DESPRE NEAOȘENIE, CURAJUL DE A FI AUTENTIC, ȘI STRICTEȚURILE LIBERTĂȚII, DINCOLO DE ARTĂ ȘI DE VIAȚĂ. UN PODCAST DESPRE DANSUL CA REVOLUȚIE PERMANENTĂ A LUI GIGI CĂCIULEANU

De când există nu a făcut altceva decât să reziste. Și-a ales ca deviză pentru artă și pentru viață „dansul, ca revoluție permanentă”. A fost educat într-un spirit cultural, poliglot, dar limbajul cel mai de preț pentru el a fost dansul, așa cum l-a descoperit mai târziu, fără a alege între clasici și moderni, pentru că tot ce îl interesează e, de fapt, universalul. Gigi Căciuleanu povestește în studioul podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, despre întâlnirile destinale ale carierei sale, precum cele cu Miriam Răducanu, Maya Plisetkaya, despre anii petrecuți la Bolshoi și despre proiectele de la Opera franceză, despre pedagogia din spatele dansului și sacrificiile făcute chiar cu prețul propriei sănătăți pentru o carieră de succes! Marele artist și coregraf Gigi Căciuleanu îi mărturisește fostului ministru al Culturii stupoarea față de lipsa implicării textelor lui Molière în spectacolele de teatru astăzi, neocolind lecțiile mentalului colectiv român din operele lui Alecsandri și seducția față de revoluția intelectuală și artistică a lui Tzara. De altfel, vom vedea și de ce întoarcerea la neaoșenie este, în formula lui Gigi Căciuleanu, „Omul-Dans”, singura cale pentru a ieși din criza autenticității cu care se confruntă societatea contemporană. Care e dansul vieții lui Gigi Căciuleanu și de ce La vie en rose nu a fost întotdeauna și o realitate dincolo de scenă, aflăm în episodul XI al sezonului II al podcast-ului Avangarda!

400 de ani de Molière. Gigi Căciuleanu: „Nu e depășit deloc!” Școala femeilor vs. Școala bărbaților sau invers? O dilemă actuală

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la o nouă ediție a podcastului meu. Astăzi am bucuria să îl am invitat pe dansatorul, coregraful, Omul-Dans, așa cum vedem în această carte album, dl Gigi Căciuleanu. Domnule Căciuleanu, vă mulțumesc că ați acceptat invitația mea!

Gigi Căciuleanu: Cu plăcere!

I.V.: Ne-am văzut recent la Timișoara, la premiera unui spectacol realizat recent la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara. Anul Molière. Sunt 400 de ani de la nașterea lui Molière. Școala femeilor vs. Școala bărbaților. În general am observat în ultimii ani că v-ați apropiat de clasici, de textele marilor clasici. Le-ați interpretat. De ce opțiunea pentru Molière și de ce această Școală a femeilor vs. Școala bărbaților?

G.C.: Da, de fapt, ne-am gândit, să îi spunem Școala femeilor vs. Școala bărbaților sau Școala bărbaților vs. Școala femeilor. A fost marea dilemă. Ideea dnei. Ada Hausvater. Am zis: „Am o idee, îmi place Molière de mult.” Îl cunosc, îl iubesc, pe toate fețele de foarte multă vreme. Chiar când aveam un teatru de păpuși mă foloseam de textele lui Molière care sunt extraordinar de spectaculoase, de jucăușe, de pline de spirit și foarte actuale. Nu e depășit deloc. Și ea mi-a spus: „Nu vrei Școala femeilor vs. Școala bărbaților”? Zic: „Da, o idee foarte bună!” Mi-a plăcut ideea, pentru că trăim într-un moment de conflicte din ce în ce. Și cuplurile, și cuplurile geografice, și cuplurile instituționale, și trăim toată ziua, bună ziua, într-o bătălie foarte tâmpită și destul de inutilă, dar care reprezintă pe undeva un fel de motor. Poate ne ajută să ne scuturăm un pic și să ne dăm seama că dacă primim o palmă, e pentru ceva, și dacă o dăm înapoi, nu e așa de rău.

Dincolo de Molière. Gigi Căciuleanu: „Această bătălie între divorț și căsătorie, între căsătorii nereușite și căsătorii silite mi se pare foarte actuală. Trăim cu toții niște dileme de cuplu.”

I.V.: Sunt puține totuși spectacolele Molière, s-a jucat destul de puțin Molière și sunt totuși patru sute de ani! Credeți că prin ochii de astăzi poate fi citit un astfel de autor?

G.C.: E foarte greu de tradus, cred eu, ca orice traducere, a oricui, dar Molière a scris foarte mult în versuri, care în franceză sună foarte cursiv, adică nu ai impresia că sunt în versuri, și nu am găsit traduceri în română, decât una din anii ’50, cu toate piesele lui Molière. De atunci, foarte curios, nu s-a mai tradus. Poate nu s-a mai montat și de aceea nu s-a mai retradus. Dna Hausvater are o asistentă care cunoaște limba franceză foarte bine și i s-a propus să traducă. Am tradus împreună, într-un fel. Ea a tradus, eu am mai adăugat, și e ceea ce ați văzut în acest spectacol este un Molière făcut harcea-parcea, dadaizat, și repuse cioburile la loc într-un anume fel ca să facă totuși un mozaic. De fapt, am rescris o piesă de Molière. Ideea Molière a fost a mea, de mult voiam să fac ceva, dar ideea acestui conflict pe care l-am imaginat așa, ca pe un fel de tablă de șah, fără pătrățele, în care cele două echipe se înfruntă, și se bat cap în cap, și această bătălie între divorț și căsătorie, între căsătorii nereușite și căsătorii silite mi se pare foarte actuală. Trăim cu toții niște dileme de cuplu.

Gigi Căciuleanu, despre efectul-Cometă al corpului nostru, în dans și în viață. Ce urme lasă conflictele noastre interioare?

I.V.: De unde vine conflictul acesta? Spuneați de conflicte geografice, conflicte între oameni! Trăim o epocă a conflictului! De ce nu e un timp al păcii și e un timp al războaielor, al conflictelor?

G.C.: Război și pace! Știu eu… Războiul e ca un fel de tăciune care stă undeva sub cenușă și la un moment dat izbucnește. Probabil și organismul uman e făcut din războaie. În momentul când dansezi îți dai seama de antagonismul dintre tot felul de lucruri, de bătălii care se întâmplă înăuntrul unui singur om. Am văzut tot felul de filme făcute de biologi despre ceea ce se întâmplă în corpul uman și este înfricoșător. Și în același timp te duce la ideea că o lume finalmente ca un ecran de televiziune, foarte năprasnic el, dar în spate, e o mățăraie enormă de fire, pe care nu le înțelegi de unde vin. Așa e făcut corpul nostru. Când dansezi, i-am spus la un moment dat unui dansator ca să îi explic ce vreau să spun, i-am zis: efectul Cometă. Tu te duci într-o direcție, dar în același timp o parte a ta nu vrea să se ducă, te ține înapoi. Această luptă… te duci în față dacă vrei să te duci în față, nu e așa ușor! Ca să dai ideea că traversezi un spațiu care nu este făcut din ceea ce este făcut, nu e aer, dar treci prin el. Dansezi ca și cum ai trece printr-un lichid vâscos, sau ca și cum ai trece prin apă. Ai un impediment, pe undeva, mișcările sunt împiedicate de tot felul de lucruri, iar lupta cu aceste piedici mi se pare că dă ceea ce se numește dans. Adică acest conflict permanent de care vorbeam, și care cred că e în natura oamenilor.

Cum a trecut Gigi Căciuleanu „Testul ipocriziei?” „Ipocrizia mică te ajută să treci peste ipocrizia mare, cum se spune, cu moartea pe moarte călcând”

I.V.: Apare un cuvânt în monologul de la sfârșit, din Școala femeilor vs. Școala bărbaților: „ipocrizie”. Acesta să fie cuvântul definitoriu care caracterizează relațiile acestea?

G.C.: Trăim la nivele de ipocrizie foarte diferite cu toții. Ne pomenim deodată zicând niște lucruri pe care și în care nu credem total. Nu știm de ce le spunem, ceea ce mi se întâmplă mie câteodată. Și deodată îmi dau seama că această ipocrizie mă ajută câteodată să trec testul ipocriziei, așa cum se spune, „cu moartea pe moarte călcând”. Ipocrizia mică te ajută să treci peste ipocrizia mare. Te iartă pe undeva. Mai spui o minciunică pe ici pe colo, și deodată îți trage o palmă: „de ce, ce nevoie ai de acest lucru”? Când ar fi mult mai simplu, căci cea mai bună minciună este adevărul. De la școală începând, stai în clasă și vrei să chiulești. Și îi spui profesorului: „Știți, mă simt puțin rău. Dați-mi voie…” „Da, du-te afară!” E o minciună. E o ipocrizie. Până la urmă îți pare rău de acel profesor pe care îl chinui, te întorci înapoi și ești mai bun decât erai când ai plecat.

Gigi Căciuleanu despre dreptul de a fi trăznit și neaoșenia care ne scapă de la criza de autenticitate

I.V.: Are André Gide în Pivnițele Vaticanului, Lafcadio, un personaj, și el vorbește mereu despre autenticitate. Obsesia mea, adevărul vieții mele este autenticitatea. De ce a pierdut lumea contemporană sau lumea modernă autenticitatea?

G.C.: Când am început Gala Hop, primul cuvânt pe care l-am rostit, pe care l-am împins așa, în spațiu, a fost cuvântul „neaoș”. Un cuvânt foarte frumos. Nu se poate traduce. E vorba de autenticitate. Dar e vorba, în același timp, de neaoșenia unui om simplu, combinată cu neaoșenia unui om foarte nesimplu. Un țăran care stă și păzește oile, și se uită cum se ridică soarele, cum se coboară soarele… Și e neaoș! Poate că și un foarte mare academician, savant, artist, ajunge până la urmă prin tot felul de combinații, pe sărite, să îl apuce pe Dumnezeu de picior și să fie neaoș. Mi se pare lucrul cel mai frumos și cel mai greu, nu doar de obținut, ci de acceptat. Lumea nu te acceptă ușor, dacă ești neaoș. „Aoleo, face pe nebunul!” Dar dacă ai curajul, în neaoșenia asta… Neaoșul e foarte legat de curaj, de îndrăzneală și de trăzneală, de curajul de a fi trăznit. Trăzneala se pedepsește. Și societatea nu te lasă să fii trăznit. „A, lasă e artist!” Dar dacă ești doctor, nu ai dreptul să fii trăznit! Cu toate că doctorii cei mai extraordinari pe care i-am cunoscut au fost niște trăzniți și m-au salvat de mai multe ori! De exemplu, când dansezi, nu există doctori pentru noi, pentru dansatori! Pe un dansator când îl doare ceva se duce la farmacie și începe să cumpere și începe să se ducă la babe, și la vrăjitori, și face spiritism, și face orice! Pentru că nu există un doctor care să spună, pentru că probabil nu există remedii, fiind foarte personal și foarte neaoș fiecare accident pe care îl trăim… De ce vorbesc despre asta? Pentru că fiecare dansator trăiește mereu cu durere, mereu ca un sportiv!

Gigi Căciuleanu, dialog cu Lari Georgescu despre mișcare. „Mișcarea e făcătură! Nu! M-a băgat într-o dilemă cumplită, mi-au trebuit ani ca să îi explic!”

I.V.: Ca un gimnast! Are o relație organică, e relația cu propriul corp, care e diferită față de alte domenii!

G.C.: Când dansezi, relația cu corpul nu e numai ca cea a atletului care își arată efortul. Ai voie să spui: „Da, domnule, fac tot ce pot, transpir, sar…” Trebuie să ascunzi toate acestea sub un rol. Pentru că în același timp un dansator dansează într-un teatru, joacă o piesă, se joacă foarte des pe el însuși, se joacă pe el însuși așa cum nu se știe nici el că este. Un coregraf te descoperă și te dezvăluie după cum ești. Iar relația cu corpul vine din două părți. Vine din afară, ceea ce vede lumea, și vine dinăuntru, ceea ce nu vede nimeni. Această ciocnire între ceea ce se întâmplă în corp, nu mai vorbesc acum din punct de vedere biologic. Vorbesc din perspectiva nebuniei unei mișcări. O mișcare este nebună! O mișcare este trăznită! Dar ca să fie neaoșă ea trebuie să fie lăsată în pace! Vorbim de Război și pace… E foarte încâlcit ce spun, dar e important să fie lăsată să fie. În același timp, ca să ajungă la o sinceritate… Așa l-am avut pe Lari Georgescu, în primul spectacol pe care l-am făcut, se numea „Oui, ba da!” Și i-am spus: „Te rog să fii sincer în mișcare!” „Cum e aia să fiu sincer în mișcare? Mișcarea e făcătură! Cum să fiu sincer în mișcare?” M-a băgat într-o dilemă cumplită. Mi-au trebuit ani ca să îi explic. Mi-au trebuit ani ca să explic despre ce este vorba în această autenticitate. Atletul are un singur scop, să sară un milimetru mai sus sau mai departe. Unde se va termina saltul ca să înceapă zborul? Când vezi că în fiecare zi e un milimetru mai încolo, un centimetru mai încolo….

I.V.: Recordul…

Limitele libertății în artă și sacrificiul propriului corp. Gigi Căciuleanu, amintiri despre Maya Plisetkaya: „A dansat pe scenă la Bolshoi, a fost numită ballerina assoluta în lumea întreagă dându-și capul peste cap și rupându-și gâtul în spate! Și cobora din poante când avea chef să coboare din poante. În pline piruete, deodată cobora, se întorcea pe călcâie, ca o țărancă! Și lumea înnebunea!”

G.C.: Da, dar până la urmă omul o să zboare! Ajungi la niște performanțe absolut extraordinare! Performanța dansatorului este mult mai homeopatică! Dacă performanța atletului este vizibilă, aplaudată, ca performanță, ai pus ștacheta mai sus și ai sărit: „perfect!”, la dansatori nu trebuie să o arăți. Ți se propune de la început, ți se spune în fața oglinzii: „Așa e bine, așa nu e bine!” Ți se propune ipocrizie de la început! Vă spun o anecdotă. Sunt invitat la Paris, la Saint Étienne, unde existau mai multe săli de dans. Acolo a început Roland Petit, un loc foarte magic! Și o doamnă care are cel mai mare studio, Madamme Goube, mă invită să particip la un simpozion la Sala Mare. Eu mă duc, pentru că o iubesc pe ea, mi-a dat sala de mai multe ori, și e o doamnă extraordinară. Fata ei e prim-balerină la Operă și cunoaște, știe carte! Asta vreau să spun. Și ajung la acest simpozion și văd cum stau deoparte doamnele de Clasic, coconate, așa, aranjate, stau așa frumos, și pe banca ailaltă, conflict, război, pacea în mijloc, o bucățică de pace, așa, doamnele de Contemporani. Tovarășele de Contemporani. Stăteau așa supărate, îmbufnate și rele. Eu nu sunt nici una, nici alta, sau și una și alta. Stau și mă uit. Vine Madame Goube cu niște fetițe de 6-7 ani, niște principese, drăguțe, roze, bleu, și le spunea: „Fiți frumoase, fiți prințese, ridicați brațul, faceți așa, floricele nu știu ce…” Bun, mă uit, zic foarte drăguț, la șase ani, ce naiba să faci! Facem pe floricelele. Bun, după aia revin la această idee la alt nivel. Se termină această demonstrație și vin, cobai, aceleași fetițe de 6-7 ani, care se duceau de la un profesor la celălalt. Deci după ce le-au dezbrăcat de rochițele și tutu-urile roz, au venit doamnele de Contemporan, și le-au îmbrăcat în ceva groaznic, în niște joarțe rupte și așa, și le spuneau: „Fiți urâte, fiți nasoale, nu fiți frumoase!” Așa, cu înverșunare. Între cele două au fost discuție. Doamnele de Contemporan s-au ridicat și au spus: „Madame Goube dă niște indicații foarte estetizante. Fii frumos! Ce înseamnă să fii frumos? Ești cum ești! Nu e bine să dai unui copil niște indicații de aparență!” Perfect, dar ele făceau același lucru! Nu am rezistat și m-am ridicat la sfârșit și am zis: „Astea nu sunt și ele? Când îi spui unui om să fie urât nu e la fel ca și când i-ai spune să fie frumos?” Deci această ipocrizie… M-am supărat foarte tare, dar s-au și supărat pe mine foarte tare atunci! Și mi-am dat seama că a fost foarte interesant de văzut acest lucru. Pe lângă enervarea de moment prin care m-am ridicat așa, mi-am zis: „Dar de ce? De ce, de ce să nu fie frumoasă sau să fie urâtă?” Care e problema? Problema e neaoșul. Dacă nu ești cum ești… Uitați-vă la cele mai mari figuri de dans: Maya Plisetskaya, Rudolf Nureyev, Baryshnikov, sunt oameni care au transgresat clasicismul, au făcut niște trepte, au făcut toate lucrurile cum trebuia, și la un moment dat Maya Plisetskaya și-a dat capul peste cap! Nu ai voie la balet! La balet stai cu gâtul întins! Ei bine, a dansat pe scenă la Bolshoi, a fost numită ballerina assoluta în lumea întreagă dându-și capul peste cap și rupându-și gâtul în spate! Și cobora din poante când avea chef să coboare din poante. Eh și ce? Focul stă la fel? Câteodată se urcă, câteodată coboară! În pline piruete, deodată cobora, se întorcea pe călcâie, ca o țărancă! Și lumea înnebunea! Înnebunea! Pentru că i-a atins pe oameni cu această coardă sensibilă a neaoșului și a ipocriziei care ni se cere să o cultivăm de dimineață până seara și deodată i s-a dat voie! Și omului i s-a dat voie să vadă altceva și a văzut altceva! Ceea ce a făcut o viață Miriam Răducanu! Întotdeauna s-a certat și cu modernele, și cu nemodernele, și cu clasicele, ea a făcut ce a fost ea! Isadora Duncan! Această neaoșenie te duce spre universal! Ipocrizia de moment te duce la niște momente. Ok, e foarte frumos…

I.V.: Modă!

G.C.: Modă, și aia e bună! Pentru că presupune niște trepte. Și modele sunt niște trepte pentru că treci prin ele.

Secretul artei lui Gigi Căciuleanu, deconspirat: „Nu mă interesează nici modernul, nici clasicul, ci universalul”

I.V.: Cum se face că Gigi Căciuleanu, care e foarte modern, foarte contemporan, punând tot timpul în discuție lucrurile acestea ale actualității artistice, se întoarce mereu la autori clasici? Am vorbit de Molière. Ați făcut la Teatrul Național din București „Chirița sau Jocul de-a”, care încă se joacă, e în repertoriul teatrului. Pentru că dacă împărțim la doi patru sute, ne ies două sute de ani de la nașterea lui Vasile Alecsandri, aniversare ratată din punctul meu de vedere anul trecut.

G.C.: Păcat!

I.V.: Un personaj extraordinar de interesant, dintr-o generație extraordinară, probabil singura generație sincron cu Europa, în plan cultural și politic, pe care a avut-o România, pașoptiștii. Cum de vă întoarceți mereu la clasici în ciuda acestei viziuni foarte moderne pe care o aveți?

G.C.: De fapt, nu mă interesează nici modernul, nici clasicul, ci universalul! Atemporalul! Molière, Shakespeare, Caragiale sunt atemporali. Chiar dacă ei desenează o epocă, au o putere, au un har! Au acest har! Care nu este și nu se poate clasa într-o epocă sau într-o zonă! Poate că cei care au scris Miorița, care au scris și au inventat Miorița, poate nu știau gramatică, și totuși, au făcut o capodoperă!  Are Ismail Kadaré o carte greu de citit, care se cheamă Dosarul H, în care vorbește despre H ca Homer. Vorbește despre barzii aceia care au inventat Homer, care au inventat aceste Iliade și Odisei și tot felul de balade nescrise, și care orbeau! Ideea lui este că orbeau din cauza faptului că trebuiau să își interiorizeze niște lucruri și atunci nu mai aveau nevoie de aparența imediată a viziunii. Așa explică faptul că Homer era orb! Și că acești oameni care cultivau chiar acum, în Munții Albaniei, unde s-au născut aceste Iliade și Odisei, acești oameni care recită în fața focului, nu la televizor, sunt orbi, pentru că nu au nevoie să vadă. Se duc undeva mai departe! Mă întrebați adineauri de ce mă întorc la clasici. Nu mă întorc la clasici. Cu toate că, vedeți, clasicismul e o dovadă! Au trecut 400 de ani! Ah, unii nu rezistă nici măcar zece minute!

Despre rezistența artiștilor în timp. „Madame Plisetskaya, la ce vârstă ar trebui o balerină să se oprească din dansat?” „Sunt unele care nici n-ar fi trebuit să înceapă!”

I.V.: Sau 200 de ani!

G.C.: Sau 200 de ani la Alecsandri! Mă întorc la Alecsandri după aia! Mai am niște povești mai frumoase și foarte intime. Mă întorc la Maya Plisetskaya, care a fost invitată la o emisiune de televiziune. Ea credea că o să își facă reclamă pentru spectacol. Și stă și așteaptă, cum era ea, așa. Și se ocupă acest moderator de alții, numai de ea nu. Și ea stă și nimic. Și deodată se întoarce înspre ea. Ea nu știa că este vorba despre o emisiune de geriatrie. Se întoarce spre ea și spune: „Madame Plisetskaya, la ce vârstă ar trebui o balerină să se oprească din dansat?” În Franța se întâmpla treaba asta. Ea dansând Moartea Lebedei până la… Ea a ascultat în cască și așa, cu alura ei de imperatriță, a zis: „Sunt unele care nici n-ar fi trebuit să înceapă!” Deci clasicismul ei e rezistența în timp. Atemporalitatea, e foarte curios, că vine de la o rezistență în timp. Cum de a rezistat Molière să îi placă unui rege nebun, unui rege cu ifose, dar extraordinar, care a făcut Franța ce este, și în același timp brutarului sau precupețele care veneau să se uite la piese lui la bâlci sau acolo unde le dădea? Și cum de a putut să placă Shakespeare și unora și altora, și conților, celor care l-au subvenționat de fapt, și omului de rând, care venea să îl vadă? Așa a făcut și Alecsandri care a avut curajul să scrie o Chiriță. Eu m-am îndrăgostit de Chirița de mult, de copil fiind, l-am văzut pe Miruță Gheorghiu jucând această Chiriță. Era mic de tot, aveam o vară care era prima balerină la Iași, Natașa Vronski, mă duceam să o văd…

I.V.: Ce nume, ce frumos!

G.C.: Da, da! Și mă duceam să o văd dansând, bineînțeles. Abia intrasem la școala de coregrafie. Și m-a dus, a zis că poate nu o să îmi placă. Mi-a plăcut la nebunie! L-am văzut pe Miruță Gheorghiu! Nu știu ce mi-a plăcut, ce poate să înțeleagă un copil decât neaoșenia acestui om care a reușit… de atunci nu l-am mai văzut! Dar mi s-a părut extraordinar de adevărat. Nu faptul că un domn s-a deghizat în doamnă! Nu asta! Ci măiestria cu care a știut să intre în pielea unui personaj care întotdeauna m-a făcut să plâng pe undeva! Chirița e un personaj ca Burghezul Gentilom al lui Molière. E un personaj de femei care vrea să se emancipeze, care nu vrea să stea să facă dulceață! Ea vrea să fie isprăvnicească, cine știe, poate și mai mult. Așa cum întotdeauna la Monsieur Jourdain am avut o lacrimă în colț de ochi când l-am văzut, și învăța să danseze, învăța filosofie, învăța scrimă, acest burghez care era oprit… venind spre neaoșenie. Neaoșenia acestor oameni… poate personajul m-a prins mai mult decât actorul! Ce a înțeles un copil din ce poate juca un actor? Eu am trăit personajul! Un copil vede personajul, nu vede mecanismele din spate! Și doi trei ani după aceea, m-am străduit din motive personale, am fost dat afară din școala de balet și a trebuit să supraviețuiesc într-un fel la școala de stat.

Interviul poate fi ascultat integral accesând următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=rQG5egheU2w