandă, cu Africa de Sud. Mi se pare un rugby mai autentic, mai puțin arogant, și care întrupează mai bine valorile „adevăratului rugby”. Noua Zeelandă a avut o perioadă recent în care nu a mai avut echipa mitică din 2011-2015, a câștigat două campionate la rând, echipa lui Richie McCaw, Dan Carter, e genială echipa. Genială!

I.V.: Care e cel mai bun jucător din lume pe care l-ai văzut?

M.P.: Cel mai bun jucător din lume? Sunt mulți jucători.

I.V.: E unul care s-a detașat, să zici, ăsta e?!

M.P.: Acum, repede, așa, pe repede înainte, am de ales între Dan Carter și Victor Matfield. Dan Carter, uvertura de la Noua Zeelandă, și Victor Matfield, linia a doua, de la Africa de Sud din 2007-2011. Întorcându-ne la astăzi, am ajuns să țin cu Africa de Sud din ce în ce mai mult și să îi admir pentru ceea ce fac. Drept pentru care țin și îmi doresc ca Africa de Sud să câștige. Dar, ei, pe de o parte, au avut un parcurs mult mai dificil, au ajuns în finală, luptând cu fiecare dintre primele cinci, șase echipe ale lumii, ajungând în finală cu Noua Zeelandă, dar până acolo au jucat cu Irlanda, singurul meci în care au mâncat bătaie; au jucat cu Franța, au jucat cu Anglia, au jucat cu Scoția, și i-au bătut pe toți la rând. Cocoșător parcurs. Noua Zeelandă a avut un parcurs mult mai ușor din punctul acesta de vedere, deci e mai proaspătă, mai odihnită. Și tare mă tem că acum vine răspunsul cu creierul, Noua Zeelandă va învinge mâine în final. Nu îmi doresc chestia asta, dar putem. Da, deci tare mă tem, ca să îți dau un răspuns cu crierul, nu cu sufletul, nu cu inima, mă tem că Zeelanda este mai proaspătă și va fi mult mai clinică decât Africa de Sud. Deja în semifinala cu Anglia s-a văzut că Africa de Sud sughiță și un meci unde ne-am fi așteptat să bată suficient de ușor pe englezi, englezii jucând un antirugby, sunt disciplinați, sunt nemaipomeniți, dar au dezamăgit totuși în ultima perioadă. Nu mai sunt echipa de pe vremuri, au avut parte de un parcurs foarte ușor, chiar privilegiat în grupe. Anglia nu are ce să caute în semifinale, în semifinale trebuiau să fie Irlanda, Franța, adevăratele semifinale trebuiau să fie în sferturi. Unde ai avut un meci cocoșător, Noua Zeelandă cu Irlanda, a fost un meci for the ages, cum zic englezii, și a doua zi ai avut un meci și mai cocoșător, și cel mai foarte perfect, ca să fac un joc de cuvinte, în mod voit greșit gramatical, Africa de Sud cu Franța, ca emisfera nordică, irlandezii, principala putere a rugbyului pe locul de față, pe locul I și Franța cu avantajul terenului propriu și cu o echipă sclipitoare, cu Alldritt, cu Dupont, excelentă echipă, să învingă o emisferă sudică. Și când colo, emisfera sudică a pus capul jos și a învins la limită câteva puncte cu Noua Zeelandă, un punct cu Franța și iată că emisfera sudică arată Nordul, cum spuneai tu, iar Anglia i-a ocolit pe ăștia puternici, au avut parte de un parcurs foarte favorabil, Argentina a fost singura echipă mai puternică în grupă, la ei au bătut fără probleme. Pe urmă, cu cine au mai avut? Cu Fiji, la fel, i-a bătut destul de ușor. Au avut un noroc fabulos să ajungă în semifinale, nu aveau ce căuta acolo. Și toată lumea se aștepta ca Africa de Sud să îi bată, mai ales după meciul cu Franța, în care Franța era favorită și totuși Africa de Sud a câștigat. Ok, îi bate pe Anglia, destul de ușor. Și s-a văzut că au fost obosiți, nu au avut soluții în prima repriză și Anglia a venit cu o performanță neașteptată, foarte disciplinată, cu un joc adecvat situației, pentru că ploua, era terenul ud, mingea udă, și atunci au avut priceperi de tipul terenul ud pentru a contracara Africa de Sud și Africa de Sud a venit de la 9 puncte diferență. Nimeni nu se mai aștepta să își mai revină. Toată lumea aștepta Anglia în semifinală. Merg pe Africa de Sud cu inima, dar cred că Africa de Sud este prea obosită în finală.

Stejarii noștri în Rugby. Mirel Palada: „Lumea i-a înjurat, i-a criticat, stejarii noștri au avut parte de un ghinion cosmic să nimerească în cea mai cruntă grupă ever”

I.V.: Stejarii noștri?

M.P.: Lumea i-a înjurat, i-a criticat, stejarii noștri au avut parte de un ghinion cosmic să nimerească în cea mai cruntă grupă ever. De la toate campionatele mondiale de până acum, pentru că până și Tonga a beneficiat de schimbările de reguli ale Federației Mondiale și și-a adus jucători de la alte echipe. Până acum nu aveai voie. Dacă erai înmatriculat la o anumită echipă națională în tinerețe, nu mai aveai voie să mai schimbi fidelitatea, die ligen. Ai nimerit la Țara Galilor, la Țara Galilor rămâi, chiar dacă tu ești din Tonga. Și asta s-a întâmplat cu mulți jucători din insulele Pacificului, care s-au dus după resurse la Noua Zeelandă și Australia, dar și la alte echipe, dar preponderent la astea două, și nu mai puteau să se întoarcă la echipa lor etnică. S-au schimbat regulile. A venit Federația Internațională de Rugby și a zis: dacă stai 3 ani pe tușă, poți să îți schimbi echipa, și atunci Tonga, Fiji și Samoa, cele trei țări din Pacific au beneficiat de această regulă, și au primit jucători mult mai puternici. Până și Tonga a fost mult mai puternică pentru noi.

Mirel Palada: „Acum pe cine Dumnezeu să bați?”

I.V.: Pui pe seama adversarilor, mai degrabă, rezultatele?

M.P.: Nu aveam nicio șansă în fața lor. Față de alte campionate mondiale unde puteam să zicem că îi batem pe canadieni, sau batem pe Namibia, acum pe cine Dumnezeu să bați?

I.V.: Totuși, ce s-a întâmplat? De la victoriile pe care le aveam în urmă cu ceva ani…

M.P.: În urmă cu 30 de ani.

Anii negrii ai rugbyului în România. Mirel Palada: „Era perioada de maximă sărăcie a României, de catastrofă socială, în care trebuiau să fie bodyguarzi, bounceri prin cluburi”

I.V.: Exact. Cu echipe importante. Mă gândesc la Franța. Nu? Băteam Franța, chiar în Franța. Ce s-a întâmplat totuși? Drumul acesta nu spre victorie, ci spre eșec?

M.P.: Cădere în mediocritate. S-a întâmplat ce s-a întâmplat și cu fotbalul. La fotbal era ceva mai vizibil, la rugby nu era ceva vizibil. Noi în perioada comunismului aveam o ipocrizie. Spuneam că aveam sportivi care își dedică viața sportului dar noi aveam toate resursele la dispoziție, erau profesioniști mascați. Erau în câmpul muncii, erau angajați într-un loc, la fabrică, la Grivița Roșie, de exemplu, unde se duceau o singură dată pe lună să își ia salariul. În rest ei stăteau toată ziua pe stadion, pe teren, și se antrenau ca niște profesioniști. Așa era viața lor, rugbyul. În timpul acesta, în anii ’80, echipele occidentale erau cu adevărat de amatori. Îl aveai pe cutărescu, care era polițist, îl aveai pe celălalt, care era arhitect, pe altul care era strungar, fiecare venea de la servici, se antrena maxim de două ori pe săptămână, o oră, două ore, că mai mult nu îi permitea programul, și pe urmă avea privilegiul să intre pe teren sâmbăta-duminica. În condițiile în care pe vremea aia și sâmbăta se lucra. Ai noștri se antrenau constant, erau pe fișa de pontaj de la Grivița Roșie și de la Locomotiva și de la nu mai știu, de la Dinamo și de la alte chestii, ca fiind în câmpul muncii polițiști la Dinamo sau militari la Steaua, și ei numai asta făceau, se antrenau, erau profesioniști, și atunci evident că aveai un nivel mult mai ridicat decât ăia care erau jos. Anii 90 au venit să schimbe paradigma asta. Pe de o parte rugby s-a profesionalizat în Occident, în cele din urmă au cedat presiunilor – las-o naibii de treabă, uite, ne pleacă jucători la Rugby League, nu mai putem să mai facem față, uite, sportul devine din ce în ce mai mult spectacol, uite ce se întâmplă în fotbal! Hai să trecem și noi la bani că nu se mai poate în stilul ăsta – au acceptat, o federație profund conservatoare, în jurul englezilor, care le fel ziceau – domnule, avem bani, ne permitem, de ce să facem chestia asta – au acceptat presiunea. Și iată că vine anul 1995, în care ăștia trec la bani, în timpul în care la ai noștri se întâmplă fix pe dos. Până atunci fuseseră la bani, acum în anii 1990-2000 nu mai aveau bani. Era perioada de maximă sărăcie a României, de catastrofă socială, în care trebuiau să fie bodyguarzi, bounceri prin cluburi, și nu mai aveau…

I.V.: Asta vorbind de rugby. Dar vezi, e un declin general al sporturilor de echipă. Noi am vorbit în ultimii ani de performanțe individuale.

M.P.: Da!

I.V.: David Popovici – jos pălăria, e un exemplu!

M.P.: Da!

I.V.: E un model și prin ceea ce face în afara bazinului!

M.P.: Da!

România corigentă la sporturile de echipă. Explicația lui Mirel Palada: „Pentru că sporturile de echipă costă! Costă să întreții un teren, costă să întreții toată infrastructura, vestiare, apa caldă. Ai noștri, rugbiștii noștri, în anii 2000, au jucat fără apă caldă! Și se schimbau la marginea terenului. Pentru că nu mai aveau infrastructura, pentru că nu mai existau bani.”

I.V.: Am vorbit și despre Simona Halep, până la episodul acesta, recent. Dar sunt reușite individuale. Noi avem o problemă cu sporturile de echipă, de ce crezi că nu mai avem performanțe la sporturile de echipă în general? Nu mă refer numai la rugby.

M.P.: Pentru că sporturile de echipă costă! Costă să întreții un teren, costă să întreții toată infrastructura, vestiare, apa caldă. Ai noștri, rugbiștii noștri, în anii 2000, au jucat fără apă caldă! Și se schimbau la marginea terenului. Pentru că nu mai aveau infrastructura, pentru că nu mai existau bani. Pentru că se rupsese tot acel mecanism bine pus la punct în anii 70-80 de către comuniști, în felul lor, și în partea cealaltă aveai un mecanism bazat pe logica comercială, rating, televiziune, bani, bilete la stadion, deci apă caldă, deci teren, deci echipă de maseuri, de medici, de persoane care să țopăie în jurul tău, de antrenori, de înaintare, antrenor de atac, astea costă! Al naibii de mult! O performanță individuală este mai simplu de întreținut dacă părinții tăi bagă bani în fundul tău cum ar fi Simona Halep! Nu îi contest meritele, Doamne ferește, nu îi contest meritele. Sau David Popovici.  Dar pe persoană fizică e mai ușor să scapi de această capcană a sărăciei, decât pe persoană colectivă, unde ai nevoie de bani de te dor ochii! Dacă faci un buget de echipă, nu mai spun de transferuri, de transport, de camere de hotel în deplasare, chestii elementare, care în anii ’70-’80 erau asigurate de mașinăria statului socialist, și acum dintr-o dată vine logica necruțătoare a capitalului, în anii ’90-’2000, și tu nu mai ai bani.

Mirel Palada despre contraperformanța în sport și viciile selectării sportivilor în loturile naționale: „Dar nu e vorba doar de rugby și nu vreau să arunc cu noroi în rugby.”

I.V.: Dincolo de resurse, nu crezi că perspectiva rezultatelor la nivelul echipelor spune ceva și despre absența mecanismelor de solidaritate, absența solidarității unei națiuni?

M.P.: E și asta, dar îți mai dau exemplu de un mecanism care lipsește. Este vorba despre mecanismul de selecție pe bază de performanță, atât la nivel de echipă de conducere, antrenori, cât și la nivel de jucători. Sunt foarte multe cazuri, nu doar în rugby, la echipele de copii, la echipele de juniori, unde cutărescu e băgat în echipă pentru că taică-su dă mai mulți bani decât celălalt, care e mai bun. Care e rupt în fund, părinții lui nu au bani să îi dea o atenție antrenorului, și atunci selecția nu se mai face pe bază de performanță, și atunci ajungi la mediocritate. S-a întâmplat chestia asta și în rugby și sunt tot felul de discuții la adresa chestiei ăsteia – le știu doar la nivel de bârfe și nu sunt eu ăla care să vină să pună subiectul ăsta pe tapet. Dar nu e vorba doar de rugby și nu vreau să arunc cu noroi în rugby.

Descurajarea financiară: criteriu pentru carieră sportivă? Mirel Palada despre ce li se spune tinerilor astăzi: „‘Du-te și culege căpșuni, faci mai mulți bani la căpșuni decât la rugby.’ Și atunci acesta e un criteriu de selecție. Pe bază de performanță. Care e performanța? Unde câștig bani mai mulți?”

I.V.: Nu, vorbim despre sport.

M.P.: Vorbim despre sport în general. Deci ai resurse puține, ai bani puțini, ai acest mecanism de selecție pe bază de performanță care nu mai funcționează la fel de bine și mai ai un mecanism pe bază de performanță care îți rupe tălpile și gleznele. Este selecția pentru a participa la rugby sau la handbal sau la volei și a te duce să faci școală sau să faci bani. Pentru că dacă tu ai un mecanism de bani în interiorul sportului, care să zică da, domnule, eu am o carieră, până la 30 de ani, apoi văd eu cum fac, fac niște bani. Dacă tu te gândești, acum eu copil, de zece ani, cincisprezece ani, mă bag să fac rugby? Câți bani fac eu din chestia asta? O să ajung un loser, un ratat. Stai naibii pe fundul tău, vezi-ți de treaba ta, du-te și fii strungar, sau fugi, du-te în Italia, în Spania, du-te și culege căpșuni, faci mai mulți bani la căpșuni decât la rugby. Și atunci acesta e un criteriu de selecție. Pe bază de performanță. Care e performanța? Unde câștig bani mai mulți?

Romantism în tribună: poți să îți duci iubita la un meci de rugby? Mirel Palada: „Depinde de valorile care îmbibă societatea. În Anglia o poți duce fără probleme, sau în Franța, în România e un pic mai ciudat.”

I.V.: Unul dintre pasionații de rugby și scriitori de rugby a fost Radu Cosașu.

M.P.: Dumnezeu să îl odihnească! Da, da!

I.V.: Duminica asta ar fi fost ziua lui.

M.P.: Unul dintre scriitorii pe care i-am admirat.

I.V.: Unul dintre scriitorii absolut uriași. Da. Și are un text, scris în urmă cu multă vreme, „Cum mi-am dus iubita la un meci de rugby”. Poți să îți duci iubita la un meci de rugby așa cum o duci la un film, ce îi povestești, te-a tentat asta?

M.P.: Depinde de valorile care îmbibă societatea. În Anglia o poți duce fără probleme, sau în Franța, în România e un pic mai ciudat. Pentru că noi nu avem tipul acesta de cultură al conflictului deschis, bărbătesc, pe față, cine e mai puternic, acela câștigă. E un pic de șulfăreală. Chiar am scris și un text pe tema asta, diferența stilistică dintre fotbal și rugby, care se vede și în societate. Noi preferăm fotbalul și pentru că e pe bază de fentă, de ușurință, de păcăleală, spre deosebire de rugby care nu e pe bază de păcăleală, e un moment al adevărului, îți iese sau nu îți iese. De mult mai puține ori fentele, să dai fentele, să te duci după fentă, după pasa falsă, sunt și momente din acestea, dar acelea sunt 5% din rugby, în rest, e pe oase rupte și pe acel joc de inchi, de centimetri. Și atunci, în România neavând tipul acesta de valorizare al efortului de tip, hai să îi zicem, ciobănesc… vrem să fie frumos, elegant, cochet, și fetele preferă frumos, elegant, cochet; mă duc să îi văd pe ăia care sunt plini de noroi, care se bat ca bivolii, în noroi? Hai măi, termină cu prostiile tale… și tu te gândești că dacă o duci acolo poate pierzi fata, se duce după altul care o scoate la mall…

Mirel Palada, provocat să scrie Cincizecișidouă: „Băi, ești nebun?”

I.V.: Caracterul livresc al rugbyului se vede și în echivalentul golului. Este eseu. Este încercare. Un lucru formidabil. Și cu asta ne apropiem de altă pasiune a ta, literatura. Ai scris o carte împreună cu Dan Șelaru, în 2017. Ce reprezintă „Cincizecișidouă” pentru tine?

M.P.: „Cincizecișidouă” a fost ca un soi de refulare aproape psihanalizabilă. A fost un joc. Dan trecea printr-o perioadă în viață în care avea probleme de coordonare a gestului. O chestie de boală, de lipsă de substanță, și-a rezolvat-o între timp. Pentru a-și recăpăta mobilitatea, se apucase să deseneze. El fiind matematician. Deci într-o zonă totalmente rațională, și s-a dus într-o zonă foarte expresivă, de desen. Desena, desena, desena și îmi trimitea desene. La un moment dat, îmi aduc aminte și acum, eram în august, la Telega, și pe la 12 noaptea, că noi așa suntem, păsări de noapte, huhurezi, ping! Primesc un mesaj de la el, o poză cu un desen. Un desen, nu o poză. Zice: „Fă-mi și mie un text pe chestia asta!” „Băi, ești nebun?” Desenase o chestie, așa, un pod, în întuneric, în ceață, și am intrat în jocul lui. Scriu un text de două pagini. De asta zic că e o chestie psihanalizabilă, e ca la textele acelea proiective, ca la Rochard, ce vezi aici? Văd doi babuini alergându-se unul pe altul. Văd doi fluturași, văd două linii. Păi ce vezi aici? Liniile sunt abstracte. Ce vezi aici, Mirel? Văd un pod în care se întâmplă, și se întâmplă și se întâmplă… Și am intrat pe o logică din asta de film art, și i-am trimis-o. Ok. I-am trimis-o lui Dan. „Salut! Hai să ne culcăm!” Ping! La jumătate de oră după ce i-am  trimis textul, era deja 1 noaptea. „Hai că mai avem 49 și facem. Mai dă-mi și la asta, și facem o carte. Tu scrii, eu fac desenele!” „Băi, ești nebun?” Și am intrat în joc. Mi-a trimis două-trei, și pe urmă am început să fac cu totul altă scriere, la celălalt o cu totul altă scriere, și apoi mi-am dat seama că trebuie să le împletesc. Și am scris toată chestia aceea într-o săptămână. Și eu am venit cu ideea: „Dane, nu 50”. El voia 50, probabil jumătate de sută, nu, 52, pentru că sunt 52 de săptămâni. Haide să îi dăm o logică, o unitate de timp, de spațiu, înțelegi?

I.V.: Erai la Telega când ai scris.

M.P.: Eram la Telega. Și am scris-o toată la Telega, da.

Telega lui Mirel Palada: restart complet al modului de viață: „Toate sunt natură, înțelegi? Trebuie să aduci lemne la două noaptea, pe frig și pe zloată, pentru că dacă ți se stinge focul, aia e!, s-a stins focul, faci frigul. Ai uitat să aduci lemne la 8 seara, trebuie să aduci lemne la 2 noaptea”

I.V.: Ce reprezintă Telega pentru tine?

M.P.: Locul copilăriei, locul pe care îl pierdem încetul cu încetul, viața mai apropiată de natură. Noi suntem niște persoane din ce în ce mai urbane, mai tehnologizate, mai desprinse de natură. Natură și în sensul bun, nu frumos, bun al cuvântului. Vai, păsări! Vai, copaci! Vai, ce frumos miroase! Dar și în sensul că trebuie să rânești la vacă, trebuie să dai găinațul de la păsări, și când tai porcul e cu sânge și cu mațe. Toate sunt natură, înțelegi? Trebuie să aduci lemne la două noaptea, pe frig și pe zloată, pentru că dacă ți se stinge focul, aia e! s-a stins focul, faci frigul. Ai uitat să aduci lemne la 8 seara, trebuie să aduci lemne la 2 noaptea! Ce se întâmplă afară? Plouă? Nu contează, bagă! Asta în condițiile noi nu avem animale la Telega, pentru că altfel trebuie să intri în logica: „e cinci jumate, trebuie să dai de mâncare la vacă și la oi, și tot timpul trebuie să stai după vacă și după oi.” Asta a fost viața mea în copilărie. Vin de la Telega, de la țară. Și atunci, Telega e întoarcerea la natură, e acea nostalgie a omului prea urbanizat, prea tehnologizat, către „bunul sălbatic”, care e un mit – nu există bun sălbatic, nici rău sălbatic, există doar sălbatic – către omul înfipt în natură. Noi nu mai suntem înfipți în natură. Dar mi-e dor de chestiile acelea și încerc să le țin. Am grădină, am pomi, îi tund, îi tund degeaba, că nu prea culegem fructele, când e să le culegem, nu suntem acolo, stăm doar primăvara, dar sunt momente în care îmi dau reset, pentru simplul fapt că stau cu foarfeca în mână și tund merii și migălesc, și smulg buruienile.

I.V.: Evadezi după o săptămână.

M.P.: Da, nu vrei să mă vezi.

Viața la țară, cu Mirel Palada: „Vai de capul meu, câtă treaba am de făcut!”

I.V.: Te duci, asculți muzică, citești, scrii, când e să te duci în natură, e lumea asta a ta, a copilăriei, pe care încerci să o prelungești, nu? Și e și un antidot la ce se întâmplă aici în timpul săptămânii în București?

M.P.: Da, mai degrabă facem chestii mai lungi, stăm câte o săptămână-două acolo, că dacă te duci, îți pui mâinile în cap, pentru că te duci acolo, cât poți să stai? Maxim trei săptămâni pe lună. Maxim! Și asta e deja pentru că ne permitem, având profesii liberale, și eu și nevasta mea, și suntem stăpânii timpului nostru, nu suntem la 8 ore, la pontaj, la patron. Noi suntem patronii noștri, vreau, muncesc, nu vreau, nu muncesc. Muncesc că vreau. Dar când te duci acolo, primul lucru nu e vai, ce frumos e la Telega! Aia o știm. Primul lucru e: vai de capul meu, câtă treaba am de făcut. Și acolo e de făcut aia, și mamă, cât au crescut alea, și mamă cum sunt frunzele alea, și vai de capul meu. Muncesc de îți ies ochii și la sfârșit, când să te bucuri și tu, că arată într-un fel, trebuie să pleci. Și când te întorci peste o lună sau trei luni, o iei de la capăt.

Cât l-a costat pe Mirel Palada spiritul polemic? „Oh, da, mi-a atras necazuri, mi-a atras animozități, sunt belele pe care le duc și acum! M-am băgat la tăvăleală!”

I.V.: Mirel, tu ești un spirit polemic.

M.P.: Ooo, da.

I.V.: Ți-ai asumat bărbătește, nu de puține ori, confruntări ca în rugby.

M.P.: Exact!

I.V.: Cu cicatrici… Regreți stilul acesta al tău? Ți-a atras necazuri, animozități?

M.P.: Oh, da, mi-a atras necazuri, mi-a atras animozități, sunt belele pe care le duc și acum, tinichele de coadă, Goțiu, de exemplu, dar am stat să mă gândesc la chestia aceasta, aș fi regretat mai mult dacă nu le făceam. Este exact logica lui Mark Twain. „Peste 20 de ani o să îți pară rău nu de lucrurile pe care le-ai făcut, ci de lucrurile pe care nu le-ai făcut”. Acum, spre exemplu, am probleme de sănătate, de spinare, care e posibil să fie și de la un placaj la rugby. Merg foarte greu. Poate îmi revin, poate nu îmi revin. Dar e logica aia: am trăit atât de mult în logica fricii, a lipsei, a reticenței față de risc, pentru că așa am fost crescut. Am fost crescut un șoarece de bibliotecă. Un copil speriat. Care să facă școală, și carte, și matematică, și care să nu se bage la coada vacii și la rugby, că nu e maică de tine. Și când am dat de nevoia asta de întoarcere la risc, în anii 30, anii 30 ai mei, la vârsta de 30 de ani, am început să îmi reconsider atitudinea față de risc, să fac lucruri pe care altminteri mi-ar fi fost frică să le fac – cu consecințele de rigoare, că mi-am bușit oasele, că mi-am bușit o anumită imagine, tăvălindu-l pe Goțiu – dar pe de altă parte, nu aș fi fost eu acela dacă nu făceam chestiile astea. Ce aș fi rămas? Aș fi rămas un șoarece de bibliotecă? Aș fi rămas un profesor de matematică speriat, la un liceu de provincie unde o să îi pară rău toată viața că nu a ajuns să facă ce și-ar fi dorit să facă? Acum fac ce îmi doresc să fac. Profesional fac meseria pe care mi-am dorit-o, sunt unul dintre puținii absolvenți de Sociologie din anul meu, că am fost 100 și ceva, care cu adevărat, să își facă meseria, să își facă firma pe chestia asta, să facă bani pe chestia asta. Sunt o voce publică, spun ce gândesc. M-am băgat la tăvăleală: m-am băgat la rugby, m-am băgat la schi, m-am băgat la călărie, m-am bătut pe terenul de rugby, nu știam să mă bat, a vrut unul să mă bată, am ajuns la aikido pe chestia asta, la arte marțiale, pentru că l-am tăvălit… un plăvan, care a sărit la mine să mă tăvălească, și am vorbit în proză fără să știu. I-am aplicat o tehnică de judo neștiind că este. A venit să facă o șmecherie, să dea cu pumnul. Habar nu aveam. Eu eram șoarecele de bibliotecă. Și l-am lăsat pe spate și l-am sfrijit, ca pe urmă să descopăr că de fapt este, am descoperit pe persoană fizică Tomoe Nage, una din tehnicile din judo. Îmi place!

Cele două imperative de viață ale lui Mirel Palada: entuziasmul și generozitatea

I.V.: Cum îți iei optimismul, din ce îți iei rezervele de optimism?

M.P.: Nu știu. Am fost dintotdeauna așa. Acum, de exemplu, sunt momente când sunt căzut rău de tot din cauza problemelor de sănătate, dar cred că dintr-o, e mult spus să spui, poftă de viață. Este acel cuvânt, am două cuvinte pe care le apreciez și stau de vorbă cu prietenii și le spun. Unul este entuziasm, dar entuziasm în sensul clasic al cuvântului. Grecii când spuneau că cineva are enthousiasmos spuneau că este aproape atins de zei, că e aproape nebun, că are chipul acela de zvâcnire dionisiacă, pe care nu o poți avea decât dacă ești atins de zei și că trebuie să îți trăiești viața în entuziasm, să nu fi speriat de bombe tot timpul. Și celălalt cuvânt, care merge mână în mână cu chestia asta, este generozitate, dar nu în sensul simplu al cuvântului: dai bani, să ai generozitate de timp, de acțiuni aparent inutile, de relații aparent inutile, și asta într-adevăr, o poți face doar când ai o profesie liberală. Când ești la șaibă și la pontaj, la Excel, la stăpân, e mai complicat.

De ce crede Mirel Palada că politica e tot atât de performativă precum lumea filmului sau mass-media? Nevoia de „păcăleală”

I.V.: Vin alegerile!, e un laitmotiv al postărilor și comentariilor tale, mai cu seamă pe rețelele de socializare.

M.P.: Oh, da!

I.V.: Ilustrezi această sintagmă de fiecare dată cu o imagine din filme celebre, din filme clasice, de multe ori. De ce această alăturare a filmului cu politica?

M.P.: Pentru că amândouă sunt priceperi de performance, de acte, cum se numesc astea, artistice, în română, performative. În engleză este performance. Și în zona mass-media, în care suntem amândoi, în zona politică, în care suntem amândoi, în zona de film, unde nu suntem, dar ne place filmul ,la nebunie, în zona de ideologie, de predică religioasă, ai nevoie de niște priceperi asemănătoare. Să fii retoric, eventual să fii „fățarnic”, să interpretezi un rol, să fii expresiv, să comunici ceva care este important pentru toată lumea, chiar dacă tu „ești păcălicios”, ești actor, dar păcălești lumea de o manieră necesară. Pentru că lumea vrea să audă păcăleala aia. Când îl vezi pe Richard Burton în Noaptea iguanei, în rolul acela genial, sau când îl vezi pe Peter O’Toole sau pe Brad Pitt în Ahile, aia e o făcătură, e o păcăleală. Dar tu când te uiți la chestia aia, te identifici cu el. Ai nevoie de povestea aia. De asta îmi plac la nebunie filmele, de asta găsesc asemănare între aceste zone diverse. Mass-media, într-o anumită măsură, păcălește. Măcar pentru simplul fapt că alege în mod convenabil subiectele, nu discutăm despre asta, nu discutăm despre asta. Agenda seti, cum se spune. Dar oamenii, dacă nu ar avea nevoie de tipul acesta de îndrumare, de comunicare, nu s-ar uita pur și simplu. E momentul adevărului, se numește rating. La filme, dacă oamenii nu ar avea nevoie de păcăleala necesară, ei știu că te păcălește, pe scenă, la teatru sau la film, dar vrea să fie păcălit. Paul Newman în Hombre, Newman nu este Hombre, el pe persoană fizică e un om diferit, dar rolul acela este genial. Și atunci, instinctiv, undeva la nivelul acela de creier reptilian, premodern, îți dai seama de legătura dintre film, adevărul păcălicios spus de film și adevărul păcălicios spus de politică. Sunt chestii care sunt mai expresive decât simpla poză. De asta îmi place. Oamenii apreciază chestia asta.

I.V.: Mirel, îți mulțumesc mult.

M.P.: Eu îți mulțumesc.

I.V.: Îți doresc multă sănătate.

M.P.: Doamne ajută, să îi dăm de cap.

Mirel Palada către publicul podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu: „Să țină minte cele trei chestii pe care le-am zis până acum. Peste 20 de ani o să vă pară rău nu de ce ați făcut, ci de ce nu ați făcut; entuziasm și generozitate!”

I.V.: În final aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

M.P.: În primul și în primul rând le doresc să îl urmărească și de aici încolo și să aibă încredere în ceea ce spui pentru că e o chestie necesară, e una dintre chestiunile cele mai faine din zona asta populară de mass-media, podcast, social media din România și să țină minte cele trei chestii pe care le-am zis până acum. Peste 20 de ani o să vă pară rău nu de ce ați făcut, ci de ce nu ați făcut; entuziasm și generozitate! Dar generozitate nu a resurselor materiale, ci a voastră cu voi înșivă. Cu felul în care sunteți. Fiți generoși cu voi.

I.V.: Mulțumesc mult, Mirel.

M.P.: Eu îți mulțumesc.