Episodul 23 al sezonului II al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu propune un moment aniversar, ocazionat de celebrarea a 130 de ani de la înființarea primului partid social-democrat în România. Unul dintre cei care cunosc cel mai bine istoria acestui demers, dar și a evoluțiilor ideologice deopotrivă de la stânga și dreapta spectrului politic autohton este profesorul Constantin Buchet, invitatul special al acestei ediții. Profesor în cadrul SNSPA, Membru al Colegiului CNSAS, Secretar al Colegiului (2001-2005, 2006-2012), Președinte al Colegiului (2018-prezent), Constantin Buchet explică ideile de avangardă ale stângii românești, care deseori a fost confiscată pe nedrept de discursul comunist. Despre stânga necomunistă, liberală, stânga Rezistenței, compusă preponderent din țărani și muncitori care au protestat împotriva abuzurilor, dar care au fost urmăriți prin dosare de urmărire informativă, profesorul Buchet consideră că se poate scrie o istorie sinceră și socială necunoscută încă publicului larg. Președintele CNSAS, Constantin Buchet, îi relatează fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, de ce România a fost în avangarda politicii social-democrate europene în multe dintre momentele modernității târzii a secolului XX, cum putem recupera figura martirilor stângii românești, Iosif Jumanca și Ion Flueraș, ce este socialismul, apropo de titlul volumului lui Constantin Titel Petrescu și care sunt liderii social-democrați care și-au găsit sfârșitul în temnițele comuniste. Despre toate acestea, dar și despre culisele Social-Democrației încarcerate, plecând de la titlul unui volum scris de profesorul Constantin Buchet, aflați în podcastul Avangarda cu Ionuț Vulpescu, un episod despre 130 de ani de politică social-democrată în România.

Amintiri din fotbal, despre „campioana unei mari iubiri”: Prima echipă românească care joacă o semifinală de competiție european

Ionuț Vulpescu: Bună ziua la un nou episod al podcastului meu; vă invit să vă abonați la canalul meu de Youtube pentru a primi notificări atunci când este încărcat un nou episod. Astăzi, la întâlnirea noastră săptămânală duminicală, duminică la prânz, e bucuria mea să îl am invitat pe profesorul Constantin Buchet, Președintele Colegiului CNSAS. Domnule profesor, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Constantin Buchet: Vă mulțumesc frumos pentru invitație. Reîntâlnirea e foarte plăcută.

I.V.: Ne reîntâlnim. Sigur, noi am discutat în timp. Aveți și un microbism aparte, foarte competent, cum îmi place să spun că am și eu. E bine, mai ales duminica, să mai vedem un meci. Un meci bun… Unde e fotbalul de altă dată? Am văzut că țineți cu Minaur la handbal.

C.B.: Și cu Dinamo la fotbal.

I.V.: Cu Minaur rămânem, la Dinamo ne despărțim. Ca fan vechi al Universității Craiova, nu am avut cele mai bune raporturi.

C.B.: Dar respectăm Universitatea Craiova, și Craiova Maxima și campioana unei mari iubiri, cu Oblemenco și Țarălungă…

I.V.: Promoția aceea extraordinară din 1982, 1983, când Craiova joacă semifinala de cupa UEFA. Prima echipă românească într-o semifinală de competiție europeană, când fără a fi învinsă de Benfica Lisabona, nu joacă finala. 0-0 la Lisabona și 1-1 la Craiova.

C.B.: Visăm sprintul lui Cămătaru, din păcate, șutul pe lângă poartă și bara lui Crișan cu călcâiul.

130 de ani de social-democrație în România. Constantin Buchet: „A fost o modernizare a României”

I.V.: Începem cu istoria fotbalului și ne apropiem de cealaltă istorie, istoria mare. Nu știu dacă vă amintiți, dar uite că au trecut 10 ani de când eram împreună într-o reuniune a Clubului de la București, și aniversam 120 de ani de social-democrație în România. Au mai trecut 10 ani și în acest weekend în care noi filmăm acest episod al podcastului meu, se împlinesc 130 de ani de când un congres, primul congres al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România consfințea prima formațiune politică social-democrată din țara noastră. 31 martie – 2 aprilie 1893. Ce s-a întâmplat atunci, cum a fost acel moment?

C.B.: Practic e un moment de acumulare intelectuală și, aș spune, de dezvoltare a ideilor sociale la români. Puțin mai înainte avem Revoluția de la 1848 prin Bălcescu, prin tribuna generoasă de idei referitoare la lichidarea boierescului, a ceea ce însemna clăcășia și ceea ce însemna până la urmă, la rigoare, asuprirea țăranilor clăcași de către o parte a boierimii. Ideile acestea, ale lui Bălcescu, de a-i transforma pe țărani în cetățeni, mergând până la o anumită formă de implicare în viața cetățenii. Nu atât sub forma votului, care fusese cenzitar. E o perioadă de acumulare în ceea ce privește dezvoltarea ideilor sociale. Pentru că și liberalii radicali, sub C.A. Rosetti, au fost acreditați în sensul că promovau această idee a unui vot universal, o mai justă împărțeală a proprietății – împroprietărirea țăranilor, desigur, într-o formulă limitată, de la stat, prin vânzarea moșiilor statului, dar erau idei care au premers, cel puțin așa văd eu, această coagulare a unei stângi românești sub formă partidistă. Fiindcă, până la urmă, partidele sunt instituții, cum spunea Maurice Duverger, de fapt, un proces, un corolar, din perspectivă structurală, unde anumite personalități, cum am spus și cum spuneam atunci, Vasile Morțun, Ioan Nădejde, au dat această turnură nu numai în politica românească de atunci, sub semnul acelei rotative bilaterale conservatori-liberali, ci și din perspectiva soluționării unor chestiuni ardente pentru societatea românească. Prima era chestiunea agrară, despre care am făcut trimitere. 1883, avem revoltele țărănești – Vlașca; Caragiale scrie Plugul blestemat, foarte bine se cunoaște acest aspect; deci era o problematică pe care cercurile decizionale ale țării nu puteau să o eludeze într-un efort. Sigur, era o modernizare a României după cucerirea independenței de stat și monarhia națională până la urmă, da, și pe de altă parte chestiunea civică a votului universal, a implicării muncitorilor, țăranilor, categoriilor care erau excluse pe sistemul votului cenzitar, de la propria lor părere în ceea ce privește treburile țării, să spun așa. A fost o dezbatere în care mișcarea de stânga, mișcare socială, mișcare social-democrată, socialistă, nu a putut să fie eludată. E un efort de agregare. Sigur, cu membri, cu statut, și până la urmă, chiar dacă impactul nu a fost atât de mare, pe harta politico-ideologică a României și a dezbaterii apare acest pol de stânga, polul social-democrat.

Contribuția stângii la Marea Unire, un episod ocultat din istoria națională. Iosif Jumanca și Ion Flueraș, martirii stângii din închisorile comuniste, parte a mișcării unioniste

I.V.: Se vorbește, destul de puțin de pildă, despre contribuția unor lideri social-democrați la Marea Unire.

C.B.: Da!

I.V.: E un episod de istorie națională care e destul de ocultat.

C.B.: Este, din păcate, cred că și manualele de istorie ar putea să reflecte mult mai avântat și într-o formulă notabilă acest pasaj de identitate națională. Recent a fost Centenarul mare al Marii Uniri, și, din ce am văzut, în manualele de istorie, se spune foarte lacunar, Consiliul Național Român Central, ca formă asociativă, sigur, a românilor din Transilvania și Banat, care au avut dialogul cu Guvernul maghiar, maghiarii insistau pentru autonomie lărgită, nu mai intru în detalii, dar acel Organism, au fost 6 reprezentanți ai Partidului Național Român, 6 social-democrați. Cei citați, de care am vorbit Iosif Jumanca și Ion Flueraș, personalități notabile, care au activat și în România interbelică, și după Al Doilea Război Mondial, din păcate, au murit în pușcăriile comuniste. Exact cum elita național-țărănistă, liberală, a sfârșit la Sighet, la Aiud, la Gherla, aceștia au fost parcă și mai persecutați. Din ce unghi mă refer. Erau foarte urâți după acel postulat al lui Stalin, social-democrați de dreapta. Erau mult mai huliți decât cercurile democratice, putrede, cum le spunea și Ana Pauker, decât Brătienii sau linia Maniu-Mihalache, care a fost predominantă în Partidul Național Țărănesc. Lucrurile acestea trebuie să le cunoaștem fiindcă acolo în Transilvania și Banat se dezvoltase o social-democrație, sigur, pe modelul germano-austriac și cu accente nu aș zice de austro-marxism, dar cu accentele de luptă parlamentară, pentru câștigarea unei autodeterminări politice și în final, de obiectivare a luptei de emancipare prin unirea cu patria mamă. Cele două personalități au fost Jumanca și Flueraș, până la urmă, catalizatorul pentru muncitorii din Transilvania și Banat, care mulți au fost prezenți la Alba Iulia de 1 decembrie, și asta se reflectă și într-un discurs mai puțin cunoscut de care vorbeam, al lui Iosif Jumanca, în plenul acestei adunări de la Alba Iulia. Cred că acest episod ar merita poate chiar o istorie mai aplicată tematic, participarea mișcării social-democrate la Marea Unire. Foarte puțini – era un domn la Arad, Alexandru Roza, a mai scris, Nicolae Jurca, au mai prins…

I.V.: La Sibiu.

C.B.: Da, și eu am mai încercat așa…

I.V.: Nicolae Jurcă are și o istorie a social-democrației și am aici și aș vrea să arăt o carte celebră în epocă, Socialismul în România, a lui Constantin Titel Petrescu….

C.B.: Da…

Constantin Buchet: „Am auzit chiar un punct de vedere al Președintelui Înaltei Curți de Justiție și Casație, că statul social apare în arhitectura valorică a Constituției din 1923, chiar dacă un fost Președinte a spus că România nu mai este stat social.”

I.V.: E centenarul Constituției din 1923.

C.B.: Curtea Constituțională și profesorul Marian Enache au organizat o conferință aniversară în Sala Senatului, unde au invitat, sigur, și oaspeți de seamă din străinătate, Președintele Curții Europene de Justiție, Președintele Curții de Justiție Francofone, Președinta Comisiei de la Veneția, și acolo, în luările de cuvinte ale tuturor, încercând să facă o sinteză, tocmai asta a fost miza. Da, o miză, nu atât numai simbolică, dar și concretă, să concilieze binomul autoritate publică-libertate individuală. În fond, asta e arta gestiunii democratice. Când autoritatea publică încarnată de un partid unic, fie el de extremă stânga sau de extremă dreapta, debușează în totalitarism, nu mai există nici libertăți civice, individuale, ale cetățeanului, nu există nici o justiție socială. Fiindcă avem mecanismul luptei de clasă, sau al unei lupte de rasă. După caz. Asta cred că trebuie să subliniem și să aducem aminte pe un timp istoric scurt, de o sută de ani, că au fost aceste dezvoltări. Din păcate, brutal întrerupte, de un ciclu de modernitate, să zic, a doua modernitate, poate, care ar fi putut să fie de venirea la putere a tipului acestuia de comunism, comunism sovietic, care, până la urmă, proiectul social, a fost clădit și pe o teroare de stat, pe asasinat, pe violență politică, pe eliminarea adversarului politic, creditat dușman. Flueraș, Jumanca, Titel Petrescu au fost, erau etichetați deținuți politici revoluționari, erau socialiști de dreapta, socialiști fasciști, existau niște asocieri, le spunem în studiile culturale sau în lingvistică, ideologeme. Adică, construcții de cuvinte care au un sens coroziv, dar care vor să acopere o realitate care e greu să existe. Or și condamnările pe care le-au avut când erau împotriva ordinii și orânduirii sociale de stat, adică a democrației populare, care până la urmă postula ideea unui singur partid, partidul comunist din România. Ideea lui, reflectată și în volumul lui Krasnosselski, pe care l-ați amintit, al lui Titel Petrescu, de a exista pluripartidism. Toți am luptat după 1990, nu? Primele alegeri, și alegerile după 1992 și tot ce a existat în ciclul electoral, pentru un pluripartidism. Am pledat pentru acest lucru și nu am mai mers pe o alianță care să fie nu atât de monolită, cât Partidul Comunist din România trebuia să înghită, să fagociteze, Partidul Social-Democrat, și atunci a înființat acel Partid Social-Democrat Independent, care era o tribună a pluripartidismului, a democrației sociale, a statului social. Am auzit chiar un punct de vedere al Președintelui Înaltei Curți de Justiție și Casație, că statul social apare în arhitectura valorică a Constituției din 1923, or social-democrația, cum și mișcarea de astăzi postulează acest aspect, chiar dacă un fost Președinte a spus că România nu mai este stat social. Ca să spunem și partea aceasta, că doar este o exprimare publică din agora, și nu putem face abstracție de ea, într-un context social, economic, nu tocmai să spunem edulcorat pentru România.

Își permite România să nu fie un stat social?

I.V.: O țară ca România nu își poate permite să nu fie un stat social.

C.B.: Da, adică democrație socială, stat social, partea aceasta legată de justiție socială, cred că într-o mare măsură sunt idei nu numai generoase, dar și idei pe care intelectualitatea, persoanele care se racordează la acest filon valoros al stângii, trebuie să le promoveze.

I.V.: Dacă scoatem statul din economie, din societate, din educație sau din cultură, vom lăsa și lăsăm la îndemâna pieței să regleze totul, nu vom face altceva decât să creștem inegalitățile majore care oricum sunt într-o societate, precum cea românească.

C.B.: Primele alegeri, dacă vă aduceți aminte, guvernul blocului parlamentar care era o grupare de câteva partide din Transilvania și unde intra și Partidul Socialist erau practic un holding ideologic, care încerca să mai oprească acest câștig al liberalilor, al decadei brătieniste, cum i s-a mai spus, al viziratului lui Ionel Brătianu. Atunci, Constituția din 1923 și partea aceasta legată de ce ați spus dvs., măsurile asistenționalist-intervenționiste au avut un efect și în planul gândirii și practicii liberale. Fiindcă neoliberalismul de atunci nu e neoliberalismul de astăzi. Neoliberalismul avansat de Vintilă Brătianu, tocmai, a generat legea minelor, problema legată de proprietatea bogățiilor subsolului, care era administrată strategic de stat, sprijinirea antreprenorului român – i-am spune azi, a IMM-ului, format de atunci…

I.V.: Capitalul autohton.

C.B.: Exact, relația cu capitalul străin, deci acelea au fost și împrumuturi și cred că lucrurile nu au fost poate atât de ermetice și nu au fost atât de plasate între niște ziduri rigide. Dar scrisul literar, scrisul istoric, romanele vremii, care sunt niște, le-am spune, bildungs-roman; Rebreanu, dacă îl luăm, chiar dacă avea valența lui ardelenească, de creștere organică, a narat, narativul lui este foarte profund, și pentru Vechiul Regat, și pentru ceea ce a însemnat Transilvania și, sigur, lumea aceasta a Transilvaniei despre care spunea Mircea Zaciu, ca „o imensă scenă, Transilvania”. Lucrurile au fost în nota aceasta, așa le văd eu, ca o evoluție destul de ardentă și spiritualizantă. Din păcate, necunoscută, în mare măsură, și eu cred că ar trebui, adică cel puțin la curriculă, cum se spune, la istorie, nu?, adică partea aceasta legată de secțiunea vieții politice, care au fost partidele, care au fost actorii politici.

Când Poliția de Siguranță vine peste social-democrație: Constantin Buchet despre documentarea Dosarul de Problemă Mișcarea Social-Democrată

I.V.: Acești lideri social-democrați care și-au găsit sfârșitul în temnițele comuniste.

C.B.: Mai puțin cunoscuți. Eu am pornit atunci scrierea, încercarea de a creiona o istorie a social-democrației românești după al Doilea Război Mondial, dar și din perspectiva aceasta, carcerală, despre care vorbeați, pornind de la o bază documentară foarte densă, dar și masivă. Adică, am observat că organele de poliție, organele operativ-informative, să le spunem, cum era Direcția Poliției de Siguranță – Siguranța, până la apariția Securității, de care am auzit cu toții, în 1948, aveau dosarele de problemă: Dosarul de Problemă Mișcarea Social-Democrată sau PSD sau PSDI – Partidul Social Democrat Independent. Sau dosarele, de exemplu, ale lui Titel Petrescu, care avea un dosar, sau al lui Ioan Flueraș, erau urmăriți de Siguranță și apoi de Corpul Detectivilor, unde lider era celebrul Alexandru Nicolschi, minut cu minut, nu exagerez deloc! Erau considerați mai periculoși chiar decât maniștii, fiindcă erau socotiți că au trădat idealul social al muncitorimii șamd. Masa aceasta documentară, și când am văzut cât de atroce, până la urmă, erau supravegheați liderii locali de Siguranța, dar și de legiunile de jandarmi în mediul rural, buletinele legiunilor de jandarmi erau un indicator, să spunem, de barometru social, i-am spune, și stare de spirit, am zis că ar fi bine să cuprindem într-o perspectivă de sinteză aceste aspecte mai puțin cunoscute, chiar și în mediul istoriografic, pentru că, sigur, respectăm evoluțiile social-politice și ne plecăm în fața suferințelor multor personalități ale Țării Românești, sigur, membre ale PNL, ale PNȚ, dar în partea astalaltă nu prea s-a explorat acest fond.

Profilul liderilor PSD într-o primă etapă a modernității politice a stângii românești. Maromete, tartorul lui Iosif Jumanca: „Deci care e vârful cuceririi omenești, nu e revoluția, măi, Jumanca?” „Nu-i, e evoluția!” Despre martirii stângii chinuiți de torționari

I.V.: Care ar fi pe scurt câteva portrete, câteva profiluri de lideri ai Partidului Social Democrat care au fost închiși, vorbim de perioada 1948 și până la amnistia din 1964.

C.B.: Ioan Flueraș și Iosif Jumanca au fost și artizani ai luptei unioniste, și membri ai acelui Comitet Național Român Central; ei sunt cei care mor în temniță și istoria memorialistică atestă acest lucru. Maromete, cel care îl bătea pe Iosif Jumanca, îl întreba care este vârful cuceririi omenești. „Nu e revoluția măi, Jumanca?” și spunea „Nu-i, e evoluția!” Și el mai lovea cu bastonul, deși era în vârstă, foarte bolnav, și a murit în temniță, cum se spune. Și Flueraș, cu care profesorul Ciuceanu a stat la Gherla, doi torționari l-au bătut, până l-au omorât. Din păcate, a fost un tribut de sânge mai puțin cunoscut. Fiindcă eu spun aici, într-o mică prefață, să zic, dar e o profesiune de credință, să-i spun… la Istorie, când eram la Baia Mare în clasa a X-a, era un manual de istorie contemporană, poate vă aduceți aminte, așa, vișiniu, și scria că a fost Congresul de Unificare în 1948, Partidul Comunist din România cu acel „d” micuț, PCdR și PSD, adică cel cu Lothar Rădăceanu, Theodor Iordăchescu, au fuzionat și așa. Și se știa ceva de Titel Petrescu, de Jumanca și Flueraș, în contextul în care în 1921 ei nu votaseră aderarea la Internaționala a III-a, la Comintern. Zice: „Și acești lideri ai mișcării social-democrate și-au terminat rolul istoric” e ceva, o închidere rotundă… Am întrebat: „Ce s-a întâmplat?” Profesorul știa dar nu putea să ne spună exact, că într-adevăr, cei doi, corifei social-democrați și unioniști, au sfârșit în închisorile comuniste. Repet. Asta e bine să reținem, erau considerați mult mai periculoși decât brătieniștii, decât maniștii, fiindcă erau considerați trădători: social-democrat de dreapta sau social-fascist. Apelativele lui Stalin au mers chiar în multe dosare de cadre, am găsit, ale celor care au cochetat cu PSD, PSDI, social-fascism, ceea ce ar merita un studiu de caz, cuantificat la aceste ideologeme, cum le-am spus.

I.V.: Deci Ioan Flueraș, Iosif Jumanca sunt, am putea spune, martiri ai social-democrației.

C.B.: Martiri, da!

Demontarea prejudecăților din istoria facilă și romanțată a stângii: A fi social-democrat nu înseamnă a fi comunist

I.V.: Ce e important, spuneam, ar fi că a fi de stânga, a fi social-democrat, nu înseamnă a fi comunist.

C.B.: Ah, nu!

I.V.: Pentru că aici s-a cultivat, s-a dezvoltat în mod premeditat și s-a făcut acest exercițiu de manipulare în mod repetat, asocierea cu stânga. Nu, a existat o stângă liberală, o stângă social-democrată, o stângă anti-comunistă, care a ajuns, fiindcă iată, avem lideri ai Partidului Social-Democrat care au fost încarcerați pentru credințele lor, și asta este, într-adevăr, istoria trebuie judecată fără orori și fără părtinire, nu? Aici trebuie să ne întoarcem, să nu fim doar la nivel jurnalistic, cu exerciții politice de manipulare.

C.B.: Sigur, expresiile jurnalistice sau o istorie facilă pot fi generate de oricine, oricând, oricum, dar mă refer la realitatea istorică indubitabilă, atestată documentar, și de un fapt istoric, până la urmă, cum au fost pozițiile celor două personalități care s-au opus în 1921 intrării în Internaționala a Treia Comunistă, leninistă, până la urmă, că era sub imperiul ideologic și al conducerii de hegemonie absolută a lui Vladimir Ilici Lenin, care mai trăiește până în 1924. Asta arată că e, de fapt, o idee socială care nu este comunistă, bolșevică, până la urmă, pentru că asta a fost.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=wHYHfqPTWa0