A învățat măiestria baghetei de la Herbert von Karajan și Sergiu Celibidache; deși l-au educat două nume consacrate pe scenele muzicale ale Germaniei, a fost și rămâne întotdeauna, după modelul maeștrilor, un român asumat, deși aceasta nu a fost tot timpul un titlu de noblețe. Viața lui înseamnă Filarmonica „George Enescu”. A avut, pentru aceasta, o singură credință: că trebuie să cântăm compozitorii mari la ei acasă, să arătăm lumii că Beethoven, Strauss, Mozart se aud la fel de bine atunci când îi cântă România. A fost directorul artistic al Northern Israeli Orchestra, Haifa (1999-2002) și Euskadi Symphony – Basque National Orchestra, San Sebastian (2001-2008), dirijor permanent al Haydn Orchestra of Bolzano and Trento (2000-2003), dirijor invitat principal al Hallé Orchestra, Manchester (2005-2010 – primul care a ocupat acest titlu în cei 150 de ani de istorie ai orchestrei), Belgrade Philharmonic (sezonul 2006–2007), precum și Copenhagen Philharmonic (2006–2013). Numele invitatului unui episod aparte al podcastului Avangarda, în ajunul Zilei Naționale a Culturii, este Cristian Mandeal: un titan al muzicii clasice românești și internaționale, cu care am avut onoarea să discut câteva dintre aspectele necunoscute sau controversate ale biografiei sale. Ce a însemnat plecarea din fruntea Filarmonicii „George Enescu” – un șoc care a trecut în timp, după cum recunoaște – având în vedere 23 de ani în care a dus-o pe culmile gloriei și a făcut-o să răsune oriunde pe glob; ce înseamnă caracterul festivalier al culturii române și de ce un Festival Celibidache nu a fost bine primit în anii în care nu sunt găzduite edițiile Festivalului Enescu; care ar putea fi locul unei săli de concerte pe care Bucureștiul o așteptă de decenii și care nu s-a realizat încă; de ce prietenia e o valoare pe care Cristian Mandeal o prețuiește mai mult decât dragostea – poate pentru că nu așteaptă nimic în schimb. Vă propun un episod de excepție în care unul dintre cele mai mari talente ale baghetei de dirijor explică de ce a refuzat postul de șef de catedră la una dintre cele mai importante universități muzicale din SUA și de ce în ciuda ofertelor primite de la instituții prestigioase în plan academic și cultural, Cristian Mandeal a sfințit locul aici, în România, unde a luptat și pentru o salarizare diferită, europeană, a angajaților Filarmonicii „George Enescu”. S-ar întoarce Cristian Mandeal înapoi la locul cel mai iubit, Filarmonica? Care ar fi condițiile pentru această reîntregire? Aflați duminică la prânz, când unul dintre cei mai iubiți dirijori vine la microfonul Avangardei să ne destăinuie ce înseamnă o viață lucrând cu marile orchestre ale mapamondului: London Symphony Orchestra,  London Philharmonic Orchestra, Royal Philharmonic Orchestra, BBC Symphony Orchestra, City of Birmingham Symphony Orchestra, Royal Liverpool Philharmonic Orchestra, Bournemouth Symphony Orchestra, Staatskapelle Dresden, Staatskapelle Berlin, Münchener Philharmoniker, Symphonieorchester des Bayerischen Rundfunks, Vienna State Opera Orchestra, Orchester der Deutschen Oper Berlin, Czech Philharmonic, Prague Symphony, Radio  Orchestras of Prague, Dublin și Ljubljana, Israel Philharmonic, Orchestre Nationale de Belgique,  Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia di Roma, Orchestra Sinfonica Nazionale della RAI di Milano, Maggio Fiorentino Orchestra in Florence, Orquestra Simfònica de Barcelona i Nacional de Catalunya, Gulbenkian Orchestra, Hungarian National Orchestra/Budapest.

Interviul integral poate fi urmărit accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=FtFM0ImYESA

Inflația de maeștri: un termen abuzat?

Ionuț Vulpescu: Bună ziua la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi, o mare bucurie, să îl am invitat pe dirijorul Cristian Mandeal. Domnule Mandeal, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!

Cristian Mandeal: Îmi face o mare plăcere. V-am urmărit emisiunile și mi-au plăcut de fiecare dată.

I.V.: Vă mulțumesc foarte mult! Cum vă place să vi se spună? Vă spune lumea maestre? Cum vedeți apelativul?

C.M.: Depinde de zonă. Aici, în zona latină, mi se spune maestre. În Germania mi se spune herr, „domnule”, așa era numit și Herbert von Karajan, i se spune Herr Herbert von Karajan, niciodată maestre.

I.V.: Nu e un abuz de „maestre” în România, uneori folosit și nepotrivit? Uneori și când e cazul, și când nu e cazul?

C.M.: Evident. Sensul poate fi de la o treaptă destul de modestă, până la o treaptă foarte înaltă; se spune cumva „maestre” din italiană, bineînțeles, maestrul acesta care a fost exportat peste tot în lume și a prins în anumite zone, în altele nu.

I.V.: Câți maeștri ar încăpea într-o cultură de tipul culturii românești?

C.M.: Oh, Dumnezeule, sunt câțiva, sunt câțiva maeștri extraordinari, într-adevăr, pornind de la Constantin Silvestri, George Georgescu, Ionel Perlea, și mai ales Sergiu Celibidache. Pe lângă care ar trebui să nu îl uităm și să ni-l readucem aminte în permanență pe Erich Bergel. Iată, am enumerat cinci maeștri.

Cine e maestrul inimii lui Cristian Mandeal? Artistul de origine germană care a făcut pușcărie politică, „declarat român toată viața lui”

I.V.: Dvs. sunteți unul dintre ei. Care este maestrul absolut pentru Cristian Mandeal? Omul care v-a influențat decisiv cariera în arta dirijorală?

C.M.: Ar fi trebuit să spun Karajan sau Celibidache. Dar am să îl declar pe unul dintre aceștia, este Erich Bergel. Este acel extraordinar dirijor de origine germană, român și declarat român toată viața lui, exportând muzică românească pe toate meridianele lumii, care a avut o soartă extrem de dură, a făcut pușcărie politică, a fost închis pentru faptul de a fi cântat muzică religioasă germană sau de alte origini prin bisericile din Transilvania, cu mici formații, pe care le alcătuia din ansamblurile unde dirija, de la Oradea și de la Cluj, mai ales. A fost considerată ca o muzică subversivă, el a fost închis pentru șapte ani de zile și a efectuat numai doi ani și jumătate, după care a fost grațiat. A făcut o pușcărie foarte dură. Evident, după aceea nu a mai putut fi angajat ca dirijor, a trebuit să își câștige pâinea cântând la trompetă, ca al patrulea trompetist în Filarmonica din Cluj, și având un noroc extraordinar ca un dirijor invitat la Filarmonica din Cluj, anume Fritz Mahler, respectiv nepotul lui Gustav Mahler.

Un geniu cu 2000 de spectacole, promotorul culturii române peste granițe, aproape arestat în urma unui boicot al colegilor dirijori. Cristian Mandeal: „fără niciun fel de repetiție, a intrat în concertul lui Fritz Mahler, pe care l-a dirijat pe dinafară, și din clipa aceea, având succes extraordinar, Filarmonica s-a dat peste cap, efectiv.”

I.V.: Nepotul lui Mahler.

C.M.: Da, să se îmbolnăvească în duminica matineului, că atunci se dădeau concerte sâmbătă seara și duminică dimineața, să se îmbolnăvească peste tot. Să facă un infarct. Și să trebuiască să fie înlocuit subit de cineva. A fost propus imediat Erich Bergel de către colegii din orchestră, iar Bergel, fără niciun fel de repetiție, a intrat în concertul lui Fritz Mahler, pe care l-a dirijat pe dinafară, și din clipa aceea, având succes extraordinar, Filarmonica s-a dat peste cap, efectiv. Pentru el au făcut miracole. Publicul, care îl știa, îl cunoștea, l-a primit cu entuziasm, și din clipa aceea nu a mai putut fi dat deoparte. I s-a redat postul de la Cluj, de dirijor, și a continuat să fie o stea a României, începând, după aceea, în toată România, inclusiv în București, unde a avut o serie întreagă de concerte. Îmi aduc aminte, eram student, și atunci l-am văzut pentru prima dată dirijând seria Enescu-Bruckner. El a fost primul om care a introdus toate simfoniile de Bruckner în România și le-a combinat fie într-un ciclu Mozart-Bruckner sau Enescu-Bruckner. Niciodată cu solist, deci erau toate recitaluri de dirijor. Iar orchestrele cântau cu el la un nivel total neobișnuit, până în clipa când a aflat că i se intentase un nou complet de către o parte din colegii lui dirijori, de la București, urmând să fie din nou arestat. Având un pașaport valid, în clipa aceea, și-a luat mașina, după concert, după ce a dirijat Bruckner, a opta, și nu s-a oprit decât la Munchen, la fratele lui. A rămas acolo și din clipa aceea a început o carieră internațională pentru el. A fost luat în brațe de Herbert von Karajan, care l-a admirat foarte mult, care l-a ajutat să se facă cunoscut în Germania, iar după un timp nu a mai avut nevoie de niciun fel de dirijor, i s-a deschis o carieră internațională, pe toate meridianele pământului, pornind din Africa de Sud, Noua Zeelandă, Australia, Statele Unite, enorm de mult. Nu mai vorbim de întreaga Europa, la cele mai mari orchestre. A totalizat peste 2000 de concerte în care a cântat de zeci de ori muzică de Enescu, de Bentoiu și cred că și de alți compozitori români. Deci a fost un mare promotor al muzicii românești, câtă vreme a trăit.

I.V.: Dvs. câte concerte aveți?

C.M.: Și eu în jur de 2000.

I.V.: 2000 de concerte!

C.M.: Nu le-am numărat. Aproximativ.

Malițiozități între artiști geniali. Cristian Mandeal: „Îmi aduc aminte, i s-a menționat lui Celibidache numele de von Karajan, și a spus: A, da, și Coca-Cola e foarte bine cunoscută! Asta a fost una dintre replicile lui.”

I.V.: Ați spus Bergel, Karajan, Celibidache. Karajan și Celibidache au fost într-o rivalitate de o viață, așa am învățat, așa am citit. Așa se întâmplă în cazul marilor dirijori, de vină sunt stilurile diferite, orașele, care sunt oponente sau nu e loc pentru toată lumea?

C.M.: Vedeți, artistul e artist, pe de o parte, omul e om, lucrurile asta intervin și încă destul de des în lumea noastră. Dar asta intervine în lumea artistică în general, geloziile, interesele, în multe cazuri se exteriorizează uneori fiind făcute chiar publice, cum a fost cazul Celibidache cu Karajan. Îmi aduc aminte, i s-a menționat lui Celibidache numele de von Karajan, și a spus: „A, da, și Coca-Cola e foarte bine cunoscută!”, asta a fost una dintre replicile lui. În schimb, contrareplica lui Karajan a fost în momentul în care i s-a pomenit de Celibidache, iar el și-a pus o mână pe față, a rămas pe gânduri: „Despre cine e vorba, despre cine vorbiți? Nu am auzit!”

Cine l-a ajutat pe Cristian Mandeal să îi deschidă cariera uriașă în Occident? „Carierele dirijorale încep pe la 25 de ani. La 45 de ani ești deja socotit împlinit sau ar trebui să fii un dirijor împlinit. Or, Celibidache m-a ajutat să recuperez acest handicap de timp.”

I.V.: I-ați întâlnit, i-ați cunoscut, ați fost în proximitatea amândurora. De cine sunteți sentimental mai legat, peste timp?

C.M.: De Sergiu Celibidache. Am avut o relație foarte apropiată cu el. M-a primit cu brațele deschise, m-a ajutat enorm să îmi deschid o carieră în Occident; gândiți-vă, eu am ieșit peste graniță la peste 45 de ani. Ca vârstă. Atunci când un dirijor are deja o carieră beton făcută. Carierele dirijorale încep pe la 25 de ani. La 45 de ani ești deja socotit împlinit sau ar trebui să fii un dirijor împlinit. Or, Celibidache m-a ajutat să recuperez acest handicap de timp. În primul rând m-a programat la Munchen ca dirijor, un dirijor total necunoscut pe vremea aceea, avea una dintre cele mai mari orchestre din lume, nu? A fost un mare act de curaj din partea lui. Ca să mă propună și să mă impună chiar la Filarmonica din Munchen, după care au urmat alte și alte invitații, după care am primit un impresar, au apărut chiar doi, unul de la Munchen, unul de la Berlin.

Celibidache către Mandeal: „Astea trei sunt concertele tale. Acum haide să vorbim ce ai să dirijezi.”

I.V.: Asta era în ’90?

C.M.: Era în ’90, în noiembrie. Deci 13-14-15 noiembrie 1990. Abia fusese după Revoluție, în februarie, la noi, cu Filarmonica din Munchen, și m-a și invitat, întâi să studiez cu el în luna septembrie, și îmi aduc aminte și acum, în ultima zi, când la plecare m-a invitat la el în cabină, mi-a arătat programul anual al Filarmonicii, mi-a arătat cele trei date pe care le pomeneam, în care scria „dirijor NN” adică necunoscut, nefixat. Și mi-a spus: „astea trei sunt concertele tale”. Acum haide să vorbim ce ai să dirijezi. Și ne-am înțeles la un program de dirijor, fără solist, în care, în prima parte urma să dirijez Simfonia a V-a de Șostakovici, iar în partea a doua Așa grăit-a Zarathustra de Strauss. Deci acesta a fost primul meu concert la Munchen. După care au urmat și altele, după cum spuneam, și impresar, și după aceea lucrurile s-au extins foarte mult. Deci Celibidache a avut un gest hotărâtor pentru întreaga mea viață.

Festivalul Celibidache, ignorat de ministerul Culturii ca o propunere viabilă, în anii în care nu se desfășoară edițiile Festivalului Enescu. Cristian Mandeal: „Ce a făcut Celibidache pentru România? Mi se pare o întrebare mai mult decât stupidă. Celibidache a făcut pentru România faptul că a existat și faptul că s-a știut dintotdeauna că Celibidache este român.”

I.V.: Fac românii ce trebuie ca să cultive și să păstreze memoria acestui mare dirijor pe care îl avem?

C.M.: Se vede cu ochiul liber că nu.

I.V.: Întrebarea e retorică mai degrabă.

C.M.: Întrebarea e retorică. Serge Celibidache a încercat să înființeze un Festival Celibidache, încercând să îl plaseze la doi ani, intercalat cu Festivalul George Enescu. Gândindu-se că ar fi foarte interesant pentru România să aibă în fiecare an câte un festival, așa încât din 1997, dacă nu mă înșel, poate că mă înșel, nu mai țin minte exact anul, a înființat în mare majoritate din banii lui, având o susținere foarte modestă din partea Ministerului Culturii, un festival care s-a derulat pe parcursul a zece zile, încercând, însă, să îl revitalizeze și să îl permanentizeze, din doi în doi ani. Lucru care nu i-a mai reușit, respectiv Ministerul Culturii s-a dovedit neinteresat în a susține acest lucru, mergând pe o vorbă care, de fapt, se continuă și astăzi în anumite împrejurări, respectiv ce a făcut Celibidache pentru România? Mi se pare o întrebare mai mult decât stupidă. Celibidache a făcut pentru România faptul că a existat și faptul că s-a știut dintotdeauna că Celibidache este român. Asta a făcut Celibidache, în mod indirect, chiar dacă nu a dirijat muzică românească, numele lui, dimensiunea lui uriașă, a făcut ca România să fie prezentă prin numele lui Celibidache.

Filarmonica „George Enescu”, perioada de aur a lui Cristian Mandeal: „Fără falsă modestie, trebuie să spun lucrurile acestea”

I.V.: Ați spus mai devreme, când am ajuns la George Enescu… de numele lui Enescu sunteți legat atât de Festival, ați dirijat de multe ori și ați fost director artistic al Festivalului, dar mai cu seamă de Filarmonica George Enescu, filarmonica reprezentativă a țării, unde ați venit în 1987, înainte de Revoluție. Și aveați să o conduceți până în 2009, 2010. Sunt acești ani, este epoca de aur a lui Cristian Mandeal?

C.M.: Aș spune că da, aș spune că da. Eu am început prin a ocupa postul devenit liber al lui Mircea Basarab. Am rămas ca dirijor până după Revoluție, iar din 1991 am fost numit director general împreună cu funcția mea de dirijor, și a continuat lucrul acesta până în februarie 2010. Deci am realizat în total 23 de ani de Filarmonică, din care 19 am fost și director general. În timpul acesta, sigur, s-au făcut foarte multe lucruri, nu numai pentru Filarmonică, dar și pentru mine. Am încercat să fac ce am putut mai bine pentru vizibilitatea acestei orchestre, în primul rând. S-au înregistrat 16 CD-uri și încă 5 DVD-uri, deci 21 cu toate, dintre care Integrala Enescu, altă integrală, Brahms, la centenarul Brahms, de alte 9 CD-uri, plus 5 DVD-uri apărute la o casă de discuri din SUA. Asta o dată. Pe de altă parte, s-au organizat în jur de 40 de turnee internaționale, pe marea majoritate le-am dirijat eu. Cererea era în primul rând pentru mine cu Filarmonica Enescu. Fără falsă modestie, trebuie să spun lucrurile acestea. Or, plecam împreună cu Filarmonica, cât se poate de des, de două, trei ori pe an. Am făcut turnee mari în Italia, două turnee mari în Germania, unul mare în Elveția, două, trei, pardon, turnee mari în Japonia, prezențe aproape unicat când a fost vorba de aderarea României la UE, am avut trei concerte la Luxemburg, la Bruxelles și la Concertgebouw, la Amsterdam. Concerte reprezentative!

România muzicală, recenzată masiv în cronicile internaționale în timpul mandatului lui Cristian Mandeal la Filarmonica „George Enescu”

I.V.: Prezența externă mi se pare esențială, mi se pare fundamentală!

C.M.: Da, au fost concerte eveniment, foarte multe, s-au făcut discuri eveniment la 120, 130, 140 de ani de Filarmonică. Adică am încercat să vizibilizez această instituție cât se poate de mult. De altfel, suntem foarte lăudați în perioada aceea de o serie de cronici apărute în străinătate, care nu pot să mă facă decât să mă umple de mândrie și de ce era Filarmonica, de ce se petrecea cu Filarmonica pe vremea aceea.

Cum aduci nume grele ale muzicii clasice în România nu numai la zile mari? Cristian Mandeal: „Aici avem o mare problemă, pentru că până la urmă ne rezumăm la vulgarul ban.”

I.V.: Am văzut afișe și programe din interbelic, când era George Georgescu, la conducerea Filarmonicii, și când toate numele mari, sau multe dintre ele, veneau și cântau în stagiune. Putem reclădi perioada aceea, putem avea la București marile nume, nu doar în stagiune?

C.M.: Aici este problema. Noi construim niște evenimente extraordinare, cum sunt aceste festivaluri la doi ani și care, într-adevăr, răsună puternic. Noi suntem considerați, probabil, printre primele cinci festivaluri de pe mapamond, Festivalul Enescu, dar asta nu este tot. Cred că o cultură națională se bazează pe cea de zi cu zi. Ce se întâmplă aici în tot parcursul anului și nu doar evenimențial, din când în când, la câte doi ani deodată. Aici avem o mare problemă, pentru că până la urmă ne rezumăm la vulgarul ban. Fără o susținere necesară nu am putea aduce artiști de mare calibru din Europa care să construiască o piață muzicală permanentă de nivel înalt, așa cum s-a întâmplat, hai să pomenesc doar țara noastră vecină, Ungaria, da? La Budapesta sunt 9 orchestre care își au o stagiune permanentă.

Lecția culturală a ungurilor pentru români. Cristian Mandeal, despre costurile sălii de concert europene de la Budapesta: „Bun, cât a costat acest lucru?” au răspuns laconic: „Trei kilometri de autostradă!”

I.V.: Ați dirijat acolo de multe ori.

C.M.: Am dirijat și din când în când mai dirijez și la Budapesta. Și care susține o viață de concert foarte intensă, într-o capitală care, numeric vorbind, este mai mică decât Bucureștiul. Ce să mai vorbesc de un oraș de provincie, cum ar fi orașul Pecs de la granița cu Austria, care fiind capitală culturală, la un moment dat a profitat, în sensul cel mai bun al cuvântului, să construiască o sală de concert, cum îmi e teamă că noi nici în următorii cincizeci de ani nu o să o avem în București. O sală de concert europeană la niște dimensiuni și o calitate rivalizând cu sala Bartók de la Budapesta. E și greu să spui care e mai bună dintre ele, și care, vorbind cu ei, i-am întrebat: „Bun, cât a costat acest lucru?” și care au răspuns laconic: „Trei kilometri de autostradă!”

I.V.: Deci o sală de concerte echivalentul a 3 km de autostradă!

C.M.: Deci unde e viziunea politică, mă refer, acum, în ceea ce privește țara noastră, ca să pună în balanță lucrurile acestea în așa fel și atât de disproporționat? Știu că avem nevoie de autostrăzi, e adevărat, dar avem nevoie și de cultură. Și nu costă atât de extraordinar cum se crede.

Soluția Mandeal pentru o sală de concerte a capitalei: Sala Radio de pe Dâmbovița, de lângă Operă, „cea care azi arată ca o măsea stricată în Bucureștiul actual.” Ce s-ar putea face în clădirea „vândută după Revoluție, la 11 proprietari diferiți internaționali, care ar trebui despăgubiți și care ar trebui desproprietăriți, așa cum se face și în alte state”?

I.V.: Și de infrastructură culturală, evident. Mă bucur că spuneți asta, mai ales că difuzăm discuția noastră cu o zi înaintea Zilei Naționale a Culturii, pe 15 ianuarie. Când sigur, e un moment important. Pe de altă parte, el ar trebui să pună o lumină pe ce facem în celelalte 364 de zile. Aici nu doar o zi sau nu doar un eveniment, un festival odată la doi ani, mă rog, avem o salbă de festivaluri de calitate. Credeți că miza culturală în România este departe de a fi așa cum trebuie?

C.M.: Da, sunt convins de asta. Adică aici mă refer la o anumită viziune politică pe care eu nu o întâlnesc și nu o întâlnesc de foarte mulți ani de zile, sau mă rog, aproape dintotdeauna. Ceea ce cred cu tărie este faptul că Bucureștiul are nevoie de această infrastructură pe care o pomeneați, prin construcția unei săli de concerte. Am fost întrebat și eu la rândul meu și alte persoane, unde ar putea fi plasată această sală de concerte? Eu am o idee la care țin foarte mult și pe care iată, profit acum, să o spun. Mie mi se pare că locul de amplasament al proiectatei noi săli radio, cea de pe Dâmbovița, de lângă Operă, e cea mai potrivită. Cea care azi arată ca o măsea stricată în Bucureștiul actual. Cea care are niște probleme uriașe în clipa asta, pentru că ea a fost vândută în clipa asta, după Revoluție, la 11 proprietari diferiți internaționali, care ar trebui despăgubiți și care ar trebui desproprietăriți, așa cum se face și în alte state, așa cum se face când construiești o autostradă, evident, compensând cheltuielile avute, eventual și cu profit, pentru cei care au cumpărat-o, rasă toată suprafața și pornind de la a face un centru cultural asemănător cu cel de la Budapesta. Centrul cultural de la Budapesta este uimitor pentru o capitală europeană de modeste dimensiuni.

Când o sa fie Dâmbovița mica Sena a unei capitale culturale? Cristian Mandeal: „Bucureșteanul în general merge în centru când dorește un eveniment cultural.”

I.V.: Acolo credeți că ar fi un loc potrivit.

C.M.: Ei l-au făcut pe Dunăre. Putem face pe frumoasa noastră Dâmbovița care poate să devină o mică Sena. Da? Vorbind și despre Bucureștiul de altă dată. Și Dâmbovița poate fi exploatată foarte frumos din punct de vedere turistic. Nu vorbesc despre amplasament. Este lângă parcul Izvor, e la stația de metrou, e în centrul Bucureștiului și nu undeva excentric, unde lumea nu se duce cu plăcere. Bucureșteanul în general merge în centru când dorește un eveniment cultural. Teatrele sunt toate în centru. Opera este în centru. Filarmonica la Ateneu șamd. Filarmonica este tot în centru. Iar acolo ar putea fi făcut un complex cu subteran extraordinar, cu magazine, cu centre de cultură, cu mai multe săli de concerte, de diverse profiluri, inclusiv sală de teatru.

I.V. Ați vorbit de Pecs care a găzduit titlul onorant de capitală culturală europeană. Timișoara s-a încheiat, am deținut acest lucru, și din punct de vedere al infrastructurii culturale nu rămâne nimic după acest an.

C.M.: E un timp pierdut.

Cristian Mandeal, amintire extraordinară de Ziua Culturii Române: „Celibidache s-a dus noaptea la statuia lui Eminescu, a aprins o lumânare și s-a închinat ca la moaște.”

I.V.: Ați mers aproape zilnic din 1987 până în 2010, și o să mă întorc asupra acestui fapt. De ce spun 2009-2010, sunt 23-24 de ani. Ieșeați din Ateneu, și de fiecare dată, îl vedeați pe Eminescu. Este statuia celebră a lui Eminescu și măcar de 15 ianuarie ar trebui să vorbim despre asta. V-ați gândit la legătura asta fundamentală între o clădire simbol a culturii naționale și poetul național?

C.M.: Nu știu, nu m-am gândit niciodată în mod direcționat, dar mi se pare splendid și extrem de potrivit să îl avem pe Eminescu în curtea, în parcul Ateneului. Îmi aduc aminte, Celibidache, primul lucru făcut, primul gest în ziua când a sosit cu Filarmonica din Munchen, la mijlocul lui februarie, când nu se mai trăgea pe străzi dar încă nu era liniște totală, a avut curajul să vină cu Filarmonica aici și primul lucru, seara, s-a dus noaptea, pe timp de noapte, e și o filmare care e din când în când difuzată, s-a dus noaptea la statuia lui Eminescu, a aprins o lumânare și s-a închinat ca la moaște. Spre surprinderea orchestrei care îl însoțea, bine, și lumea care era pe lângă, cu lumânări aprinse, era o atmosferă, de fapt, de Înviere, dacă stau să mă gândesc, și are simbolul acesta de Înviere, statuia lui, și personalitatea lui Eminescu este un fel de Înviere permanentă. E legată de Ateneu care la rândul lui e o clădire emblematică. Să dau un singur exemplu, ușor derizoriu, dar să dau un exemplu, îmi aduc aminte că hârtia de 100 de lei de pe vremuri avea ca efigie clădirea Ateneului. Asta înseamnă foarte mult în momentul când apare o bancnotă și o mare valoare.

I.V.: Un anumit simbol.

C.M.: Da, clasicizează, e vorba de întreaga spiritualitate românească, istorică, legată de personalitatea lui Eminescu. E un lucru absolut indestructibil.

I.V.: Geo Bogza mergea, stătea puțin mai jos, la doi pași, și în fiecare 15 ianuarie ducea un buchet de flori, îl depunea la statuia lui Eminescu.

C.M.: Pe de altă parte, când te gândești cât de modest trăia Geo Bogza, într-un apartament de bloc, e adevărat, central, dar un simplu apartament de bloc și era, de fapt, poetul timpului.

Redeschiderea Ateneului Român în 2003, după lucrările de renovare. Cristian Mandeal: „Am avut surpriza să vedem că nu mai seamănă cu cel pe care îl părăsiserăm noi; o parte dintre noi ne-am speriat puțin…”

I.V.: Un scriitor avangardist, că tot se cheamă podcastul meu Avangarda. Dar pentru că vorbim de Ateneu, pentru că vorbim de clădirea Ateneului, de sediul Filarmonicii George Enescu, și fac apel la managerul, cum se zice azi, la directorul Cristian Mandeal, îmi amintesc un episod în ultimul mandat al Președintelui Iliescu, în 2 septembrie 2003, când au fost lucrările de refacere, de reconstrucție a Ateneului, și când erați director, cred că s-a redeschis Ateneul cu o ceremonie, 20 de ani de pontificat ai Sanctității Sale, Papa Ioan Paul al II-lea, la Ateneu, o manifestare grandioasă.

C.M.: Da, așa este!

I.V.: Cum a fost momentul acela?

C.M.: După 12 ani! A fost în primul rând o surpriză acustică pentru noi, pentru că Ateneul după restructurare, refacere, modernizare, am avut surpriza să vedem că nu mai seamănă cu cel pe care îl părăsiserăm noi, după 12 ani de zile, în urmă. De ce? Datorită unor lucrări de aerisire și condiționare făcute sub scenă. O tubulatură apărută pentru aerisiri și pentru aerul condiționat, ceea ce înainte nu exista, și a schimbat acustica Ateneului. Știu că pe de o parte, noi ne-am speriat puțin. Ca să ne regăsim pe această scenă… pe de altă parte momentul era extraordinar de important. S-a cântat desigur, Verdi, ce putea să se cânte? „Quattro pezzi sacri”, îmi aduc aminte de acest moment. Iar totul a avut și o tentă de sfințire a noului locaș, pentru că era în strică legătură cu acest moment politico-religios. Așa că l-am simțit și ca pe un fel de sfeștanie a noii noastre locuințe de lucru, Ateneul.

Cristian Mandeal, despre îndumnezeirea muzicii clasice: „Ceea ce face dirijorul este un fel de slujire din amvon”

I.V.: Dvs. ați făcut nu o dată legătura aceasta între muzica clasică și dimensiunea ei liturgică. Îmi amintesc un interviu dat în urmă cu multă vreme. Ați vorbit cu Costion Nicolescu, cred, în Cotidianul, exact pe relația aceasta a sacralității muzicii clasice.

C.M.: Da, sigur, ele sunt indestructibil legate. Muzica este la rândul ei un ritual. Ceea ce face dirijorul este un fel de slujire din amvon. Muzica are capacitatea de a te desprinde de cotidian, are puterea de a te proiecta cu sufletul, cu gândul, cu spiritul, are puterea de a te proiecta în sferele abstracte ale ființei umane, are puterea de a schimba timpul, din timp fizic, în timp subiectiv, în care nu resimți timpul ca scurgându-se pe secunde și minute, ci timp specific, nou creat. Are o capacitate, nu vreau să devin patetic, dar o ușoară capacitate demiurgică, în sensul în care creează, este capabilă să creeze, un nou univers. Un univers paralel cu viața aceea de toate zilele. Aceasta e frumusețea și forța, capacitatea muzicii, deci are o strânsă legătură cu ceea ce se cheamă liturgică. Ceea ce se cheamă dumnezeire, ceea ce se cheamă creativitate, în primul rând. Muzica este creație pur umană, care constă în alcătuirea unui cosmos, unui univers, specific omenesc, cu legile aproape cosmice, în care se derulează; de aceea se vorbește atât de mult despre legătura dintre muzică și matematica abstractă, matematica superioară, tocmai pentru că este vorba despre această abstractizare, pe care muzica reușește să o realizeze. Și în care se poate asemăna cu ceea ce primim sau așteptăm noi din legătura noastră cu forța supremă. Cu Dumnezeu! Există o legătură, mie mi se pare directă, și extrem de vizibilă pentru cei care intră în zona muzicală superioară.

Ratăm ceva dacă nu ascultăm muzică clasică?

I.V.: Ce pierde cineva care nu are acces la muzica mare?

C.M.: Pierde o șansă, de a se regăsi pe el însuși, pe alte coordonate decât cele cotidiene. Și o mare șansă! Omul are o singură viață, tinde să și-o îmbogățească cât mai mult, tinde, dar pe lângă valorile materiale de care toți suntem legați, valorile spirituale pot să ne dea o cu totul altă calitate a propriei noastre vieți.

Manelizarea societății. Cristian Mandeal: „Mie mi se pare un fel de excrement muzical, iertați-mi expresia!”

I.V.: Cum priviți alte genuri de muzică? Le îngăduiți, le tolerați, e loc sub soare pentru toate stilurile și pentru toate genurile?

C.M.: Categoric, sigur că da. Muzica este pentru toată lumea, sunt mai puțin tolerant cu manelele, e adevărat. Mie mi se pare un fel de excrement muzical, iertați-mi expresia!

I.V.: Trăim o manelizare a societății dincolo de stil. Ele au o influență, mă uitam, a fost și o recentă analiză, un sondaj recent, în care, paradoxal, a crescut deopotrivă numărul celor care ascultă muzică clasică și manele. Numai că nu pare că în societate influența vine dinspre cei care sunt melomani și sunt influențați de muzica clasică. Pare că societatea e manelizată, acesta e sentimentul, cel puțin, pe care îl au oamenii.

C.M.: Din păcate da, nu vreau să fac acum un fel de filosofie a istoriei, dar lucrurile nu merg neapărat foarte bine în clipa de față, asta se vede mult, dar nu vreau să fac o teorie la care nu sunt suficient de bine pregătit și la care doar intuiesc niște lucruri. Și nu sunt de profesie. Ceea ce spuneți, făcând legătură cu manelizarea societății, e o evidență și în orice caz, nu e o chestiune neapărat optimistă.

De ce crede Cristian Mandeal că în urmă cu ani „a fi român era o cruce de purtat”? „Categoric, astăzi nu aș mai afirma același lucru”

I.V.: Spuneți undeva, într-un dialog mai vechi, „îmi port cu demnitate crucea de a fi român”. E o cruce să fii român?

C.M.: Într-un timp era. Pe vremea când am scris lucrul acesta era o cruce. Respectiv, a te prezenta ca român în lume, în niciun caz nu era în favoarea ta. Imaginea României în lume era proastă. Bun, ea s-a schimbat cu timpul. Categoric, astăzi nu aș mai afirma același lucru. Dar pe vremea aceea, a fi român însemna un mare curaj, în lume, de a te declara român. Și de a vorbi cu foarte mult curaj, detașare, atașament, despre țara, cultura, poporul tău, care ridica, în cel mai bun caz, doar o sprânceană de mirare, dacă nu și alte reacții, defavorabile. Așa încât a fi fost român nu m-a ajutat în acea perioadă, dimpotrivă, a fost un handicap…

Curaj sau ignoranță? De ce a refuzat Cristian Mandeal să fie șeful de catedră de la School of Music, de la Universitatea Bloomington din SUA? „Știi, dragul meu, eu am trăit într-o colivie de fier, tu îmi oferi mie însă acum o colivie de aur. Dar tot o colivie se cheamă. Eu vreau să zbor în clipa asta.”

I.V.: Spuneți undeva, „pentru mine sunt două momente clare, distincte, e perioada de dinainte de Revoluție și cea de după Revoluție”. Care e momentul de maxim curaj al lui Cristian Mandeal?

C.M.: Ah… cred că de maxim curaj… au fost mai multe, am avut mai multe momente. Momente de mare curaj au fost când mi s-a oferit postul de Chairman la Universitatea din Bloomington, la School of Music, una dintre cele mai importante, dacă nu cea mai importantă universitate de muzică din SUA, și unde urma să fiu șef de catedră sau mă rog, dirijor principal pentru întreaga catedră și pentru cele cinci orchestre ale School of Music, unde salariul meu începea de la 100000 de dolari pe an, crescând în fiecare an cu 10%, și unde aș fi putut avea o numire pe viață și am renunțat la ea, aș putea spune cu un curaj, ducându-mă la decan și spunându-i: „știi, dragul meu, eu am trăit într-o colivie de fier” – asta era prin anii 1992, 1993 – „tu îmi oferi mie însă acum o colivie de aur. Dar tot o colivie se cheamă. Eu vreau să zbor în clipa asta. Și chiar dacă o să îmi pară rău mai târziu, eu tot trebuie să te refuz.” La care el mi-a spus: „Da, te înțeleg, ai dreptate, dar și tu trebuie să mă înțelegi pe mine că eu caut un Chairman și de acum încolo nu te voi mai invita, pentru că trebuie să vină cineva pe postul acesta!” Asta a fost un moment.

Cristian Mandeal refuză să fie Director General Muzical la Opera din Bonn: „Eu nu pot să plec de la Filarmonica Enescu”

I.V.: Regretați că ați luat acea decizie?

C.M.: Nu, nu, nu regret, adică e foarte greu să prevezi ce s-ar fi putut întâmpla în alte condiții. Aș fi fost probabil închis într-un campus universitar timp de 11 luni pe an, aș fi avut toate condițiile posibile și pentru copilul meu care avea doar patru ani pe vremea aceea, ar fi fost un mediu de educație foarte, foarte bun, dar am luat această decizie gândindu-mă că e cazul să încerc și varianta libertății. Or asta era altă formă de aservire care mi se oferea, așa că nu îmi pare rău. Bun, dar un alt moment a fost, de exemplu, în 2006. În 2006 mi s-a oferit postul de GMD, de Director General Muzical la Opera din Bonn. Una dintre marile opere din lumea asta. Urma însă să am 25 de săptămâni pe an ocupate la opera din Bonn. Plus vreo două săptămâni de înregistrări sau turnee în fiecare an, lucru care m-ar fi obligat să renunț la Filarmonica Enescu. Eh, lucrul acesta l-am refuzat, am spus „eu nu pot să plec de la Filarmonica Enescu”. Pentru mine, Filarmonica Enescu e creația vieții mele, e tot ce am mai scump, mai mult ca investiție din toate punctele de vedere,  nu îmi pasă de postul de la Bonn, și am spus „nu”.

Cristian Mandeal iartă, dar nu uită. Care e condiția impusă pentru a se întoarce la Filarmonica „George Enescu”? „Am trăit un șoc atunci. Șocul s-a atenuat.”

I.V.: Trei ani mai târziu este acel episod când creația dvs., o parte a creației dvs. v-a cerut să plecați. Practic, oamenii care v-au cerut să veniți în 1987 v-au spus în 2009 că e momentul să plecați. Retrospectiv, au trecut anii de atunci, aveți vreun resentiment? Cum vedeți momentul din 2009?

C.M.: Cum să vă spun, de iertat am iertat, au trecut anii, șocul – am trăit un șoc atunci. Șocul s-a atenuat. Dar nu am uitat. A ierta și a uita sunt lucruri diferite. Nu am uitat. Și bineînțeles că regret tot ce s-a întâmplat în momentul acela. Dar pe de altă parte, ce să vă spun, eu aș putea să revin la Filarmonica Enescu astăzi oricând, în orice clipă, cu o singură condiție. Nu am nevoie să mi se ceară scuze, nu am nevoie de declarații publice de niciun fel, am însă nevoie de un lucru. Am nevoie de o scrisoare de invitație din partea orchestrei și nu din partea managementului, atâta tot, că nu am fost niciodată adus la o orchestră, începând de la Târgu Mureș, unde am început cariera, la Cluj, la Belgrad, la Hallé orchestra, la Manchester, la Copenhaga, la București, mai ales, nu am fost adus niciodată de vreun manager sau de vreun director. Am fost adus de fiecare dată de orchestre. Așa că dacă ar fi vorba, ca să revin, de un concert la Filarmonica Enescu, aș face-o doar în condițiile în care aș primi din partea, știu eu, Consiliului Director sau a Consiliului Artistic al Orchestrei, o simplă scrisoare de invitație pentru a dirija un simplu concert la Filarmonică. Asta e toată condiția pe care o pun.

I.V.: Dar e normal, în lume așa se întâmplă, ca sindicatul, sau orchestra, să schimbe dirijorul? Erați dirijor principal și directorul general al instituției în vremea respectivă.

C.M.: Eu renunțasem atunci la management cu trei zile înainte de scandalul respectiv, lucru pe care ei însă nu îl știau. Dar eu le-am spus atunci public, eu nu mai sunt director de trei zile, sunt doar dirijor.

I.V.: Omenește, când i-ați privit în ochi, sau ei pe dvs., cum a fost, ce ați simțit atunci?

C.M.: Nu ne-am mai privit în ochi mult timp, dacă întâmplător ne întâlneam pe stradă, ne ocoleam reciproc. Eu mă uitam la ei, chiar cu o privire destul de fixă, dar vedeam de fiecare dată cum lumea se scurgea pe lângă mine făcându-se ori că nu mă vede, ori dându-mi un „bună ziua” formal și în mare viteză. Lucrurile s-au schimbat între timp. Mă întâlnesc cu foarte mulți dintre ei în diverse ocazii, ne zâmbim, ne simțim foarte bine împreună, ca pe vremurile de demult. Așa încât am constatat că de fapt timpul le pune pe toate la locul lor și că aceste resentimente care s-au format din 2009 au dispărut în foarte mare proporție din orchestră și că astăzi, probabil, marea majoritate a orchestrei gândește, probabil, cu totul altcumva în ceea ce privește relația cu mine.

Regula Mandeal: să fii dorit de orchestre, nu de manageri. De ce se strică relațiile de lucru în domeniul artistic? Cristian Mandeal: „Și într-o căsnicie poți să pornești extraordinar și după un timp să obosești. Se întâmplă așa și într-o relație de colegialitate sau de subordonare”

I.V.: S-au schimbat. Dar de ce se întâmplă așa, recunoștința e floare rară aici, suntem popor latin și asta explică multe?

C.M.: Foarte multe cauze sunt aici. Nu foarte multe, dar mai multe. Una este oboseala. E adevărat că ochii care se văd în permanență – și într-o căsnicie poți să pornești extraordinar și după un timp să obosești. Se întâmplă așa și într-o relație de colegialitate sau de „subordonare”, între ghilimele vorbind, în ceea ce privește relația dintre o instituție și un director, pe de o parte. Pe de altă parte, intervin întotdeauna și greșeli, din ambele părți. Nu pot să spun că am fost neapărat un director ideal. Știu că am făcut niște lucruri bune dar știu în același timp că am făcut și o serie de greșeli pe care astăzi le regret și pe care le-aș fi putut evita. Nu vreau să intru în detalii pentru că nu vreau să le fac publice, sunt lucruri personale pe care nu vreau să le fac publice. Dar știu că au fost aceste greșeli. Pe de altă parte, a mai existat un moment extrem de delicat: eu m-am luptat 7 ani de zile împreună cu Nicușor Licareț ca să obținem o lege specială de salarizare pentru Filarmonica Enescu. Lucru pe care l-am obținut în anul 2004. Această lege care purta și un număr, 102, lege, nu ordin de guvern, consta în a atribui Filarmonicii Enescu un salariu de bază cu 50% mai mare față de oricare altă instituție similară din țară. ceea ce însemna că pornind de la salariul de bază cu 50% majorat, cu toate sporurile, noi aveam practic salariul dublu. Lucrul acesta a funcționat patru ani de zile, din 2004 până în 2008. În 2008 s-a luat această lege, din clipa aceasta, au început niște enorme animozități în orchestră. Iarăși, recunosc, acela a fost un alt moment de cumpănă. În clipa aceea eu ar fi trebuit să îmi dau demisia din funcția de director. Lucru pe care nu l-am făcut. Asta a fost o mare greșeală. În clipa în care mi s-a luat această lege eu trebuia să demisionez din funcția de director. Dar tot cu gândul la Filarmonică, acum, „Eu cu cine îi las pe ăștia? Cine o să ne ia pe noi? Cine o să încerce să facă iarăși asta?” Și am lucrat foarte mult împreună cu ministerul pentru legea 353, care a fost implementată de abia peste un timp, și care a refăcut, practic, o situație privilegiată a Filarmonicii și care a funcționat, practic, pentru Filarmonică. Astăzi funcționează pentru toate instituțiile.

I.V.: Iar salariile sunt bune. Și instituțiile trebuie să devină europene acum.

C.M.: S-a lucrat un an pentru această lege și nu a fost implementată chiar din primul moment. Treptat! Așa încât eu stau la baza acestor salarii minunate, pe care astăzi, cel puțin cei din muzică, nu spun din teatru, pentru că acolo nu eu eram cel care…

I.V.: Vă spun, ultima modificare – că eram în Guvern – e o ordonanță din 2017, din primele luni, pe care am promovat-o, când s-au mărit cu 50% salariile celor din instituțiile din spectacole, nu numai artiștii, ci și cei care lucrează în aparatul tehnic, tocmai să nu existe disensiuni.

C.M.: Perfect!

Frica de trădare, marea teamă a lui Cristian Mandeal

I.V.: Dar de aia spuneți undeva, „nu mai doresc funcții după acest episod, pentru că îmi e frică de trădare”?

C.M.: Da!

I.V.: Vă e frică de trădare!

C.M.: Da, sigur că da! Eu funcții nu mai am și nici nu mai vreau, slavă Domnului, nu am decât funcții artistice. Sunt angajat și ca director artistic la Tinerimea Română, m-am reangajat ca Dirijor principal la Opera din Cluj, am șapte concerte pe an acolo.

I.V.: Asta e frumos, pentru că acolo ați început, cumva, și e rotund.

C.M.: Da, e o revenire la tinerețe după 35 de ani, în care nu că nu am dirijat la Cluj, ci am dirijat foarte rar. După 35 de ani am revenit acolo și îmi pare foarte bine că am fost votat tot de orchestră, după bunul obicei care a fost păstrat în viața mea, orchestra m-a chemat să le fiu dirijor pentru un număr de ani.

I.V.: În 2009 considerați că ați fost trădat.

C.M.: În 2009, da.

I.V.: Ați fost trădat!

C.M.: Da. Consider că am fost într-adevăr trădat de exact acei oameni pentru care de fapt, m-am bătut 20 de ani.

Miza orchestrelor din România, după Cristian Mandeal: să cântăm marii compozitori la ei acasă. „Suntem capabili să cântăm un Beethoven la fel de valabil cum poate să îl cânte o orchestră mare germană”

I.V.: Am vorbit mai devreme despre turneele care au avut loc în acei ani. Numeroase și importante: spuneați că important pentru Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, pentru că este din România, că nu avem o istorie mai lungă de 150 de ani de tradiții, de ancore, de rădăcini, e să cântăm, în mediul occidental, exact muzica mare a lor. Să cântăm Brahms, Beethoven… ați reușit asta? Credeți că asta e miza? Să cântăm marii lor compozitori la ei acasă?

C.M.: Da. Asta fac și cu Orchestra de Tineret, de câte ori mă duc la Festivalul Young Euro Classic, o dată la doi ani, aduc doar muzică de primă mână europeană, tocmai pentru a dovedi că noi facem parte din Europa și suntem capabili să cântăm un Beethoven la fel de valabil cum poate să îl cânte o orchestră mare germană. Lucrul acesta l-am încercat și cu Filarmonica și pentru mine există două coordonate în care te afirmi ca și o cultură, să îi spunem, mai de margine, europeană. Pe de o parte, prin cultura națională, pe care e clar că trebuie să o cultivi și să o introduci în conștiința generală, dar pe de altă parte, realizând lucruri de valoare europeană maximă, realizând lucruri de un nivel valabil la întreaga Europa. Doar așa poți face parte din Europa.

25 de ani fără Iosif Sava. Cristian Mandeal: „Ce a făcut Iosif Sava pentru România e de neînlocuit.”

I.V.: Cred că eram în liceu când v-am văzut la postul public de televiziune, la o serată muzicală TV, și nu întâmplător spun lucrul acesta, pentru că s-a terminat Festivalul Enescu recent și anul acesta sunt 25 de ani de când Iosif Sava nu mai este printre noi. A murit în 1998. Ați fost la multe emisiuni. Ce înseamnă absența asta, lungă deja, a lui Iosif Sava din spațiul public românesc?

C.M.: Nu a putut fi înlocuită aceasta. Adică este o gaură mare în cultura muzicală românească. Ce a făcut Iosif Sava pentru România e de neînlocuit. A fost un promotor extraordinar al unei culturi pe vremea aceea necunoscută, nu aveai acces, nu exista youtube, nu aveai acces la nimic, eram după Corina de Fier. Iar televizorul era plin de Nicolae Ceaușescu de dimineața până seara. Erau și bancuri în privința asta. Iar ceea ce a făcut Iosif Sava aducându-ne în casă Festivalul de la Bayreuth, Filarmonica din Viena, Filarmonica de la New York, marii artiști de peste tot din lume e de neprețuit. El practic a funcționat ca un fel de serial permanent. Îmi aduc aminte că nu exista duminică dimineață în care să nu deschid televizorul și să nu îl urmăresc pe Iosif Sava sau Seratele muzicale, care erau extrem de interesante, în care reunea toți criticii muzicali ai vremii respective și în care comentau o săptămână întreagă evenimentele desfășurate în București, că în special despre asta era vorba. Și e păcat că în România nu există această informație și legătură cu țara. Țara nu este doar Bucureștiul. Noi avem suficientă forță artistică în multe părți ale țării: Clujul, în primul rând, Iașiul, Brașovul, Sibiul, iată, sunt diverse centre culturale despre care noi prea multe nu știm și care, de fapt, să fim  sinceri, nu ne prea interesează. Pe noi ne interesează ce se întâmplă în București. Într-un fel, e o caracteristică a statelor naționale, mă uitam și la Franța; important e ce se întâmplă la Paris, mai puțin important e ce se întâmplă în provincie, deși chiar și acolo sunt lucruri foarte mari. Într-un fel și la Londra… Londra contează, Anglia mai puțin, dar focalizarea totuși e pe capitală. În Germania mai puțin, pentru că e vorba de istoria Germaniei constituită din atâtea și atâtea centre culturale, așa încât nu doar ce e la Berlin e important, dar și ceea ce se întâmplă la Frankfurt, sau la Munchen sau la Stuttgart, sau la Düsseldorf, sau la Leipzig, sau la Dresda; important e cam peste tot. Eh, la noi e mai puțin lucrul acesta. În România important e doar ce se întâmplă în București și e păcat.

Pariul cu viața al lui Cristian Mandeal

I.V.: La ce ține cel mai mult Cristian Mandeal, care e valoarea fundamentală pentru dvs.?

C.M.: Țin să îmi fac meseria câtă vreme mai pot respira și câtă vreme nu îmi cade bagheta din mână și câtă vreme nu mă sclerozez.

I.V.: E vreun moment în biografia dvs. pe care l-ați fi gândit altfel, ați fi luat o altă decizie și pe care astăzi îl regretați?

C.M.: Nu… nu! Nu cred că am regrete mari. Sigur, viața e făcută cu cotituri și știm foarte bine, am spus-o în multe ocazii, seamănă cu un arbore. Pornește dinr-un trunchi, se ramifică, apoi fiecare ramură se ramifică la infinit și în permanență, drumul tău e cel de alegere, de la dreapta la stânga șamd. până în vârful pomului, așa încât aceste ramificații permanente care ți-au influențat viața, deciziile pe care le-ai luat vin să împlinească un destin. Pe care tu ți-l faci. Noi vorbim atât de mult de destinul extrauman. Nu, noi ne facem destinul prin alegerile pe care le facem. Dreapta sau stânga. Fiecare moment, fiecare clipă, contează pentru că suntem puși să alegem ceva. Aceste alegeri pe care le facem ne configurează în cele din urmă existența.

I.V.: În general credeți că au fost alegerile corecte.

C.M.: Știu eu… trăiești cu poate iluzia… dar în orice caz te mulțumește și trăiești bine cu tine însuți atunci când consideri că ți-ai făcut alegerea corectă.

Prietenia, mai importantă decât dragostea pentru Cristian Mandeal: „În general până și relația de dragoste așteaptă o reciprocitate. Prietenia nu”

I.V.: Ce înseamnă prietenia pentru dvs.?

C.M.: E cel mai frumos sentiment. Pentru mine prietenia e superioară dragostei, dacă vreți. De ce? Pentru că prietenia e singurul sentiment dezinteresat. A fi prieten cu cineva înseamnă pur și simplu să îl îndrăgești necondiționat, neașteptând ceva în schimb. În general până și relația de dragoste așteaptă o reciprocitate. Prietenia nu, aia este necondiționată, îmi place cel mai mult.

Sfatul lui Cristian Mandeal: e important să alegi să îți exerciți talentul

I.V.: Fără recompense. Mi-a plăcut foarte mult, în timpul festivalului, că ne-am întâlnit la mai multe concerte, și v-am invitat la această discuție, mi-ați spus: „sigur că da, vin, dar vom improviza, nu trebuie să știm înainte ce vorbim, deci improvizăm!” Mulțumesc mult pentru această improvizație și aș vrea în final să adresați un gând, o urare, celor care urmăresc podcastul Avangarda, cu Ionuț Vulpescu!

C.M.: Suntem în preajma zilei culturii românești. Dorința, urarea mea e ca tinerii noștri atât de valoroși și de talentați să își poată găsi un rost în viață prin alegerea – revenim la alegere – de a-și exercita talentul, capacitățile, potențialul în țara care i-a născut și i-a crescut.

I.V.: Mulțumesc mult!