La conducerea Operei de Stat din Viena a fost un manager extraordinar, care și-a asumat că puterea executivă înseamnă să spui uneori cu sinceritate oamenilor că sunt mai puțin valoroși decât cred sau că proiectele lor au nevoie de timp pentru a fi vandabile unui public care decide trendurile consumului cultural. Ca intelectual a fost asumat și fără complexe la stânga spectrului politic. Ca om este o prezență sclipitoare, jovială, cu un simț al umorului inteligent și critic. Ca român nu a avut niciodată complexe, dar știe cât de costisitoare sunt ele pentru societatea noastră. Ioan Holender, cel mai longeviv director al Operei de Stat din Viena, vine la microfonul Avangardei pentru a împărtăși cele mai memorabile și totodată delicate momente din viața unei cariere trăită pe scenă, între artiști, orchestre, vanități culturale și provocări internaționale în lumea culturii. Invitat la microfonul Avangardei, Ioan Holender recunoaște că multe realizări i-au ieșit nedorite în viața aceasta, ceea ce, dincolo de o formă de generozitate providențială, i-a adus de partea sa bucuria de a fi la cârma celei mai importante instituții de cultură austriacă. Provocat să spună care sunt valorile la care ține cel mai mult și care sunt oamenii pe care i-a prețuit în viața publică și privată, Ioan Holender îi mărturisește fostului ministru al Culturii de ce atmosfera din jurul balului Operei sau concertului de Anul Nou de la Viena ar trebui demitizată, care sunt efectele capitalismului-imperialist asupra calității actului cultural, de ce o bună parte din consumul cultural ține de impulsul snob de a fi parte a evenimentelor hipermediatizate și ce lipsește Festivalului Enescu pentru o prezență dominantă și cât mai longevivă în lumea muzicală internațională. Un podcast despre o Românie care a dat Austriei cel mai longeviv director al Operei de Stat din Viena, vreme de 19 ani, dar care este blocată să intre în Schengen tocmai de Austria.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=wqmM8PqkhvI

Ioan Holender, fostul director al Operei de Stat din Viena, despre drumul culturii de la comunism la capitalism: „Acum nu vreau să discut și să critic faptul că într-un teatru de operă se face musical, asta e o altă poveste!”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Filmăm în 26 octombrie, ieri 25 noiembrie, a fost Ziua Mondială a Operei. Am o mare bucurie să îl am invitat pe cel care a fost aproape 20 de ani Directorul Operei din Viena, domnul Ioan Holender. Domnule Holender, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Ioan Holender: Mulțumesc și eu pentru revederea cu fostul meu ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu.

I.V.: Mulțumesc mult! Ați avut o conferință recent la Operă, la Scena Gândirii, „Opera între comunism și capitalism”. Care ar fi modificarea esențială din perspectiva operei, pe drumul acesta, de la comunism la capitalism?

I.H.: Aici am încercat să compar două lucruri care sunt incomparabile. Vorbeam despre înființarea Teatrului de Operă și Balet, cum i s-a spus pe vremea aceea, vorbesc de anul 1954. Nu putem compara. În primul rând, pe vremea aceea, în anii ’50-’60, nu a existat, cum să vă spun, dragostea mondială, dominantă, pentru tot ce vedem, televiziunea. Deci televiziunea nu a existat, lumea a mers mult mai mult la teatru; teatru de operă, teatru vorbit, teatru dansant, baletul Operei din București, spectacole se făceau în fiecare zi, de marți până duminică, în fiecare zi spectacol de operă. Au avut 37 de lucrări diferite într-o singură stagiune și au avut un ansamblu fenomenal. Acum dacă eu vorbesc de nume ca Dinu Bădescu, Ștefănescu Goangă, Arta Florescu, le spun așa, și mă îndoiesc că ascultătorii sau cei care ne urmăresc mai știu despre cine vorbesc. Au fost monștrii sacri ai Operei bucureștene. Da, sigur că din motivele orânduirii politice, nu au putut părăsi țara. Toți ar fi făcut o carieră și în Occident. În Occident, cortina de fier era jos, bine pusă, pe vremea aceea, nimeni nu a ieșit. A ieșit doar Herlea, Herlea putea… de ce putea Herlea? Pentru că maică-sa a fost bucătăreasă la Gheorghe Gheorghiu-Dej. Gheorghiu-Dej era primul Ceaușeșcu, primul secretar al Partidului, după 1947. Într-o perioadă, într-adevăr, de oprimare politică grea. Dacă e să mă întorc la comparația asta: spectacole zilnice, se venea, iar opera era o atracție, pe lângă balet. Irinel Liciu, Gabriel Popescu erau niște nume pentru care mergeai la teatru. Eh, între timp, lucrurile s-au schimbat enorm, pentru că sunt spectacole foarte puține, enorm de puține. Uite, acum, se face un musical, Fantoma de la Operă. Da, foarte bine vândut, sigur… e mai accesibil decât opera. Acum nu vreau să discut și să critic faptul că într-un teatru de operă se face musical, asta e o altă poveste.

I.V.: Dvs. ați spus întotdeauna ce credeți și ce gândiți, asta v-a atras în timp animozități și inamiciții, dar așa e Ioan Holender. Spune ce crede, că place sau că nu place. Dvs. ați plecat din țară, după un episod din 1956, absolut memorabil.

Ioan Holender: „Cel puțin în viața mea, unele lucruri au ieșit și nedorite!”

 I. V. Eu am citit – sunt două volume; ați scris mai multe volume dar două sunt, hai să zicem, de memorialistică. De la Timișoara la Viena, prima parte, și această a doua parte, Spuse, trăite, dorite. Amintiri de Ioan Holender, care a apărut la Iași.

I.H.: Important e că acolo scrie „dorite”. Da!

I.V.: E ceva ce v-ați dorit și nu v-a ieșit în viață?

I.H.: Ehe… totdeauna mi-am dorit mai mult decât a ieșit. Dar câteodată, cel puțin în viața mea, unele au ieșit și nedorite. Direcția Operei din Viena nu a fost dorită, că ar fi fost dement ca eu, ca un refugiat din România, din Timișoara mea, la Viena, să nădăjduiesc să îmi doresc să ajung directorul uneia dintre cele mai importante instituții din Austria. Eu nu mi-am dorit să rămân în Austria, eu mi-aș fi dorit să fiu în Italia. Îmi era mult mai aproape decât Austria. Nici Viena nu mi-a spus mult. Așa că, să îți răspund scurt la întrebare, și unele lucruri nedorite au devenit împlinite.

19 ani director al Operei de Stat din Viena. Ioan Holender către ministra Culturii din Austria, la retragerea de la directoratul instituției: „Doamna ministru, dacă 19 ani nu mi-am făcut onoarea, nici într-un an nu o să mai reușesc să o fac”

I.V.: Ați fost director din 1991.

I.H.: 19 ani!

I.V.: 19 ani, până în 2010!

I.H.: 19 ani, domnule Ionuț! Dacă mă întrebi, și dacă nu mă întrebi, dar să mă întreb eu. De ce 19, măi moșule, dă-o-n mă-sa, faci 19? Puteai să faci 20! Eh, la 19 ani a venit o nouă ministră, o doamnă. Am fost la ea, m-a lăudat în ceruri, și pe România a lăudat-o – păi, lăudându-mă pe mine, am inclus întotdeauna și țărișoara mea, cumva, de aici – și zice, de bine: „Vă mulțumesc, bineînțeles, pentru tot ce ați realizat, să vă acord încă un an de onoare!” Și eu în loc să zic: „Sărutmâna, să trăiți!” zic: „Doamna ministru, dacă 19 ani nu mi-am făcut onoarea, nici într-un an nu o să mai reușesc să o fac!” Eh, cu asta a căzut cortina de fier între doamna ministru și mine, și s-a terminat cu 19 ani, că ea s-a simțit insultată de răspunsul acesta, al meu. Dar am mai tras eu așa, o figură, între timp, că mi-am cam dat seama că de aici nu mai iese onoarea, și la agenția de presă din Austria, Austria Presse Agentur, cea mai prezentă ca oficiu de comunicare, am comunicat eu că nu doresc să îmi prelungesc contractul. Gata! Am 75 de ani, e destul, și am plecat, mândru și frumos, cu 19 ani!

Ioan Holender: „E o viață totuși, 22 de ani!”

I.V.: Cum a fost prima zi de după, când nu ați mai fost, după 19 ani, ce ați făcut a doua zi?

I.H.: A doua zi de după? În carte asta zic. Erau spectacole foarte multe. Zic Aida, ultimul spectacol, din stăpânirea mea… Eu am lucrat cu mine însumi știind când voi pleca. Eh, acum vezi tu, aici, din titlul cărții, am avut și eu un cabinet… o țâră mai mare, decât e aici, ca să scot tot, măi, cărțile, ce s-a mai dat, cadouri, lucruri mărunte, dar totuși legate… pe foarte multe le-am aruncat, pe unele le-am dus acasă. Nevastă-mea zice: „Acum nu aduce tot biroul de la Operă aici, că nu avem loc de toate astea”, dar totuși, 19 ani, plus pregătirea de 3 ani… e o viață, sunt 22 de ani.

I.V.: Sunteți cel mai longeviv director din istoria Operei din Viena.

I.H.: Din 1869, da, și până acum.

Cine l-a vrut directorul Operei de Stat din Viena pe Ioan Holender? „Și nu m-au vrut, nimeni nu m-a vrut, el m-a vrut, dar era condiționată acceptarea numirii de angajarea mea”

I.V.: A fost vreun moment greu, când ați fost la încercare și când să zicem, Ioan Holender a fost, dacă nu contestat, pus la îndoială în acești 19 ani, un moment limită pe lângă care ați trecut?

I.H.: Nu, Ioan Holender a devenit directorul Operei din Viena prin Baronul Waechter, care a fost numit, un cântăreț celebru, foarte cunoscut, dar și o personalitate vieneză, dar vieneză-vieneză, până în măduva oaselor, directorul Volksoper, al doilea teatru de operă al orașului, teatru municipal, s-ar spune. Și el, care a fost numit directorul Operei mari, a spus: „o fac numai cu Holender”. Și nu m-au vrut, nimeni nu m-a vrut, el m-a vrut, dar era condiționată acceptarea numirii de angajarea mea. „Nu îl luați pe Holender, nu fac nici eu”. Și a spus-o într-un mod credibil și eh, de bine, de rău, am ajuns până la cancelarul Austriei, primul-ministru, care a numit direcția Operei. Trebuie să știm că Austria, țărișoara asta, mai mică decât România, nu prea are multe lucruri de valoare internațională, nu e cunoscută în lume. Opera și Orchestra Filarmonică e un ceva al Austriei. În plus, ce mai avem? Mare nu avem, zăpada, schiul! Eh, cum zăpada nu prea mai cade cum a căzut…

Opera de Stat din Viena, „mult prea mare pentru Austria”?

I.V.: Unde sunt zăpezile de altă dată…

I.H.: Da, dar ca să o spun și pe asta, Opera a fost continuarea operei imperiale, Hofoper, Opera Imperială, distrusă parțial în Război de bombardamente, s-a refăcut și s-a deschis în 1955, deja. Deși toată Viena era la pământ. Dar au susținut asta și au refăcut-o, atât de mare cred că a fost. Mult prea mare pentru Austria!

Povestirile lui Hoffmann, asul din mânecă pentru Ioan Holender?

I.V.: Se poate spune că într-un moment, am citit în acest volum, delicat, să zicem, după câteva evenimente care nu erau neapărat succese, la începutul carierei, v-au ajutat românii, cu Povestirile lui Hoffmann?

I.H.: He, he, m-au ajutat românii cu… da! Andrei Șerban, care a făcut regia…

I.V.: Și Christian Badea…

I.H.: Mai puțin m-a ajutat Christian Badea, asta a fost o țâră… dar nu prea am găsit dirijor pentru Povestirile lui Hoffmann. Toți pe care i-am vrut au refuzat, pentru că lucrarea nu este de o așa profundă anvergură muzicală. Domingo l-a tot propus pe Badea, care era pe vremea aceea la Metropolitan.

I.V.: La Metropolitan! Da. Unde ați fost după aceea, ați devenit…

I.H.: Consilier, da. Eh, multe am devenit, am devenit un fel de director al Operei din Berlin, concomitent cu Viena.

Ce numește Ioan Holender ca fiind patru ratări ale sale? A ratat Revoluția, statutul de cântăreț de operă, de tenismen și de inginer, dar a câștigat opera vieneză

I.V.: Spuneți că ați devenit, dar nu pe toate vi le-ați dorit. Și spuneți așa, în acest volum, că ați ratat patru chestiuni fundamentale: ați ratat Revoluția, nu ați devenit cântăreț de operă, cum v-ați propus și cum promiteați…

I.H.: Ah, și cum doream…

I.V.: Nu ați devenit un jucător de tenis așa cum doreați, și nu ați devenit inginer, deși ați făcut Politehnica.

I.H.: Da!

I.V.: Deci sunt patru ratări ale lui Ioan Holender care l-au dus spre ce a devenit? Adică din ratări ați ajuns împlinit?

I.H.: Și multe femei pe care mi le-aș fi dorit nu s-au împlinit… să o adăugam și pe asta!

I.V.: Asta e a cincea!

I.H.: Asta e a cincea… dar asta e una permanentă. Bun, hai gata! Sunt căsătorit de 31 de ani…

Ce înseamnă să fii directorul unei Opere? Ioan Holender: „Decizi ce joci, ce lucrări pui, și decizi cine cântă. Adică îi spui unui om că e mai puțin valoros decât se crede el însuși.”

I.V.: Ce vă pare cel mai rău din asta? Din cele patru, că ați ratat? Ingineria, tenisul…

I.H.: Dacă e să o întoarcem, îmi pare bine de tot ce a fost, sincer! Sunt mulțumit și sunt darnic soartei. Cum se spunea pe vremuri, orice lucru bun care ți s-a întâmplat până în 1989 sau în cei 25 de ani pe care i-am trăit la Timișoara, sunt darnic partidului că am reușit asta și asta… așa și eu, sunt darnic soartei, partidului, în fine… Nu, postul de director al Operei din Viena în care, în fond, s-au întâmplat două lucruri esențiale, restul e… decizi ce joci, ce lucrări pui, și decizi cine cântă, și în special decizi cine nu cântă. Era, dumneata zâmbești, domnule Ionuț, dar să îi spui unuia: „Aș dori să cânt asta și asta” și nu îi dai rolul, și după aia vine, și îți spune, și îi spui: „Nu, pentru că eu consider că dumneata nu ai calitățile vocale nici de dimensiune vocală, nici de figură vocală, și în general pentru acest rol!” Adică îi spui unui om că e mai puțin valoros decât se crede el însuși. Eh, e o chestie neplăcută… și omul a spus: „Cine stabilește asta?” Zic: „Eu. E părerea mea modestă, dar e lumea mare, dumneata poți să te duci și altundeva! Nu să stai la Viena!” Și cu românii am avut problemele astea. „Pleacă, pleacă!” „Bine, bine!” „Îți desfac contractul acum, pleci când vrei!”

Ioan Holender: „Vremea trece și la staruri. Publicul comandă”

I.V.: E vreunul dintre cei mari, dintre staruri, pe care l-ați supărat foarte tare?

I.H.: Da, pentru că starurile… vremea trece și la staruri. Problema a fost că eu am stat prea mult și starurile astea au îmbătrânit. Vocea li s-a micșorat și respirația… respirau mai des. Și să termin: „da, Ghiaurov a fost mare, dar nu mai este! Asta nu mai merge!” „Vai, domnule director, Ghiaurov e un sfânt!” Zic: „Sfânt, sfânt, trebuie să știm un lucru, și asta e baza tuturor lucrurilor de atunci, facem ce facem pentru un public. Publicul comandă.” Pentru public fac teatru. Și publicul trebuie respectat, pentru că dacă pe acesta îl pierd, s-a închis prăvălia. Am o fabrică de biciclete, dar nimeni nu merge cu bicicleta. Păi ce să mai fac? Deci nu suntem un azil sau un sanatoriu de bunăstare a angajaților. O problemă care în România de astăzi, care prin sindicate și forța sindicatelor, care e enormă, a devenit o frână numai de rele.

De ce apropierea dintre Holender și Domingo nu a rezistat? Ioan Holender: „Domingo, după ce nu a mai putut cânta, ca tenor, la o anumită vârstă, pe care el și-a făcut-o mai mică decât este, în fine, dar tot e o vârstă înaintată, a intrat ca bariton”

I.V.: Și prin legislația învechită. Din cei trei tenori, cum s-ar spune, l-ați impresariat pe Domingo.

I.H.: Și pe Carreras.

I.V.: Și pe Carreras! De care ați fost mai apropiat? Care v-a fost mai apropiat dintre ei?

I.H.: Eu am fost foarte apropiat de Domingo, foarte apropiat, și personal apropiat, dar nu mai sunt apropiat deloc. Pentru că Domingo, după ce nu a mai putut cânta, ca tenor, la o anumită vârstă, pe care el și-a făcut-o mai mică decât este, în fine, dar tot e o vârstă înaintată, a intrat ca bariton. Ceea ce, ca să fiu corect, nu merge. Pentru că el nu are voce de bariton, nici culoare de bariton, vocea e și mai mică, dar numele tot i-a mai rămas. Acum umblă peste tot, pe unde mai e luat, și cântă tot mai mulți ca baritoni, ceea ce nu are nicio valoare. Și am descris la o aniversare, că a avut plin de aniversări, 50 de ani de activitate, prima apariție la Viena, pentru el mereu a fost ceva…

Holender despre timbrul unui cântăreț: „Asta e o dotație dumnezeiască”

I.V.: Și la retragerea dvs. tot el a jucat, în Parsifal!

I.H.: În Parsifal el nu a mai putut să cânte rolul, și am făcut o chestie faină… adică am făcut-o, mă rog, 1 septembrie, când am început noi în 1991, am început cu Parsifal. E și asta așa, o idee. Începi cu sfârșitul. Începi cu ultima operă a lui Wagner. El, Domingo. Și zic: „Placido, hai că plec. Avem această seară de adio în 27 iunie 2010. Și aș dori cu tine, iară, Parsifal. Știu că nu mai poți să cânți rolul. Dar sfârșitul sfârșitului, să ni-l cânți tu, și până atunci pun pe altul.” Și așa am făcut, a cântat Gould, un excepțional tenor, care a murit foarte tânăr, acum, la 50 și câțiva ani, a cântat rolul, și atunci, fără să anunț publicul, și fără nimic, la sfârșit a intrat Domingo. Deci tot cu el am cam terminat. Era totul bine. Dar era articolul acela în ziar, în care am spus că a venit, a făcut audiție, și nu s-a întâmplat nimic. Au spus „foarte bine, dacă e ceva, o să vă anunțăm”. Multă vreme nu a fost nimic. Deci era o ascensiune relativ înceată la Domingo. De Domingo am fost cel mai apropiat, dar și de Carreras, și foarte apropiat am fost personal, dar personal, de Pavarotti, și acum când, de mult, de când am plecat de la Opera din Viena, cu soția lui, în Italia, unde e și înmormântat, și unde a și trăit, am filmat și în casa lui și a fost un om foarte deschis, un adevărat italian! Eh, și tot tenor. Domingo intelectual, și de toate, dar farmecul vocal, acest lucru inexplicabil, senzualitatea, frumusețea, atracția vocală… de ce Caruso mai e până astăzi tenorul tenorilor, sau Beniamino Gigli sau la noi, ca să ne întoarcem, Dinu Bădescu, de ce? Pentru că au ceva în glasul acesta neînvățabil. Asta e o dotație dumnezeiască. Timbrul vocal, cea mai frumoasă voce! Ce înseamnă cea mai frumoasă voce? E ca o femeie! Unele sunt cum sunt construite, extraordinar de frumoase, un trup splendid! Dar trupul acela splendid în cursul anilor se schimbă, nu în și mai bine, în general… eh, așa și cu vocea, nu ține veșnic. Dacă nu o îngrijești și dacă nu cânți ceea ce nu ar trebui să cânți… pentru că o revenire, eu în lunga mea carieră niciodată nu am trăit o revenire a unui cântăreț. Cântând prea – acum să nu intrăm în amănunte tehnice, dar cântând prea gros, prea larg, făcându-ți vocea mai mare decât este, se înrăutățește și nu mai poți să te întorci la ce ai avut.

Mirajul concertului de Anul Nou de la Viena, cel mai mediatizat eveniment muzical. Ioan Holender: „Membrii orchestrei câștigă personal mai mult decât toată activitatea lor tot anul, la Operă. Dintr-un singur concert, care mie mi se pare de o plictiseală enormă. Vor să fie și văzuți, tovarășii noștri, pentru că e filmat acolo, și mai filmează și publicul. Biletele sunt foarte scumpe, adică foarte scumpe, mii de euro. Acesta e concertul de Anul Nou”

I.V.: La ce ai fost. Știți că în România, chiar înainte de Revoluție, era un miraj, al concertului de Anul Nou, de la Filarmonică. Cum se explică atracția aceasta a românilor pentru o zi, pentru un concert din 1 ianuarie?

I.H.: Acum dacă vorbim de mediatizări și de prezențe în media, aceasta e o nouă apariție a ce să vă spun, a capitalismului, acum, zic și eu; prezență unde? Prezență la televiziune, prezență în toate, multele acestea căi de comunicare prin internet care există astăzi și pe care eu le detest. Asta e una, și a doua e, într-adevăr, ce faci pe scenă. Concertul de Anul Nou… eu îmi amintesc că tot căutau o deschidere și a devenit ce a devenit prin ce a devenit? Ceasornicărie, i-am zis eu, Rolex dă bani, face o avere… pe scurt, membrii Orchestrei Filarmonicii care sunt concomitent și membrii Orchestrei mele, a Operei, câștigă cu acest singur concert de Anul Nou, televizat de vreo 70 de televiziuni, câștigă personal mai mult decât toată activitatea lor tot anul, la Operă. Dintr-un singur concert, care mie mi se pare de o plictiseală enormă. Eu am fost doar o dată, deși am fost invitat permanent. Întotdeauna erau Eins, Zwei, Drei, Eins, Zwei, Drei, întotdeauna valsuri. Și cam am impresia că mereu aceleași. Că e mereu Johann Strauss, că e Lehar, compozitori importanți, dar nu foarte importanți. Este Viena, a intrat în capul oamenilor și fiecare vrea să fie măcar o dată prezent la acele concerte. În special românașii noștri, cum să spun, cei mai înstăriți, fără să fac acum nominalizări, rugămințile lor la mine mereu și până în ziua de astăzi: „Mai este loc, vă rog? Puteți să îmi faceți rost de două bilete? Ah, Concert de Anul Nou, costă cât costă…” „De ce vreți să mergeți?” „Ah, păi nu știți, odată, Sala de Aur…” deși ei habar nu au ce e Sala aia de Aur. „La Sala de Aur, să fim și noi prezenți”. Vor să fie și văzuți, tovarășii noștri, pentru că e filmat acolo, și mai filmează și publicul. Biletele sunt foarte scumpe, adică foarte scumpe, mii de euro. Acesta e concertul de Anul Nou, foarte neimportant, până la o anumită dată le-a dirijat întotdeauna prin violinistul Boskovsky, mai cânta și la vioară, și mai și dirija. Și a fost totul perfect.  Între timp, de când a venit Lorin Maazel, directorul Operei, a dirijat el, și acum dirijează în fiecare an alt dirijor. Marea așteptare este anunțul cine e dirijorul anului viitor. Aceasta e toată povestea.

Ioan Holender, împotriva Balului Operei: „Eu am un buget. Și eu nu am bătut la uși și nu mă plâng că am prea puțini. Eu din bugetul pe care îl am încerc să fac un teatru de calitate. Eu nu am nevoie de baluri și deci de sponsori speciali care îmi iau până și izmenele de pe corp ca contra-mediatizare”

I.V.: Dvs. ați revitalizat cumva balul Operei.

I.H.: Nu, nu, eu nu am suportat și am luptat contra lui din toate puterile! Balul Operei ne-a adus un câștig de peste 1 milion de euro. Am fost la televizor, cu cancelarul împreună, le-am spus: suntem un Institut de Artă, suntem susținuți de oamenii care trăiesc în țara asta, prin impozitele pe care le plătesc, și ceea ce spun acum este valabil și pentru instituțiile de operă din România. Suntem susținuți, ca să zic așa, de poporul român. Fiecare plătește un impozit și o parte din asta reflectă bugetele institutelor de stat. Opera e un institut de stat, și la Viena. Nu e cazul să facem baluri și să cerem niște prețuri enorme. „Păi, nu, aduce bani, domnule director!” Zic: „Eu am un buget. Și eu nu am bătut la uși și nu mă plâng că am prea puțini. Eu din bugetul pe care îl am încerc să fac un teatru de calitate. Eu nu am nevoie de baluri și deci de sponsori speciali care îmi iau până și izmenele de pe corp ca contra-mediatizare, sponsorul e unul care dă și ia, pentru că are și condiție de sponsorizare”. Reclamă, șamd. Balul Operei? Păi dacă facem bani, stați, că facem bani și din ideea de a face jocuri de tenis la Operă, care aduc și mai mulți bani, și închidem și facem și mai multe baluri! Eu am luptat contra unora dintre marile mele înfrângeri, Balul Operei.

Ioan Holender s-a lăsat de tenis

I.V.: Ați zis de tenis. Mai jucați tenis?

I.H.: Tenis, domnule Ionuț Vulpescu, nu mai joc. Pentru că v-am zis, jucam numai dublu, am jucat și la București, și cu Năstase, care nici el nu mai joacă, și a fost mai celebru ca mine…

I.V.: Numărul 1 mondial!

I.H.: Numărul 1 mondial, da! Nu, ajungi la o vârstă în care fugi mai încet decât ai fugit, și mai vizibilă îmbătrânirea decât la tenis nu există. Deci, pe scurt, nu mai joc tenis. Neimportant. 70 de ani am jucat, am trăit din tenis, am avut multe, multe împliniri prin tenis, împliniri de toate felurile. Nu… dar atât pentru Balul acesta celebru al Operei, care a devenit și el celebru prin faptul că se televizează, trei ore, trei ore! Și am fost acolo, și am făcut știri, și de toate, și totdeauna a fost important: pe cine aduci, cine vine? Cine vine, cine vine?

Mișcare nemaiîntâlnită la Balul Operei din Viena. Ioan Holender: „Am adus calul!” Proștii ăștia de vienezi nici măcar nu au înțeles că le-am făcut-o cu calul.”

I.V.: Starurile!

I.H.: Starurile, bravo, domnule Ionuț! Și eu am zis lasă-mă, lăsați-mă cu vienezii ăștia! Aduc eu pe cineva pe care nu l-a adus încă nimeni pe lumea asta! Cine o fi, cine o fi? Am adus un cal. Am adus un cal, un cal! Un cal cu caleașcă, și cu calul ăla a intrat cântăreața Netrebko, cea mai cunoscută, cea mai celebră și mai de calitate cântăreață, pentru că era Opera Manon în pregătire, în care ea vine cu o caleașcă, și a venit calul la Balul Operei. Zic: „Am adus calul!” Proștii ăștia de vienezi nici măcar nu au înțeles că le-am făcut-o cu calul.

I.V.: Ironia!

I.H.: Ironia, așa este…

Cazul Schengen. De ce nu e acceptată România, din perspectiva lui Ioan Holender: „O tâmpenie austriacă!”

I.V.: Pentru că vorbim de România și Austria. Și de relațiile în plan cultural. De ce credeți că Austria se opune intrării noastre în Schengen?

I.H.: Pentru că e un tâmpit acolo, ministru de interne, am fost și la el, pentru că la televiziune s-a făcut o emisiune în care am vorbit și eu despre asta, și după ce am vorbit, că m-au invitat și am vorbit de rele, am zis: „Austria? Pe de o parte, trebuie să fim mândri pentru că 26 din 27 de țări au fost pentru România. Ca să cadă Schengen. Numai asta cu Austria… ca să spună lumea că există și Austria, e contra.” Le-am zis: „Explicați și dvs.” „Nu, nu, România a îndeplinit toate condițiile, dar știți, eu prin asta fac presiune asupra comunității europene ca să construiască garduri. Garduri la Serbia”. Zic: „Dumneata vrei să faci presiune pe Consiliul ăsta European?” Vai și amar de capul lui, fiecare din ăștia 26 trage în altă parte. Prin Austria și prin închiderea Schengen-ului face un rău enorm de mare României. Și până astăzi e așa. Cică o schimbă încă anul ăsta. O tâmpenie austriacă!

Ioan Holender, prin ochii prietenilor săi: cel mai fotogenic bărbat din istoria Timișoarei?

I.V.: Aveți două portrete extraordinare, doi prieteni mari, cel puțin doi, Cornel Ungureanu și Livius Ciocârlie. Cornel Ungureanu spune: „Ioan Holender e cel mai fotogenic bărbat din istoria Timișoarei.” Cum e asta?

I.H.: Nu știu! Cum mă văd eu… eh, nu sunt eu fotogenic, nu știu dacă fotogenic… e un fel de a vorbi.

I.V.: Frank Sinatra, zice, un fel de Frank Sinatra…

I.H.: Dar eu nu vreau să arăt ca Frank Sinatra și nici măcar nu mi-a plăcut. Asta nu e chiar așa de important. Asta nu e important… eu nu sunt pe scenă.

Ioan Holender în Timișoara, capitală culturală europeană. Opera, denumită Palatul Culturii. Holender: „Nici nu am știut unde să mă duc. Una din tâmpeniile organizatorilor.”

I.V.: Cum credeți că se achită Timișoara de titlul onorabil de capitală culturală europeană?

I.H.: Nu știu dacă onorabil….

I.V.: Ne apropiem de finalul titlului…

I.H.: Da, da… tot titlul acesta e un titlu discutabil, care se și cam clatină. Vor să și termine cu acordarea titlului, pentru că au ajuns la concluzia că nu ajută la nimic. Și nici la Timișoara nu a adus la nimic, în orice caz, și ceea ce e critic, mult, este că tot trecutul acestui oraș nici nu apare. Păi dacă trecutul Timișoarei, cu eliberarea față de turci, cu tot ce a fost din 1918 și până astăzi,  din construcțiile care s-au făcut, din oamenii care au plecat de acolo, oameni importanți, care au reușit performanțe ieșite din comun, venind din Timișoara, aparțin de istoria Timișoarei. Da! Au adus acum, că au plătit o avere pentru asigurare, nu știu, 1 milion de euro, Brâncuși, eh, dar ce au adus din Brâncuși? Ceea ce e transportabil, că la Târgu Jiu e Brâncuși. Vedeți, și asta e una dintre tristele amintiri ale României de după 1945, Brâncuși a dat tot României gratis ce a făcut. România nu le-a luat, pentru că pe vremea aceea, Brâncuși era contra esteticii socialiste, și au spus: „Nu, nu, asta nu ne trebuie, să le păstreze acolo!”

I.V.: Nu e singurul caz de ingratitudine pe care l-am arătat. Ați avut dialog cu organizatorii, ați participat la manifestări din cadrul Capitalei Culturale Europene?

I.H.: Am participat la deschidere, la Operă, și nu o spun acolo Operă, cum de toată lumea știe că e operă acolo, în Timișoara; au denumit-o Palatul Culturii. Palatul Culturii! Și nici nu am știut unde să mă duc. Zic: „Unde e Palatul Culturii?” Că e Operă. Una din tâmpeniile organizatorilor.

I.V.: Și Teatrul Național e acolo!

I.H.: Desigur!

Despre (ne)dreptățile culturii. Ioan Holender: „Ei se rușinează să numească ceva făcut în perioada comunistă. Or, s-au făcut foarte multe!”

I.V.: Teatrul Național „Mihai Eminescu”!

I.H.: Desigur, deschis în 1947, ăștia au un, cum să spun, ei se rușinează să numească ceva făcut în perioada comunistă. Or, s-au făcut foarte multe! Uite, am venit aici, la dumneata, de la Sala Radio. Sala aia Radio făcută în 1952 e extraordinară, și România nu a avut înainte, și nici operă nu a avut în ea. Regală. Teatrul liric, cu teatrul împreună, ba a fost, ba nu a fost…

I.V.: Și clădirea Operei e construită în anii ’50.

I.H.: Da, da… Eh, așa și la Timișoara, și cu Catedrala, care în 1947 s-a deschis, încă sub semnătura Regelui Mihai.

Timișoara, mica Viena. Ioan Holender: „Mica Viena… Păi dacă e Mica Viena, lăsați-o așa cum e, și refaceți-o!”

I.V.: Bilanțul la Timișoara capitală culturală vi se pare mai degrabă negativ.

I.H.: Bilanțul la Timișoara? Trebuie să îi întrebi pe cei care trăiesc acolo, dar au mai făcut foarte multe din clădirile vechi, le-au tencuit, au făcut expoziția asta Brâncuși, binevenită, mă rog, au cheltuit o groază de bani, pe ce, nu știu… Vor să schimbe înfățișarea orașului, ceea ce nu e necesar. Mica Viena… Păi dacă e Mica Viena, lăsați-o așa cum e, și refaceți-o! Nu, sunt iară oameni, care își dau importanță, de la primar în jos… nu sunt deloc fericit cu capitala asta culturală, dar mă laud și eu în Occident, că eu vin din Timișoara, care e capitală culturală.

Ioan Holender, a ratat Revoluția de la București, dar a trăit Revoluția de la Budapesta: „Cuvântul ăsta de ‘prerevoluționar’ m-a costat”

I.V.: La Timișoara în 1956 ați avut intervenția aceea; erați student, fusese Revoluția la Budapesta, care v-a costat foarte mult. Ați mai avea retrospectiv, amintindu-vă de acel moment, curaj? L-ați mai avea? L-ați regretat pe undeva?

I.H.: Nu prea a fost curaj. A fost așa: deci eram adunați cu toții, era pregătită ședința, ar trebui să explicăm telespectatorilor ceea ce era o ședință pe vremuri, că în perioada comunistă erau ședințe peste ședințe, de o plictiseală interminabilă, dar ședința aceea, unde am fost convocat, a fost la locul unui colocviu care nu a fost bine pregătit, așa că a fost binevenită ședința, în care s-a vorbit despre lucruri despre care nu s-a vorbit înainte. Că Uniunea Sovietică ne ia grâul, că noi avem pelagră, că, mă rog, toate relele care au fost în perioada comunistă, deci s-au vorbit… eh, și nu știu ce m-a apucat și pe mine să spun, și asta a fost o singură frază, și asta m-a costat. Am zis: „dacă – în fond am vorbit pe linie UTM-istă, Uniunea Tineretului Muncitoresc era – dacă aici este o atmosferă prerevoluționară, atunci Revoluție, trăiască Holi!” Cuvântul ăsta de „prerevoluționar” m-a costat viața, ca să zic așa. Deși am spus „dacă” și am spus „pre-”, degeaba, gata, exclus din toate facultățile de învățământ superior din țară, morala proletară, dușman al socialismului, al construirii socialismului; fișă de cadre, fișa de cadre te-a urmărit oriunde ai fost în post, și prin asta s-a terminat.

I.V.: S-a stricat dosarul.

I.H.: S-a stricat dosarul, da.

I.V.: Ați plecat în Austria…

I.H.: Am plecat de disperare, am plecat de nevoie și nu de voie.

Cea mai dureroasă pierdere din viața lui Ioan Holender, moartea mamei sale. „Băiatul meu, Liviu, e un fel de locțiitor de mamă.”

I.V.: Spuneți în această carte că mama dvs., care a fost longevivă, dar momentul dispariției ei v-a afectat în mod firesc, foarte mult, pentru că „a fost singura constantă din viața mea”, fiind singurul lucru care nu se mișca. În rest toate se modificau: prezența mamei, care a venit la Klagenfurt, să vă asculte. Este pierderea cea mai mare pe care ați avut-o în viață?

I.H.: Da! Da! Da! Da! Până în ziua de astăzi. Nu pot să povestesc nimănui care mă ascultă cu interes că am fost invitat și la Ionuț Vulpescu, care a fost ministrul Culturii, pe vremea aceea, care când am decis să nu mai termin la Festivalul Enescu… tot ăla cu care… toate astea și altele mamei am putut să le povestesc. Am înlocuit, „înlocuit”, cum se spune, am o persoană… În fine, am un om, un suflet, asemănător, băiatul. Băiatul meu, Liviu, care are 31 de ani, care a învățat românește, care se interesează pentru lucrurile acestea, care dacă mă întreabă: „De ce nu ai stat mai mult la Enescu?” atunci îi povestesc de acest Ionuț Vulpescu, unde am fost acum. Băiatul, care astăzi, sau mâine seara, nu știu când transmiteți voi de aici, ceea ce vorbim noi aici, cântă la Sala Radio leaduri de Mahler, care caută apropierea față de România și care mă însoțește, m-a însoțit, și acum îl însoțesc eu, s-au schimbat lucrurile, în România. Băiatul meu, Liviu, e un fel de locțiitor de mamă.

Viitorul Festivalului Enescu, prin ochii lui Ioan Holender: „Cea mai proastă soluție este să pui în fruntea Festivalului un dirijor. Fiindcă fiecare își face șustele lui”

I.V.: Pentru că ați deschis subiectul Festivalului Enescu… ați fost Președinte și Director Artistic, mai multe ediții… ați scris un text celebru în urmă cu câțiva ani, „Quo Quadis, Festivalul Enescu?”

I.H.: Da…

I.V.: Cum vi s-a părut ediția din 2023 a Festivalului și cum vedeți viitorul Festivalului, mai cu seamă?

I.H.: Eu am o apreciere pentru acest Cristian Măcelaru, care a ajuns directorul artistic, deși am spus pe vremea aceea Președintelui Iliescu… Iliescu a fost foarte interesat personal de cultură, de operă, de muzică, a fost unul dintre apropiații teatrului, și când am ajuns înaintea mea erau dirijori în fruntea Festivalului. Am zis că cea mai proastă soluție este să pui în fruntea Festivalului un dirijor. Fiindcă fiecare își face șustele lui, cum se spunea, adică invită instituții, orchestre, unde va fi invitat și dânsul. Că așa un dirijor celebru, peste toate, nu avem. Deci numai dirijor să nu fie! Dirijor a fost și înaintea lui, rusul, după mine, și acum iară e dirijor. Ceea ce în principiu nu e bine. Măcelaru are două orchestre importante în lume, una în Franța, una în Germania, astea nu ar trebui să apară la Festivalul Enescu, pentru că își invită orchestra lui. Măcelaru are calitățile lui de dirijat, dar, o dramaturgie muzicală a Festivalului, ce faci cumva să fie ridicate lucrurile acestea, asta nu există! Avem sala aia și nimeni nu se mai vaită! E o sală mizerabilă! E o sală mizerabilă! România, capitala României nu are o sală de concerte! Este Sala Radio, foarte bună, este Sala Ateneului, foarte bună, dar nu Sala Palatului, sală de congrese de partid, remarcabilă pentru anul când a fost construită, dar pentru cu totul altceva.

I.V.: Anii ’50.

I.H.: Anii ’61, da. Acustica nu se poate îmbunătăți, poate să fie mai puțin rea, dar nu mai bună, cum spun unii. E o mare diferență între mai puțin rău și mai bun. Nu e mai bună, e proastă! Nu mai e așa de proastă, cum a fost, dar tot foarte proastă. Eu cred că au bani mulți… acum eu spun un lucru, mă rog, nu știu cine ne ascultă, dar o spun cu toată convingerea.

Problemele Festivalului Enescu: concerte prea multe într-o singură zi, în orice spațiu cultural, nu neapărat de calitate, și cu invitați străini, indiferent de calitatea lor. Holender: „E complexul nostru de inferioritate al românilor, oricine vine din străinătate, îl punctăm.”

I.V.: Foarte multă lume!

I.H.: Foarte multă lume! Foarte bine, atunci să se știe și asta, și asta spun și doamnei ministre a Culturii, ce spun acum, o să spun și ei, și poate că nu e bine să ți-o spun dumitale, dar mă rog; onorariile care se plătesc, mie îmi spune un agent care mi-a făcut o vizită la mine la birou, zice: „Mâine plec în țara dvs.!” Zic: „Unde mergeți?” „La București!” „Ce faci acolo?” „La Festivalul Enescu!” „Ce faci dumneata la Festivalul Enescu?” „Ah, maestre, acolo curge mierea și laptele, se plătesc niște onorarii fabuloase!” Dacă ăștia nu se interesează, și dacă inviți, și dacă declarația de presă maximă a Festivalului și am auzit-o, și la România cultural, „numărul mare de invitați din străinătate, avem 3433 de invitați din străinătate”… E complexul nostru de inferioritate al românilor, oricine vine din străinătate, îl punctăm. Câți avem? Păi la niciun Festival din lumea asta mare, nici la Salzburg, nici la Bayreuth, unde o fi, nu faci declarații, câți vin din afara țării respective. La noi, asta e baza. În loc să dai posibilitate cântăreților și artiștilor și instrumentiștilor din România, să participe și ei, și ei! Să aibă contacte cu dirijori importanți din străinătate, aduci tot fiecare virgulă, fiecare punctișor vine de undeva. Rău! Ceea ce spun dumitale i-am scris-o și lui Măcelaru, exact așa cum am spus-o acum. E și prea mult, mamă, e și prea mult… concert, în sala aia nenorocită; bun, concert mare, cu un dirijor important, o orchestră importantă, începe la ora 7, 7.30, se termină și trebuie să dai fuga, fuga la Ateneu ca să prinzi concertul de miezul nopții. Miezul nopții. Hai mă, până la 1 noaptea stai acolo, două concerte, unul după celălalt, unde pe lumea asta?  Ce rost are asta? Numai ca să spui: „am avut două concerte” în toate încăperile, unde o fi, numai să fie! Teatrul Odeon, în loc să faci teatru… peste tot există ceva… valoarea contează! Calitatea contează și nu cantitatea.

Verdict dur pentru Festivalul Enescu. Ioan Holender: „Una dintre marile rușini, dar o rușine pătrunzătoare a Festivalului Enescu este că nu se face Oedipul”

I.V.: Pentru că l-ați pomenit pe Președintele Iliescu, știu că ați participat, alături de Președintele Iliescu și de cancelarul Austriei, Schüssel, la Opera din Viena, la o premieră Oedip.

I.H.: Da, am făcut Oedipul la Viena, care bineînțeles s-a vândut prost, ca întotdeauna și ca peste tot, greu accesibil, dar o lucrare de o mare valoare, și am făcut-o nu pentru că sunt român, ci pentru că Oedipul lui Enescu l-au folosit la Londra, l-au folosit la Bruxelles, acum l-au făcut și la Viena. Una dintre marile rușini, dar o rușine pătrunzătoare a Festivalului Enescu este că nu se face Oedipul. Nu se face Oedipul! Noi cu Opera nu avem de lucru. Păi cum adică nu aveți de lucru? Adică în capitala asta, a Bucureștiului, cu un minister, cu un guvern, cu cineva, Festivalul Enescu cu Opera nu are de lucru? Păi nu poate să dea bani? Oedipul trebuie să fie o prezență permanentă la fiecare Festival Enescu. Și să mai și caute interpreți principali, la Festivalul din Salzburg s-a făcut Oedipul acum trei ani. Zic: „Luați Oedipul de la Salzburg!” Nu, că nu avem Oedip, deci să mai discutăm? Nu există… în România Oedipul nu se face.

O nouă sală de concerte pentru Festivalul Enescu. Ioan Holender: „Nu e mare brânză! Cum să faci un Festival de valoare, în sala aia, de congrese de partid? Și dai acolo un pahar de ce știu eu, șampanie, într-un pahar de carton.”

I.V.: Ce ar trebui făcut pentru viitor? O idee ca Festivalul să rămână de prim plan, nu numai în România ci să aibă cu adevărat relevanță externă.

I.H.: O sală de concerte. Cum să faci un Festival de valoare așa, dacă mă întrebi dumneata, în sala aia, de congrese de partid? Scurt pe doi. Și dai acolo un pahar de ce știu eu, șampanie, într-un pahar de carton. „Păi nu, că nu avem bufet.” Păi zic: „Cum nu avem bufet, ceva?!” „Nu, nu, avem pahare de carton”. Hai, măi, nici să nu mai discutăm! Că de acolo și acolo va rămâne, deși pe vremea aia, cu primarul ăla care după aia a fost închis și de toate, nu e mare brânză, 40-45-50 de milioane costă o sală de concerte care se poate instrumentaliza și pentru altele. Dar și muzică de cameră, Beethoven, Schubert, Brahms, nu se pretează deloc în Sala Palatului. Eu am introdus acolo Mahler și Bruckner, pentru că zic facem suflători și nu coarde, pentru că totuși e mai auzibil. Cu coarde nici nu auzi nimic, nu. Asta e baza. Cât suntem acolo, nu poate să fie cel mai important.

Ioan Holender, un partizan al stângii politice, fără complexe

I.V.: Auziți cum vă descrie Cornel Ungureanu: „Ioan Holender este un bărbat al stângii și vorbește despre această apartenență fără complexe. Nu e un fanatic și nu jură pe cărțile altora. A rămas înainte de toate un bărbat de bun simț înarmat cu o vitalitate excepțională. Autenticitatea sa e fără fisură!”

I.H.: Sărut mâna!

I.V.: Nu a zis rău, Cornel Ungureanu, nu?

I.H.: Sărut mâna!

KulTOUR mit Holender, în Copenhaga

I.V.: De cine sunteți legat, din personalitățile care v-au marcat biografia? Față de cine aveți sentimente amicale, prietenești, în România?

I.H.: În România?

I.V.: În România!

I.H.: O, Doamne! Din cei vii sau din cei plecați? Din cei vii, greu de spus, că dacă spun de unul, se vor supăra cei de care nu am spus. Dacă îmi permiți să răspund doar că sunt, eh, nu știu, cu cât vârsta înaintează, parcă rădăcinile devin mai profunde și mai tari. Sunt plecat, sunt bucuros, am fost foarte bucuros că vin aici la București și stau patru zile. Săptămâna viitoare mă duc la Copenhaga, la Operă, la filmat. Nu am fost în viața mea la Copenhaga. În Danemarca nu am fost niciodată. Am învățat acum de toate ca să fac acolo emisiunea mea, fac emisiunea asta, KulTOUR mit Holender, ceva, și sunt mândru de ea în Austria, și o fac de peste 13 ani, peste 200 de emisiuni, bineînțeles, tot România, în stânga și în dreapta…

I.V.: Era ceva putred în Austria și România, acum vă duceți la origini…

I.H.: La origini! Da, bravo, bine spus! Da! Nu, deci rădăcinile astea, limba română, o limbă excepțională, cu așa de multe cuvinte faine, pe care le-am cam uitat și eu între timp, dar totuși sper că vorbesc o românească pură și fără de greșeală, m-aș rușina dacă nu ar fi așa. Deci legătura e adâncă, dar acum, să îți fac nominalizări ale personalităților curente, nu aș dori.

I.V.: Să nu punem pe afiș pe cineva, un star-două, că se supără alții.

I.H.: Da…

Critica muzicală internațională a Festivalului Enescu: ceva ce încă lipsește. Ioan Holender: „Festivalul Enescu nu e criticat niciunde”

I.V.: O să vă întreb de cineva care nu mai este printre noi. Sunt 25 de ani de la moartea lui, în urmă cu 10 ani, când erau 15 de la moartea lui Iosif Sava, despre el este vorba, ați avut o intervenție și ați spus, vă citez din memorie foarte corect: „Multe lucruri lipsesc Festivalului George Enescu, dar cel mai mult îi lipsește Iosif Sava”. Aș vrea să îl evocați într-un minut.

I.H.: E foarte bine că vorbești de el și cu mare bucurie îmi amintesc de emisiunile de televiziune pe care le-am făcut împreună, aici, dar și la Viena. A fost un profund cunoscător, și avea un simț al analizei ironice și lipsește mult, și nu l-a înlocuit nimeni, pentru că uite, ziare nu mai sunt, gata, s-a terminat; avem internet, nu mai luăm ziare; critici nu mai sunt: vorbeam de perioada comunistă, Alfred Hoffmann, de pildă, și s-a citit ce scrie despre unul, și despre altul, și despre spectacol. Festivalul Enescu nu e criticat niciunde. Am spus: pe vremea mea deja era o problemă, invitați jurnaliști din străinătate ca să fim prezenți, că nu existăm. Ah, nu, nu, nu, că nu avem fonduri, nu putem să îi invităm. Drumul și șoferul, atâta… că și jurnaliștii ăștia, sunt pe cale de dispariție, nu numai la noi, peste tot. Pe hârtie e prea scump, scumpă când una, când alta… dacă ceva ziare importante, nu s-a făcut și nici nu se face… Eu nu am citit niciunde și citesc tot unde e, ceva despre Festivalul Enescu. Nu vorbesc în țară, vorbesc în străinătate. Apare și dispare. După cum și un concert. Și așa s-a terminat totul.

România culturală, peste Austria? „În Austria nu există, nu există un jurnal cultural la televiziunea austriacă, în țara culturii europene.”

 Sava pentru România era, ca să zic așa, un controlor important. Un analist important. A spus Sava! Eh, da, săracul, prietenul meu din tinerețea bănățeană, Cosma, un fel de rival al lui Sava, nu? Că și el scria. Și când îi spuneam: „Mă, a spus Sava!” „Las-o mă, cu Sava, nici așa!” „Eh, Sava e Sava!” Nu, lipsește și nu a fost înlocuit cu nimeni. Dar hai să spunem ceva de bine. Aici există, la televiziune, jurnal cultural. În Austria nu există, nu există un jurnal cultural la televiziunea austriacă în țara culturii europene.

Ioan Holender, îndrăgostit de sinceritate, pentru totdeauna

I.V.: Care a fost cea mai frumoasă zi din viața dvs.?

I.H.: Cea mai frumoasă zi din viața mea a fost când am făcut audiție pentru teatrulețul din Klagenfurt și după ce am cântat acolo trei arii mi s-a spus: „Vă angajăm din stagiunea viitoare ca prim bariton”.

I.V.: La ce ține cel mai mult Ioan Holender? Valoarea supremă pentru Ioan Holender? Care este?

I.H.: Valoarea supremă pentru Ioan Holender e de a spune lucrurilor pe nume, de a spune adevărurile și avem deplină libertate, peste tot, slavă Domnului, și în România noastră, să spunem într-adevăr, așa cum credem. Sau, poate mai bine, și poate mai des, să nu spunem nimic.

Lumea de astăzi, în viziunea lui Ioan Holender: „Nu că nu își mai ține cuvântul, nu și-l mai dă”

I.V.: Spuneți în această carte: credibilitatea mea în timp ca impresar era aceea a cuvântului dat. Când îmi dădeam cuvântul era ca și când semnam contractul. Cum e lumea de astăzi, care nu prea își mai ține cuvântul dat?

I.H.: Lumea de astăzi nu își mai ține cuvântul dat, dar nu își mai dă cuvântul, aș spune eu, și nu mai are nimic de ținut. Pentru că vorbește aiurea și nu are un cuvânt și nu îl mai crezi, și goana asta enormă după bani și după repezeală e dominantă, cu asta nu trăim nici mai mult, nici mai bine, au spus-o alții mai deștepți ca mine. Ceva mai domol e la noi în țară, ceva mai domol e la București ritmul, deși suntem în drum spre mai rău. Nu știu, asta cu clima, da, luptăm împotriva dezastrului care vine peste noi. Cum luptăm? De unde luptă, mamă, când în Austria trăim prin zăpadă făcută, cum se spune…

Ioan Holender: „Capitalismul s-a transformat într-un imperialism din toate punctele de vedere, și ce e și mai trist și foarte enervant pentru mine, e că s-a transformat și limba”

I.V.: Artificială!

I.H.: Artificială, care e produsă cu o investiție enormă contra naturii și cu urmări drastice, avioanele particulare nu mai costă nimic, aproape că mergi cu avioanele ca și când mergi cu autobuzul comunal, dar continuăm cu asta… Acum iar o iau pe politică, dar acesta e adevărul. Capitalismul s-a transformat într-un imperialism din toate punctele de vedere, și ce e și mai trist și foarte enervant pentru mine, e că s-a transformat și limba. Acum dacă nu știi engleză, noapte bună! Eu știu că pe vremea trecută, iar sunt acum în perioada comunistă, Madame Butterfly era interzis. Spuneam Cio-Cio-San în loc de Madame Butterfly, că nu mai încredințăm barbarisme și cuvinte dintr-o limbă străină. Dar pe scurt, această bătălie de viteză, să ajungem repede undeva și să avem bani, nu prea știm ce să facem cu banii, dar important e să îi avem. Asta domină lumea și domină și tinerețea. Da.

Ioan Holender, cu gust și în afara muzicii: „Un restaurant unde se poate mânca mâncare românească e greu de găsit în Bucureștiul de astăzi”

I.V.: Avea dreptate Cornel Ungureanu că sunteți un om al stângii, prin această afirmație și nu numai prin asta, prin ideile pe care le promovați. Eu vă mulțumesc foarte mult pentru această discuție. A fost un privilegiu. Aș vrea în final să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu!

I.H.: Eu nu îți mulțumesc pentru invitația pe care mi-ai făcut-o și îmi pare rău că am venit, și știam că o să scoți din mine niște lucruri pe care nu vreau să le spun și din păcate le-am spus, și tare mult aș vrea, ca pe vremuri, să facem acum un control al celor înregistrate, să ștergem unele lucruri care nu convin deloc că sunt făcute. Dar îți spun respect pentru acest Ionuț Vulpescu, cu toate pe care le știe, și pe care le spune, și că ai reușit o prezență, poate mai mare decât ai avut-o ca ministru al Culturii, prin acest studio. Ce să spun telespectatorilor? În primul rând nu credeți tot ce am spus, deși e cam adevărat, în ceea ce mă privește. Nu sunt deloc un exemplu edificator, nu pot fi de folos unui tânăr astăzi, dar vă mulțumesc că m-ați suportat, nu știu cât timp am vorbit, dar acum abia aștept să mă duc într-un restaurant unde se poate mânca mâncare românească, ceea ce e greu de găsit în Bucureștiul de astăzi, și să rămâneți credincioși dvs. înșivă, dacă îmi permiteți să spun acest verdict final, cu mulțumiri pentru răbdare.

I.V.: Mulțumesc mult! Îl luăm ca pe un verdict semi-final, și aici, ori de câte ori veniți la București microfonul Avangardei vă este deschis; și poftă bună! Românească!

I.H.: Mulțam! Oh, Doamne, mult am vorbit!