O parte din precizia de matematician a trăit-o în știința dramaturgiei și a filmului, convins că nu se poate scrie oricum calea către cea de-a șaptea artă. Ca absolvent de Filosofie, a înțeles cât de important e că știm, la orice pas, ceea ce se întâmplă cu viața noastră, spre deosebire de Camus, care credea că trăim ca și când n-am ști nimic din toate acestea. Ca dramaturg, piesele lui au fost jucate în toate teatrele bucureștene și nu numai: a avut publicul său și este printre cele mai apreciate nume ale lumii de teatru și film. Ca Radu F. Alexandru, căci el este invitatul extraordinar al episodului de duminică, a trăit și trăiește o biografie din care știm prea puține, după propriul său gust. Radu F. Alexandru a purtat deseori zâmbetul amărăciunii și drama neînțelegerii, fără ca noi să fi știut: un adevăr cutremurător ține de dispariția soției sale, despre care din 31 august 1974 și până astăzi nu a mai aflat nimic. Pentru un dramaturg care a creat și scris destine, cunoscând în fiecare clipă alegerile personajelor sale, nimic nu poate fi mai dureros decât să îți pierzi iubirea în deplină necunoaștere. Consolările acestei vieți au ținut însă de oamenii pe care i-a prețuit și alături de care a putut fi până aproape de ultima clipă: dintre ei, Marin Preda, cel pe care Radu F. Alexandru l-a iubit cu o prietenie fără margini, și care i-a spus, cu regret și aproape premoniție, cu o zi înainte de moarte: „copile, sunt terminat!”, vorbe care răsună și astăzi în inima lui Radu F. Alexandru. Invitat la podcastul Avangarda, Radu F. Alexandru îi împărtășește fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, tot ce merită spus de dinaintea Recviemurilor sale, din culisele unor prietenii culturale și din timpuri în care textele pieselor de teatru se scriau continuând viața. Iar dacă dialogul dintre  Radu F. Alexandru și Ionuț Vulpescu vă trezește pofta de cultură, de săptămâna viitoare puteți viziona Gertrude, în regia lui Silviu Purcărete și după scenariul lui Radu F. Alexandru, care va avea premiera la Teatrul Național: Regina-mamă își strigă vina, durerea și indignarea, în timp ce Hamlet, când osândit, când angoasat, cade în singura eliberare posibilă când adevărurile dor mai mult decât viața: o moarte a înstrăinării de tot. 

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=WAirTbUy_TU

De ce crede Radu F. Alexandru că problema nu ține de ideologii, ci de oamenii politici? „Îți amintesc, în primii ani, se vorbea despre Parlamentul rușinii naționale. Era o Academie, față de ce e astăzi!”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să îl am invitat pe scriitorul Radu F. Alexandru. Radu, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea!

Radu F. Alexandru: Am izbucnit în râs, pentru că ați spus „am bucuria”… hai să spunem „avem bucuria” pentru că vă asigur, sau te asigur, Ionuț, că ne știm de atâta vreme, încât e o bucurie reciprocă. Am venit cu mare plăcere, așa cum am spus, ne știm de multă vreme și chiar dacă am fost în „tabere” diferite politic, a fost un fair-play și o relație pe care am considerat-o atunci și o consider și acum rememorând-o, ireproșabilă. Ceea ce astăzi, și cu asta mă opresc, să nu pășesc într-o zonă pe care nu vreau să o comentez, în viața politică e cu totul și cu totul rar de întâlnit. Ok…

I.V.: Fără a zăbovi foarte mult asupra dimensiunii politice, să spunem, totuși și eu te-aș întreba, pentru că văd o involuție… ai spus „tabere”. Tabere înseamnă viziuni diferite, ideologii diferite…

R.F.A.: Echipe diferite…

I.V.: Echipe. De ce crezi că s-a diluat bătălia de idei? De ce crezi că rolul ideilor e în disoluție în România?

R.F.A.: Nu cred că problema ideilor este principala carență. Spun un lucru grav, pe care mi-l asum: problema oamenilor. Îți amintesc, în primii ani, se vorbea despre Parlamentul rușinii naționale. Era o Academie, față de ce e astăzi. Compară și comparați, cei care ați trăit un timp, și care, firește, trăiți astăzi, nivelul de exprimare, cultural, de abordare a acelor vremuri, cu ce se întâmplă astăzi. Privesc lucrurile cu o detașare totală. Nu am niciun fel de resentiment, pentru nimic în lume, nu am ideea de a reveni sau vreun regret că am ieșit, că am pus punct. Dar, ca să revin concret la întrebare. Calitatea materialului uman, resursa de oameni cu care au venit partidele, criteriile de promovare, au coborât atât de mult, încât astăzi peisajul politic, eu nu vreau să te testez, dar cred că te-aș pune în dificultate – asta e părerea mea și dacă mă infirmi, m-aș bucura – spune-mi cinci oameni politici activi astăzi în fața cărora spui: „chapeau!” Adică ți se par de necontestat ca valoare. Indiferent unde acționează. Uită-te cum sunt oamenii politici, uită-te cum sunt de la lideri, eșaloanele în jos, formatorii de opinie, oamenii cu care aceste partide ies în media, și ai să vezi cât de flagrantă și frapantă este degradarea.

Regretă Radu F. Alexandru că a făcut politică? „E una dintre cele mai grele întrebări pe care mi-o pun. Dacă nu acum, atunci când, dacă nu eu, atunci cine?”

I.V.: Spui că nu regreți că ai ieșit din politică. Dar regreți că ai făcut politică? Te-a încurcat? Pe intelectualul Radu F. Alexandru asta l-a încurcat sau l-a ajutat?

R.F.A.: Eh, Ionuț, râd… când am o discuție agreabilă cu un interlocutor, când îmi face plăcere și de asta… pe HBO Max am văzut un film, Marele George Foreman, supercampionul mondial.

I.V.: Campion mondial la categoria grea.

R.F.A.: Și tocmai am văzut meciul dintre el și Cassius Clay, meci istoric, cu un puncher, de dădea un pumn și mureai, și un om care dansa tot timpul în ritm. Cassius Clay și Foreman. Întrebarea pe care mi-ai pus-o e una dintre cele mai grele întrebări pe care mi-o pun. Când am candidat, afișul, mesajul cu care am venit în fața electoratului, era dacă nu acum, atunci când, dacă nu eu, atunci cine? În decembrie 21-22, când a fost mitingul din 1989, când s-a întâmplat ce s-a întâmplat, eram pe stradă din prima clipă. Și în tot ce a urmat, eram pe stradă de capul meu. Adică nu cu un grup, nu cu niște prieteni. Nu! Întâmplarea face că oamenii care eram în mijlocul Bulevardului Magheru, la Eva, la Nottara, pentru că am vrut să ajung pe Calea Victoriei în Piața CC-ului, unde s-a spart mitingul și ne-au împins, aici am nimerit umăr la umăr cu Gelu Voican, pe care îl știam de ani de zile din lumea literară, el lucra undeva pe Nikos Beloianis, o stradă vecină, în față erau scutierii, ne așteptam dintr-o clipă în alta, și am zis dacă pornesc, venim și ne ascundem aici… peste două zile, trei zile era lider național. Nu l-am urmat. Cu toate că eram în contact.

Radu F. Alexandru a făcut politică „tras de mână”

I.V.: Ați fost în relații amicale.

R.F.A.: În relații foarte bune, el era în  Piața Victoriei la Guvern, eu locuiam foarte aproape, eram în Piața Victoriei la toate manifestările. Nu m-am gândit nicio clipă să fac politică. Am început să scriu articole, să fiu invitat la televiziune pentru că scriam articole, să fac emisiuni, dar m-am trezit realmente absorbit. M-au invitat să lucrez la guvern… nu am realizat decât în momentul în care Caius Dragomir m-a întrebat: „Tu de ce nu candidezi?” Ca și cum m-ar fi întrebat: „Tu de ce nu intri într-un echipaj pe lună?” „Nu știu”. Deci tras de mână.

I.V.: Caius Stoian Dragomir te-a provocat.

R.F.A.: Da. Tras de mână. Pe urmă, cum să spun, m-am trezit: „mă, gata!” cu sentimentul că răspunsul la întrebarea dacă nu eu atunci cine nu îl aveam. Deci m-am simțit dator. Și ca să închei tot periplul argumentației. Am pierdut enorm. M-a costat enorm. Adică,  Editura Academiei mi-a scos două volume cu piesele scrise.

I.V.: Recviem.

R.F.A.: Recviem, da. Dacă aș fi rămas în casă, dacă strigătele celor din stradă, „veniți și voi cu noi, și voi sunteți români” nu m-ar fi lăsat în spatele perdelelor trase în casă, deci nu aș fi ieșit din casă, poate ar fi fost alta viața mea, dar am spus: „acolo e datoria mea să fiu!”

I.V.: Cu aceste costuri. Cu un cost!

R.F.A.: Pe care nu îl anticipam. Pentru că, Ionuț, nu am știut că este un deal, că e o mână strânsă, înțelegând că e o mână care mi-a fost apucată și care mă va ține atâția ani.

Recviemul lui Radu F. Alexandru: „Toate au un timp. Un singur lucru știu sigur”

I.V.: Pentru că ai spus de această antologie, publicată la Editura Academiei. De ce Recviem?

R.F.A.: Ionuț, toate au un timp. Toate au o durată. Un singur lucru știu sigur. Și Camus ne spune, prima frază: „Trăim ca și cum n-am ști”. Știi și știu. Recviem.

I.V.: Pentru că vorbim de fraze, decisive, hotărâtoare…

R.F.A.: Mitul lui Sisif…

Radu F. Alexandru, credincios lui însuși, întreaga viață

I.V.: Chiar acum, la Teatrul Național, e în repetiție, în regia lui Silviu Purcărete, o piesă care va avea premiera în scurt timp, în următoarele săptămâni, după un text al tău, după Gertrude. Tu închizi această piesă cu o frază pe care o atribui lui Hamlet, „dar mai presus de toate rămâi credincios ție însuți”.

R.F.A.: „Mai presus de orice rămâi credincios ție însuți”… da!

I.V.: Ai rămas tot timpul credincios ție însuți?

R.F.A.: Da, e o întrebare extrem, extrem de grea, și esențială, fundamentală. Îndrăznesc să spun, privind între noi, spre tine, și gândindu-mă la cei care au bunăvoința să urmărească dialogul nostru după transcriere, îmi asum cutezanța să spun că da. Am trăit credincios mie însumi. Nu vorbesc de micile, dar nu mici, inerentele erori de atitudine, de comportament pe care le avem pe parcursul vieții față de unul sau altul dintre prietenele, iubitele, fapte cotidiene. Dar lucrurile care înseamnă opțiuni, angajamente, cred că nu pot și nu poate nimeni să îmi reproșeze: „Radu, nu ai fost cel care ai promis că ai să vii”. Cred că acum, apropo de Recviem, pot să spun că am rămas credincios mie însumi.

Există deplină sinceritate? Radu F. Alexandru: „Am fost vinovat nepremeditat și inconștient”

I.V.: Spui în altă parte: cheia sincerității totale este cheia cu care am scris fiecare pagină. Putem să fim, poate exista sinceritate totală, se poate?

R.F.A.: Putem să fim în situația de a susține că ai abordat o sinceritate totală pe fondul bunei tale credințe. Asta nu exclude eroarea, asta nu exclude ca cineva de lângă mine, tu sau alt om de lângă mine, care mă urmărește, mă știe, e martor la evoluția mea, să spună: „Ai greșit!” Dar nu e o minciună! E o eroare omenească, o greșeală omenească pe care mi le asum și de care cu siguranță am fost vinovat. Dar am fost vinovat nepremeditat și inconștient. Am fost vinovat față de, dar nu am făcut-o deliberat, conștient, în detrimentul unei poziții corecte.

Gertrude sau Hamletul lui Radu F. Alexandru. „În existența mea sunt lucruri de care nu pot să fac abstracție”

I.V.: L-am pomenit pe Hamlet, el rostește această ultimă frază în Gertrude. Nu e prima ta întâlnire cu Hamlet, ai mai scris despre Hamlet în anii ’90, ai și luat un premiu. Te pasionează Hamlet sau de ce te întorci mereu la el?

R.F.A.: Dacă vrei, nu să mă ajuți, să mă faci knockout, întreabă-mă de ce mă pasionează Beethoven? Pentru că sunt lucruri care au ajuns, au venit peste mine, și au ajuns puncte cardinale, de referință. În existența mea sunt lucruri de care nu pot să fac abstracție. Și de care nu mă agăț, dar gândul, sufletul și mintea au nevoie, nu ca de niște colace de salvare. Au nevoie la un anumit interval să se reîncarce, să își ofere acele bucurii, fără de care viața noastră ar fi searbădă.

Marele scriitor Marin Preda către Radu F. Alexandru, cu o zi înainte de moarte: „Copile, sunt terminat!”

I.V.: Beethoven, Hamlet, Camus, mai devreme… sunt personaje și personalități reprezentative. Dar în viața reală este un om care te-a modificat, te-a schimbat întâlnirea cu el, marcându-te în chip decisiv?

R.F.A.: Am avut șansa și șansa este cuvântul cel mai potrivit ca pe parcursul vieții să întâlnesc oameni care atunci și acum, peste ani, mă pun nu chiar în dificultate, dar mă pun în situația să mă întreb cum s-a putut, ca oamenii aceia să mă accepte și să țină atât de mult, oferindu-mi un loc atât de important? În relația pe care am avut-o. Am avut oameni care au însemnat imense bucurii. Unul dintre oamenii de care am fost atât de legat, cum spun, a fost Marin Preda. O relație cu totul specială. Și cu totul… și o diferență de vârstă, și, hai să spunem, de obârșie, între Moromete și Radu F. Alexandru, București, Calea Victoriei, Palatul de Justiție, ca zonă, ca educație. Adică de ce Marin Preda, Radu F. Alexandru… Am  fost ultimul telefon pe care l-a dat la editură, și mi-a spus: „Copile, sunt terminat.” Dar nu cu tonul ăsta. Era tonul unui om…

I.V.: În ziua în care a murit.

R.F.A.: Înainte de a muri. Fiind la editură, la Editura Cartea Românească, unde era director, și de acolo a plecat la Mogoșoaia, unde stătea și unde s-a sfârșit. Cu sentimentul și cu starea în care un om realizează ce mi-a spus el: „sunt terminat”, imaginați-vă cum a sunat… Și așa s-a întâmplat. La un timp, după plecarea lui, Florin Mugur, un poet, un traducător, un scriitor, un om de o factură cu totul deosebită în sensul cel mai nobil al cuvântului, și care lucra la editură, cu mon cher-ul, Marin Preda, mi-a dat un telefon: „Radu, hai să ne vedem, vreau să stăm puțin de vorbă.” „Da, Florin, bineînțeles.” Unde puteam să ne vedem? La Capșa, pentru că la Capșa era fieful. Cu câte un parfe de alune. De ce a vrut Florin Mugur să ne vedem? Să îmi pună o întrebare: „Radu, spune-mi și mie, fă-mă să înțeleg, de ce a ținut Marin Preda atât de mult la tine?” Am reprodus în ghilimele. Nu pot să reproduc râsul lui cu râsul meu. Am rămas cu gura căscată. „Florin, nu înțeleg!” „Da, măi, fă-mă să înțeleg.”

De ce a ținut atât de mult Marin Preda la Radu F. Alexandru? „Era sentimentul de reciprocitate, adică, dragostea pe care a simțit-o că i-o port, dragoste, nu prietenie!”

I.V.: Ai răspunsul la întrebare?

R.F.A.: Uite, e prima dată, nu am povestit întâmplarea asta, și nu mă întorc la ea, e undeva aici. Primul răspuns care îmi vine în minte și care poate ar putea fi acceptat, era sentimentul de reciprocitate, adică, dragostea pe care a simțit-o că i-o port, dragoste, nu prietenie, pe care i-o port, și la care, reflex, a răspuns în același fel. Poate e o gogomănie, că slavă Domnului, atât de frecvent se întâmplă să fim atât de îndrăgostiți și cotul dă un răspuns. Nu. Poate… pentru că mi-ai pus întrebarea asta, poate știa cât de mult înseamnă pentru mine, și poate răspunsul lui afectiv a fost tocmai această încărcătură și puternică afecțiune.

Radu F. Alexandru: Marii creatori au fost uitați și pentru că publicul a îmbătrânit

I.V.: Întâlnirea cu Marin Preda te-a marcat. Mă bucur că l-ai pomenit, mai ales că am sărbătorit centenarul nașterii lui, mai degrabă l-am bifat, pentru că nu am sesizat o emoție națională. De ce crezi că nu reușim să îi aducem în actualitate pe marii noștri scriitori sau creatori în general? Nu mai avem memorie sau ce se întâmplă?

R.F.A.: Nu că nu mai avem memorie, nu mai avem organ. Spuneam de Beethoven. Ionuț, ne vedem adesea în sălile de concert. Ce cauți acolo? Câți ani ai? Te uiți în jur. Ce vârstă are publicul? S-a terminat Festivalul Enescu. Cum era publicul în edițiile anterioare și cum e publicul de astăzi?

I.V.: Îmbătrânit.

R.F.A.: Asta face ca respectul, dragostea, nevoia de „Marin Preda” – nume de cod, pentru că nu e vorba numai de Marin Preda – să fie la cote tot mai joase. Dar noi nu facem un serial. Tu pui niște întrebări și eu nu pot să ignor limita dialogului nostru.

Victor Babiuc către Radu F. Alexandru: „Știu cine ești!”. Radu F. Alexandru: „Nu cred că erau mulți miniștri care citeau revistele literare”

I.V.: Limita de timp…

R.F.A.: Am vorbit de Marin Preda, de politică, a existat un om față de care am avut, am și voi avea întotdeauna cea mai caldă amintire, afecțiune, prețuire și recunoștință. Victor Babiuc. Când i-am fost prezentat, la începutul anilor ’90, m-am prezentat: „Radu F. Alexandru”. „Știu cine ești, eu citesc revistele literare.” Nu cred că erau mulți miniștri care citeau revistele literare. „Victor”. „Radu”. Și de atunci, până în ultima clipă am rămas într-o prietenie exemplară. Am fost martor la o viață despre care, firește, nu avem acum timp să vorbim.

I.V.: Cred că tu ești și cel care a anunțat decesul lui Victor Babiuc. Într-un fel, la Preda, s-au făcut tot felul de speculații…

R.F.A.: Nici vorbă!

Adevărul despre moartea lui Marin Preda. Radu F. Alexandru: „Marin Preda a băut! I-am cunoscut foarte bine pe cei care se ocupau de anchetă!”

I.V.: De ce a murit Marin Preda?

R.F.A.: Marin Preda a băut. Marin Preda era răvășit, când mi-a spus „sunt terminat”, nu a spus-o cu sentimentul „asta e!” S-a dus, stătea la Mogoșoaia, care era locul unde mulți scriitori aveau camere și locuiau acolo. Mogoșoaia avea regim de casă de creație. S-a dus de la editură bând o cantitate de alcool, bine, s-a dus cu mașina editurii, l-au luat, l-au așezat la masă, a mai băut, a urcat, s-a dus în cameră, s-a culcat, s-a lovit pe scări, a avut niște vânătăi, că dacă ții minte, se zicea că a fost bătut, că Securitatea… nici vorbă! Nici vorbă!

I.V.: Au fost multe teorii.

R.F.A.: Niște julituri, din astea, s-a culcat, a adormit pe o parte, a vomat și poziția în care era, poziția corpului, a făcut ca acea regurgitație să îi rămână în gât și să moară sufocat. Adică am urmărit și i-am cunoscut foarte bine pe cei care s-au ocupat de anchetă. Dimineață, când am primit telefonul, „Preda a murit” – nu știu care ar fi cuvintele potrivite.

I s-ar mai fi întâmplat lui Marin Preda episodul care a dus la moartea lui, dacă ar fi mers să viziteze o casă cu Radu F. Alexandru?

I.V.: Cu o zi înainte ai auzit „sunt terminat”

R.F.A.: Da… Și trebuia… Domnule, ce înseamnă destin, trebuia să mergem să vedem o casă. Acum e o poveste care cu siguranță nu încape ca durată. O casă, un apartament, pentru că voiam foarte mult să îl scot de la Mogoșoaia. O ambianță în care, când se adună mai mulți oameni, hai să mai ciocnim un pahar… Și aveam întâlnire cu cineva care a spus: „Hai să vă arăt o casă”. Radu Voinea, Președintele Academiei. În după amiaza aceea, a turnat, nu a plouat. A turnat.

I.V.: Și nu ați ajuns să vedeți casa.

R.F.A.: M-a sunat mon cher-ul, și mi-a spus: „hai să o lăsăm pe altă zi”. „Bineînțeles, nu o să mergem acum să vedem casa”.

Este anturajul decisiv în viața unui om?

I.V.: Cât contează anturajul în viață?

R.F.A.: Foarte mult, ca să nu spun enorm. Foarte mult! Foarte mult. Poți să ai șansa unor oameni care și să te îmbogățească, și să te înfrumusețeze, și să însemne acest sprijin de care cu siguranță toți, sunt perioade, de care avem nevoie. Și sfaturi… este extrem de important să putem primi sfaturi, în măsura în care calitatea acestor sfaturi e într-adevăr notabilă.

Adevăruri neștiute din biografia lui Radu F. Alexandru: „Lumea nu știe aproape nimic despre mine!”

I.V.: E ceva în biografia ta mai puțin cunoscut sau necunoscut publicului larg și crezi că ar merita, crezi că lumea ar trebui să știe ceva despre tine?

R.F.A.: Ionuț, nu mă joc cu cuvintele. Lumea nu știe aproape nimic despre mine. Nu dau interviuri decât extrem de rar. Nu dau nume, o persoană foarte onorabilă, foarte stimabilă, cu antecedente, m-a rugat: „Hai să facem cartea aia de întrebări, care…” mi-a trimis întrebările, i-am spus „da”, și până la urmă am spus: „iartă-mă, nu!”

Radu F. Alexandru: „Nu pot trăi dat pe mâna altora!”

I.V.: De ce?

R.F.A.: Pentru că nu, nu că nu îmi place, nu pot trăi dat pe mâna altora. Mi-am asumat din momentul în care se punea problema felului în care ne conducem viața, un fel de a trăi, mi-am asumat decizii, mi-am asumat fapte, enorm de mult. Ar trebui să vorbesc despre lucruri pe care le-am trăit. Sigur, multe m-au bucurat, sigur, multe m-au îndurerat profund, timpul a…

I.V.: Așa e viața.

R.F.A.: Sigur, nu, Doamne ferește, nu spun „uite ce mi s-a întâmplat mie”. Dar spun că în condițiile astea, pentru că așa e viața…

Cutremurător, despre soția dispărută a lui Radu F. Alexandru: „A plecat dimineață de acasă, 31 august 1974, și nu s-a mai întors. Îți imaginezi că am făcut tot ce este omenește posibil să aflu unde este și ce s-a întâmplat.”

I.V.: Dacă am pune un reflector, pentru că e meseria ta, ai făcut teatru, un reflector pe un episod necunoscut publicului, care ar fi acela?

R.F.A.: Ionuț, îmi ești foarte drag, te respect foarte mult; mă provoci… Și pentru că nu vreau să plec cu lucruri care… în 31 august 1974, soția mea, Romanovici Lucia, matematician, a plecat dimineața la serviciu, la Centrul de Calcul, cred că al ministerului Chimiei. O să întrebi: cum adică crezi? Pentru că se dăduse concurs, tot ca matematician, la centrul de calcul al ministerului Apărării, nu a fost clar, s-a dat rezultatul, nu s-a dat. Deci a plecat dimineață de acasă, 31 august 1974, și nu s-a mai întors. Îți imaginezi că am făcut tot ce este omenește posibil să aflu unde este și ce s-a întâmplat. Astăzi suntem în cât?

I.V.: Astăzi suntem în octombrie 2023.

R.F.A.: Octombrie 2023. Nu știu ce s-a întâmplat.

I.V.: Din 31 august 1974 până în 6 octombrie 2023, nu știi ce s-a întâmplat.

R.F.A.: Nu!

I.V.: A plecat de acasă și nu s-a mai întors.

R.F.A.: Nu s-a mai întors.

I.V.: Și nu ai mai aflat nici după aceea ce s-a întâmplat.

R.F.A.: Nu! Făcând toate demersurile omenești posibile. O să mă întrebi ce înseamnă demersuri. Bătând la toate ușile. Înainte, și după 1989. După Revoluție, neoficial, am aflat că a fost racolată de Securitate și scoasă din țară – un matematician foarte bun, care a lucrat până atunci într-un centru de calcul…

Radu F. Alexandru, ipoteze despre dispariția soției. „În zona speculațiilor, sigur că e loc de orice. În zona faptelor, a certitudinilor, nu am niciun răspuns”

I.V.: Asta e tulburător. Te-ai gândit ce s-ar fi putut întâmpla?

R.F.A.: Ionuț, în zona speculațiilor, sigur că e loc de orice. În zona faptelor, a certitudinilor, nu am niciun răspuns. România, București, 31 august 1974. Am scris o piesă. Poveste despre tatăl meu.

I.V.: O avem aici și o și arătăm, este această piesă, apărută la Universalia.

R.F.A.: O evocare… o transpunere în literar și public, codificat, bineînțeles.

Fiica lui Radu F. Alexandru: adorație, nu inspirație

I.V.: Tu dedici mai multe volume fiicei tale, Deborah. Ea este sursa ta de inspirație, la ea te gândești cel mai mult?

R.F.A.: Nu. Nu! Nu poate fi sursa mea de inspirație. Mă rog, pe parcursul timpului, un copil, o fetiță, astăzi o femeie de 32 de ani, ea poate fi ce a fost și a rămas, un subiect de iubire permanentă. De adorație. Dar nu de inspirație. Pentru că… sunt existențe diferite…

Omul, personajul predilect al lui Radu F. Alexandru. Cea mai frumoasă cronică, primită de la o doamnă responsabilă de curățenia din teatru: „Eu nu pot să vă spun decât că după ce am văzut spectacolul nu am mai dormit noaptea asta”

I.V.: În Poveste despre tatăl meu, ai și un cuvânt înainte, de Radu Beligan, iar Radu Beligan spune, vorbind nu numai despre această piesă, ci și despre altele, că omul este personajul predilect al lui Radu F. Alexandru. Omul cu O mare, cu calitățile lui, cu virtuțile lui, cu vulnerabilitățile lui. Am văzut și eu mai multe piese. Mai cu seamă cele montate la Teatrul Național. Ai fost unul dintre răsfățații, dramaturgii contemporani foarte jucați. Și la Teatrul Național, și la Bulandra, și în alte locuri.

R.F.A.: La toate!

I.V.: La toate! De ce omul și nu istoria, să zicem, sau teme mai abstracte?

R.F.A.: Pentru că zi de zi, ceas de ceas, cred că fiecare dintre noi, oamenii, trăim aventuri în sensul existențial cu totul și cu totul inedite, și copleșitoare. Gama trăirilor, felul în care aceste experiențe de viață trăite sub ochii noștri se manifestă, din punctul meu de vedere, e un subiect fascinant, e un subiect de la care nu poți întoarce capul. E interesant ce spui tu, dar de muma lui Ștefan cel Mare, ce părere ai? No, am o părere foarte bună… dar nu cred că mai pot să îi dau nicio mână de ajutor cu scrierile mele. Ah, să nu o luați ca o cutezanță. Adică tu cu scrierile tale dai o mână de ajutor? Da, dau o mână de ajutor. Și vă mai spun ceva. Și să îmi faceți semn când trebuie să nu vă mai spun. La premieră, ca dramaturg, premiera ca dramaturg a avut loc la Teatrul din Bârlad. Și la Teatrul din Bârlad, ca peste tot, vizionarea, adică spectacolul, ajungea să aibă drept de existență după ce cenzura, consiliul Culturii, venea, instructorul de acolo, și spunea: „da, merge” sau „nu merge” sau „tai replica” sau „tai scena” sau „nu merge spectacolul”. S-a jucat spectacolul, după masă, și a doua zi dimineață s-au adunat trupa, consiliul artistic și tovarășul de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, să afle părerile și să spună punctul lui de vedere. I-a întrebat pe unii sau pe alții și în fundul sălii stătea o doamnă, așa… „Doamnă, dvs. ce părere aveți de spectacolul de aseară?” „Ah, nu, vă rog să mă scuzați, eu nu sunt actriță. Fac curat!” „Doamnă, ați văzut spectacolul?” „Da!” „Ce părere aveți?” Și a stat o clipă. „Eu nu pot să vă spun decât că după ce am văzut spectacolul eu nu am mai dormit noaptea asta.” A fost cea mai frumoasă cronică și cel mai frumos comentariu. Și esența rațiunii pentru care scriu. Să pun oamenii pe gânduri. Să îi invit să reflecteze la existență și la viața lor.

Filosof, matematician, dramaturg. Exercițiul favorit al lui Radu F. Alexandru: „Mă duceam în librării și mă uitam să văd ce fac cititorii când ajung. Era un dialog al oamenilor cu cartea, din care eu eram exclus”

I.V.: Tu ai făcut matematică și filosofie. Cum a ajuns la dramaturgie un profesor de mate-fizică?

R.F.A.: Eu am debutat cu un volum de proză. În numărul de doliu al Gazetei Literare, la moartea lui Tudor Arghezi, pe mijlocul revistei, Gazeta Literară vă recomandă două schițe de Radu F. Alexandru.

I.V.: Arghezi moare în 1967.

R.F.A.: Și erau publicate două schițe. Am continuat cu proză. Nu vreau să prelungesc. Mă duceam în librării, vedeam volumul, am scris în continuare, am publicat un volum, un volum cu fața spre ceilalți, spre ceilalți! Deci nu era cu fața spre mine, era cu fața spre ceilalți. Și mă duceam în librării și mă uitam să văd ce fac cititorii când ajung. Se uită la carte, nu se uită, o cumpără, nu o cumpără, și am simțit nevoia… era un dialog al oamenilor cu cartea, din care eu eram exclus. Am simțit nevoia dialogului. Și dialogul însemna scenă, însemna teatru. Și așa am pus deoparte un manuscris la un roman pe care îl începusem și cu care eram în planul editurii, și am început să scriu teatru. Și am scris o piesă, și m-am dus cu ea la Teatru, și mi-au spus: „uită! N-ai nicio treabă!” Și am zis: „Bine, mai vedem!” Am luat-o ca și cum înveți alfabetul. Pentru că teatrul presupune o știință. Bun, și proza. Dar nu poți să te așezi să spui: „Costică, trei cuvinte..” Nu. Știința construcției dramaturgice, știința scrierii am luat-o, cum să spun… și am ajuns…

Omul zilei de astăzi. Nemulțumirea lui Radu F. Alexandru față de media: „Imagini care vă pot afecta emoțional!”

I.V.: Ești autorul a numeroase scenarii, ai lucrat cu regizori importanți. Unul dintre ei este Dan Pița. Ai făcut scenariul unui film, în 1997, cred, Omul Zilei. Un film de mare succes. L-am revăzut recent. Cine mai poate fi astăzi Omul zilei?

R.F.A.: Depinde în ce sens. Depinde în ce sens… e o întrebare cu care mă pui…

I.V.: În spiritul filmului tău, al scenariului tău.

R.F.A.: Ah, în spiritul scenariului meu. Da, în fiecare zi afli de câte un lucru care te uimește, te stupefiază.

I.V.: E ceva în ultima vreme care te-a șocat? Te mai șochează ceva?

R.F.A.: Ionuț, trec cu telecomanda, la ora edițiilor informative. TVR, PRO TV, care mai e… nu știu dacă o faci și îți propun un lucru care vine ca răspuns la întrebarea: cu ce frecvență, în fiecare zi, în fiecare zi! Pe fiecare post, crainicul TV, atenție, urmează informații și imagini care vă pot afecta emoțional. E un laitmotiv. În fiecare zi, în fiecare seară aflăm fapte care ne pot afecta emoțional și care, de fapt, sunt năucitoare. Peste tot în țară! ca să spui asta e cea mai…Păi stai puțin, aia de ieri ai văzut-o? Nu! Pe aia de alaltăieri ai văzut-o? Dar aia de mâine, te aștepți să fie altfel?

Rabat de calitate în televiziuni. Radu F. Alexandru: „Audiența cu orice preț. Ori audiență cu orice preț înseamnă calitate.”

I.V.: Pentru că ai introdus în discuție media și presa în general… tu ai fost în mai multe mandate în consiliul de administrație…

R.F.A.: La Radio!

I.V.: Cu siguranță urmărești… cum ți se pare, că radioul public, televiziunea publică își îndeplinesc rolul pe care îl au prevăzut prin Constituție, de educație și de instrucție. Crezi că își îndeplinesc acest rol?  Ne referim la radio și TVR, nu la piața liberă, comercială.

R.F.A.: E o mare problemă, și pentru radio, și pentru televiziune. Erai în Parlament când s-a luat o decizie, cu consecințe profund nefaste. S-a tăiat subvenționarea atât a radioului public, cât și a televiziunii publice.

I.V.: Taxa.

R.F.A: Care era modică.

I.V.: Și care era legătura publicului cu televiziunea.

R.F.A.: Pe de o parte. Dar pe de altă parte dădea posibilitatea unei existențe materiale în condiții de onestitate spre deosebire de acum, când s-a intrat și este această obsesie a competiției cu posturile private. Și la radio, și la televiziune. Audiența cu orice preț. Ori audiență cu orice preț înseamnă calitate. Da? Pentru că uită-te la TVR cultural. Care e audiența?

Despre rentabilitatea și audiența posturilor de televiziune culturale. Radu F. Alexandru: „Când e vorba de cultură, de un nivel de onorabilitate, nu merg pe câștig în detrimentul calității.”

I.V.: Modestă!

R.F.A.: Cât a fost bătălia? Cât a fost de renăscut un post care, dintr-o eroare de neiertat, aș spune, a fost desființat? Exact pe argumentul acesta. Nu face audiență. Păi nu merg pe câștig. Când e vorba de cultură, de un nivel de onorabilitate, nu merg pe câștig în detrimentul calității. Acum l-au reînființat, dar oricând, ferească Dumnezeu, ghilotina asta a rentabilității…

I.V.: Va fi primul vizat.

R.F.A.: Și a tăierii subvențiilor. Pentru că acum și radio, și televiziunea oferă salarii derizorii. Deci oamenii care lucrează în radio, unde sunt în acest consiliu de administrație, dar și în televiziune, se confruntă pe plan personal cu mari probleme, tocmai datorită salariilor extrem, extrem de joase.

Radu F. Alexandru: „Acum am cea mai grea misiune. Cinci minute de critică de film”

I.V.: Tu prefațezi în fiecare săptămână la TVR, la postul public de televiziune, Cinemateca. E unul dintre tronsoanele de legendă ale postului public, care au marcat generații. Cum ai ajuns să prefațezi, tu alegi filmele, tu faci selecția, sau care este istoria colaborării tale cu această emisiune?

R.F.A.: E o istorie lungă, începută nu mult după 1990, pe care cu întreruperi care țineau de un anumit context al postului șamd. se întinde, am continuat-o pe parcursul foarte multor ani. Și care, firește, se sprijină, are ca suport preocuparea permanentă a mea pentru ce înseamnă cea de-a șaptea artă. Întrebarea aceea, pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata, e absurdă. Așa și întrebarea ce îți place mai mult, filmul sau cartea? Amândouă! Văd foarte multe filme, citesc despre foarte multe filme și am plăcerea să le pot comenta și prezenta, având în minte un prim model, D.I. Suchianu, prezenta la Sala Dalles, duminică dimineața. O încântare! De multe ori mergeai pentru prezentare mai mult, și a prezentat și la televiziune. Un tip minunat! Și pe urmă o altă prezență cu totul memorabilă, doamna Ecaterina Oproiu. Catrinel! Deci, cum să spun, am avut niște repere. Acum am cea mai grea misiune. Cinci minute. Prezintă un film, începând cu „bună seara”, titlul filmului, realizatorii, „vă doresc vizionare plăcută”. Cinci minute. E o ghilotină de neevitat și trebuie să aleg, pentru că sub nicio formă nu pot și nu am voie să povestesc filmul. Trebuie să aleg acele lucruri pe care, deschideți ochii, asta trebuie să conteze, asta trebuie să rețineți! Deci lucrurile alea punctuale, pe care eu consider că am datoria, în cadrul emisiunii, așa cum o fac, să le ofer telespectatorilor.

I.V.: Urmează o lună Hitchcock la TVR.

R.F.A.: Urmează trei filme Hitchcock.

Topul filmelor preferate ale lui Radu F. Alexandru

I.V.: Dacă ai recomanda unui tânăr trei filme memorabile românești și trei filme străine, care ar fi acelea? Să îl apropii de cea de-a șaptea artă?

R.F.A.: E atât de greu. Pentru că am vorbit atât de mult despre Hamlet, nu pot să nu spun: Hamlet! Numai că nu Hamlet al lui Laurence Olivier, Hamletul lui Innokenti Smoktunovsky, de Kozințev. Un actor de geniu, rus, care a făcut acel Hamlet contemporanul nostru, din care ne-a învățat Jan Kott. Laurence Olivier e un Hamlet de vitrină, al lui Smoktunovsky e un Hamlet într-adevăr, contemporanul nostru. Am terminat Filosofia, lucrarea de licență, Despre tragic, Anthony Queen. Ora 25, probabil că l-ai văzut.

„Zorba înseamnă atât de multe” pentru Radu F. Alexandru

I.V.: Sigur!

R.F.A.: Bun, când e opera unui actor ca Anthony Queen… Ai să spui: nu Zorba? Nu, Zorba înseamnă…

I.V.: E altceva.

R.F.A.: Nu, dar înseamnă atât de multe. Dar Ora 25 e într-adevăr un rol și un film cu totul aparte. Și un al treilea, bagi mâna, legat la ochi, să scoți dintr-un vas un bilet. Doamne, câte, cum… Am spus un film rusesc, am spus un film american, Ora 25… Fellini!

I.V.: La dolce vita.

R.F.A.: Nu neapărat. Nu neapărat! Sigur că tot ce a făcut Fellini și tot ce au făcut Fellini -Mastroianni…  e greu să spui asta mai mult decât asta. Da, Amarcord.

I.V.: Amarcord.

R.F.A.: Absolut la nimereală. Dacă mă întrebi de ce nu…

Genialul lui Radu F. Alexandru: Chaplin

I.V.: Sorrentino îți place? La grande bellezza?

R.F.A.: Îmi place foarte mult Benigni. Un actor cu totul special. Și aș fi de neiertat dacă aș omite Chaplin. Absolut genial.

I.V.: Nici Radu Cosașu nu ne-ar ierta acolo unde e dacă nu l-am pomeni pe Chaplin.

R.F.A.: Absolut genial.

Topul românesc al lui Radu F. Alexandru: Reconstituirea, Moromeții I, A fost sau nu a fost

I.V.: De la noi?

R.F.A.: Cu siguranță Reconstituirea, cred că Moromeții…

I.V.: Stere Gulea.

R.F.A.: Stere Gulea. Moromeții I e un film notabil. Și un cap de serie, cap de școală, A fost sau nu a fost. Pentru că tot ce a însemnat ulterior filmul minimalist, cu care România a avut succesele pe care le-a avut, de aici se trag.

Radu F. Alexandru, ministrul Culturii în Guvernul alternativ, dar neinvestit: „Nu s-a ajuns la Piața Victoriei și nu am trufia să spun că dacă s-ar fi ajuns, aș fi obținut” bugetul provocator pentru domeniu

I.V.: Ai fost directorul executiv al unei fundații, pe care ai întemeiat-o, Forumul pentru Starea Culturii. Cum ți se pare starea culturii azi?

R.F.A.: Am fost ministrul Culturii în Guvernul alternativ, shadow cabinet, al PD-ului. PDL-ului. Nu a ajuns guvernul acesta să fie și instalat în Piața Victoriei, dar toți membrii cabinetului am venit cu un program. Programul meu a venit cu o cifră la proiectul de buget pentru Cultură, care a provocat uimire, stupoare, revoltă, „ești nebun?” „Nu avem despre ce discuta. Ori, ori”. Nu s-a ajuns la Piața Victoriei și nu am trufia să spun că dacă s-ar fi ajuns, aș fi obținut, dar condițiile în care Cultura și instituțiile culturale, din punct de vedere material se zbat în promiscuitate… e foarte greu de vorbit și de așteptat performanță. Îți amintesc că acum unul dintre subiectele care a dat naștere la multe discuții, fuzionarea instituțiilor culturale, tot felul de îmbârligături, care de fapt să reducă resursele și felul de a finanța și de a asigura o funcționare normală. Pe de o parte statul, atitudinea statului față de Cultură, comparativ în toate statisticile europene, suntem mult sub ultimul loc. Dar nu aș pune mâna în foc, că atitudinal, ce înseamnă… lucrurile sunt mai largi. Apropo de media, de receptivitate… pe vremea mea, când apărea o carte, erau dezbateri, erau evenimente. Nu mai există. Nu mai există revistă de teatru, nu mai există revistă de cinema. Era revista Cinema, pe vremuri, era Revista Teatru, era Florica Ichim, Dumnezeu să o ierte, a fost una dintre ultimele…

I.V.: Unele dintre ele apar, dar în tiraje insignifiante, fără difuzare.

R.F.A.: Fără difuzare, fără nimic.

O dorință neîmplinită a lui Radu F. Alexandru

I.V.: Aici ne-ar trebui cu siguranță încă o oră pentru a dezbate starea Culturii astăzi, dar m-aș întoarce la un titlu al tău, O ultimă dorință. Care ar fi o dorință care nu o să fie ultima, dar o dorință neîndeplinită. Ce ți-ai dori să se întâmple, ceva vital, ceva esențial pentru tine?

R.F.A.: Pentru mine?

I.V.: Da.

R.F.A.: Să îmi dea Dumnezeu sănătate.

Radu F. Alexandru către publicul podcastului Avangarda: „Îi felicit”

I.V.: Radu, să îți dea Dumnezeu sănătate. Îți mulțumesc mult pentru acest dialog, și în final aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

R.F.A.: Nu aș vrea să li se pară prea mult, dar îi felicit. Îi felicit pentru opțiune, îi felicit că au înțeles că au nevoie și că le face bine să urmărească aceste dialoguri la care am avut plăcerea să particip. De asta m-am și întins atât. Nici nu știu cât a durat. Am avut plăcerea să particip cu tine. Este un merit al tău, cu siguranță, și este un merit al fiecăruia dintre cei care au nevoie, cuplează și rezonează cu ceea ce faci. Nu știu unde suntem, nu știu cine asigură existența fizic-materială, dar te felicit și cum eu mi-am dorit mie sănătate, îți doresc și ție viață lungă în postura în care ești, de gazdă și realizator al acestor dialoguri.

I.V.: Mulțumesc mult, Radu!

R.F.A.: Și eu îți mulțumesc!