Episodul 10 al sezonului II al podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, aduce în fața publicului comorile casei memoriale cu „obloane galbene”, clădirea iconică a Bucureștiului de altă dată, care acum găzduiește Muzeul Alexandru Țipoia, prin dialogul de excepție cu fiul marelui artist, pictor la rândul său, George Tzipoia. Maniera în care moștenirea artistică a familiei Țipoia intră în patrimoniul cultural al artei românești pe o altă cale decât cea politică, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Baba, Țuculescu sau Ciucurencu se datorează anilor în care Alexandru Țipoia, pictor de război, dar netolerat de puterea acelui timp, a rămas marginalizat: un geniu care în timpul vieții nu a avut mai mult de un pliant alb-negru. George Tzipoia a făcut dreptate printr-un act de salvgardare inedită a casei memoriale a lui Alexandru Țipoia, care a fost, de altfel, și atelier, nu doar universul a patru generații ale acestei familii culturale. Astfel, după ani în care a încercat să doneze clădirea statului român, evaluată la 3.2 milioane de euro, dar refuzată, sub condiția de a fi lăsat să gestioneze muzeul în continuare, George Tzipoia a reușit prin resurse proprii, alături de familie, să transforme casa părintească în muzeu public. Artistul George Tzipoia îi mărturisește fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, anii în care a îndurat indiferența statului român față de un asemenea proiect cultural, dar și credința cu care artistul elvețian de origine română a ales să se întoarcă acasă, în ciuda reputației de care se bucură în Franța și în spațiul helvet. Veți afla cum a reușit George Tzipoia să părăsească țara în anul 1982, obligat să își lase fiica în România, ca dovadă în fața Securității că se va întoarce, ce a însemnat să trăiască un an și lase luni fără copilul său alături și ce l-a dezamăgit la piața de artă românească, acolo unde mecanismele caselor de licitații tranzacționează brand-uri la prețuri mari, dar lipsite de valoare culturală. Despre condiția artistului de geniu în România, o avangardă artistică imposibilă într-o lume a confuziei valorilor și despre prețul corect al unei capodopere, aflați în exclusivitate la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu! Astăzi avem un decor special. Suntem într-o stradă liniștită din București, dacă mai există așa ceva; noroc că există, e miraculos! Str. Locotenent Aviator Gheorghe Caranda nr. 79, o destinație mai puțin cunoscută dar extrem de interesantă pentru cei pasionați de cultură, de artă! Am bucuria să fiu oaspetele domnului George Tzipoia! Domnule Tzipoia, vă mulțumesc extrem de mult că ați acceptat invitația mea și că ne-ați primit în acest spațiu extrem de frumos!

George Tzipoia: Cu multă plăcere! Și eu vă mulțumesc că ați avut inspirația să ne includeți în activitățile dvs. pentru că, într-adevăr, merită, această casă memorială este unică în București și în mod sigur și în România și ar trebui subliniat lucrul acesta! Ceea ce vedeți aici e rezultatul exilului nostru, la urma urmelor; pentru că tot ce am făcut după Revoluția din 1989, noi, cei din afara țării, am lucrat pentru România, pentru arta și cultura românească. Și asta trebuie spus, pentru că în general se procedează invers. În loc de afară să lucreze pentru dinăuntru, se lucrează dinăuntru pentru afară. Lucrul acesta merită să fie spus.

I.V.: Trebuie să spunem, pentru cei care ne urmăresc, suntem în casa memorială – casă-muzeu, a pictorului Alexandru Țipoia, tatăl dvs., și aș vrea să facem o mică istorie, odiseea acestui muzeu. Trebuie spus, sunt foarte puține muzee care au apărut în România după Revoluție, iar de tipul acesta, este unic. E un spațiu extrem de generos, foarte multe lucruri care țin de biografia, de creația lui Alexandru Țipoia.

G.T.: Da, este casa familiei noastre, casa a patru generații. Este casa bunicilor mei, cei care au cumpărat casa în 1940, și este extrem de importantă această casă, pentru că tatăl meu, Alexandru Țipoia, și-a creat întreaga lui operă, din 1940, până la moarte, în această casă! Nu a avut alt spațiu destinat creației, separat de casă, precum au avut artiștii bine văzuți de regimul comunist. Tatăl meu nu a avut atelier separat și a lucrat toată opera lui în casă. Sub aspectul acesta, încă o dată, este un loc unic, pentru că a fost un loc al creației, nu numai al vieții de zi cu zi, împreună cu familia, cu părinții, cu mine și cu fiica noastră, Diana. Este casa a patru generații a familiei noastre!

I.V.: Am văzut, ați publicat recent un album excepțional, Acasă, în umbra urmelor noastre, unde faceți o adevărată anchetă genealogică. Familia dvs. a avut rădăcini până în jurul anului 1300?

G.T.: Da, sigur că da! 1300!

I.V.: Care ar fi așa, pe scurt, elementele cele mai interesante din această genealogie?

G.T.: Elementele cele mai interesante… nu știu la ce vă referiți. Ce elemente foarte interesante pot fi aici? Sigur că pot fi câteva personaje importante. În primul rând, legate de România, din partea Elveției. Bunicul bunicii mele a fondat Colonia Elvețiană din București în 1839. Ca tânăr a venit. Louis-Adolphe Leyvraz, împreună cu fratele lui, Samuel Leyvraz, doi tineri au plecat din spațiul helvet și au venit în București. La vremea aceea era Principe cineva din familia Ghica. Deci înainte de Unirea Principatelor, de devenirea României Regat. Este o situație foarte interesantă pentru familia noastră pentru că acest stră-străbunic al meu a lucrat pentru Primăria Orașului București. A fost peisagistul șef horticultor al Bucureștilor și a creat în această poziție toate parcurile cunoscute începând cu Cișmigiu, începând cu Grădina Icoanei, cu Parcul Carol, care inițial fusese proprietatea lor. Ei, ca tineri ajunși în București, au cumpărat terenul pe care s-a construit ulterior Parcul Carol și terenul pe care s-a construit Gara Filaret a fost al lor. Au fost expropriați pe vremea lui Cuza și atunci ei au fost nevoiți să cumpere alt teren, în apropiere de Cimitirul Bellu. Acolo au fost proprietățile lor, cu casa – avem fotografia primei case a unui elvețian în București, foarte interesantă, care casă, și ea, bineînțeles că a fost demolată, nu mai există actualmente; dar a rămas imaginea și o gravură a terenului lor. Prin față treceau tramvai cu cai, foarte interesant. Deci lucrurile acestea figurează în această casă cu amintiri pe care am scris-o în ultimii ani și care a fost publicată, la Editura Institutului Cultural Român în primăvara asta.

I.V.: Am început să vorbim despre exil și despre ceea ce ați făcut din exil, pentru țară, pentru România. Ați plecat în anii ’80, dacă nu mă înșel.

G.Ț.: În ’82.

I.V.: De ce ați plecat, care a fost contextul?

G.Ț.: Contextul a fost următorul. Noi am dorit, ca artiști, eu, și soția mea, ca arhitect, am dorit să vizităm. Și nu am putut să ieșim din România ani de zile. Am fost mereu respinși, refuzați, refuzați, refuzați. Și am avut, la un moment dat, în ’82, „șansa” să cunoaștem persoana care se ocupa din partea Securității la Uniunea Artiștilor Plastici. Eu aveam bani în valută, că așa se cerea pe vremea aia, să ai bani în valută să poți să călătorești. Asta era așa, teoretic. Practic, cu toată valuta și tot nu puteai să călătorești. Eh, l-am curtat pe acest domn care se ocupa de artiști, care se ocupa de artiști la UAP, a venit acasă, a văzut ce frumos este, ce patrimoniu avem în familie și dorim să îl lăsăm generațiilor viitoare și țării, în ultimă instanță, și bineînțeles că nu și-a putut închipui că plecând, noi vom rămâne acolo definitiv. Plus de asta, fiica noastră, Diana, a rămas ca dovadă că noi va trebui să ne întoarcem înapoi. Deci niciun părinte normal la cap nu pleacă să își lase fiica de opt ani, să o abandoneze. Dar noi nu am avut de gând să o abandonăm. Evident că noi am dorit ca odată ajunși acolo să facem toate demersurile necesare, ne-am străduit, să o putem recupera cât mai repede. Dar nu s-a putut mai devreme de un an și jumătate, un an și șase luni, ceea ce este un timp destul de îndelungat, pentru un copil tânăr, și pentru părinți, de asemeni. A fost destul de dificil să parcurgem acest an, un an și șase luni, fără fiica noastră.

I.V.: Tatăl dvs. a rămas, evident.

G.Ț.: Da!

I.V.: El s-a născut în 1914, când începea Primul Război Mondial. Am și citit într-un material că a fost pe front. Pictor de război…

G.Ț.: A fost pictor de război, patru ani de zile, în primele lunii ale frontului. A făcut schițe de luptă și tablouri care ulterior au fost expuse în cadrul expozițiilor gândite de Marele Cartier General al Armatei Române. El a făcut parte din așa-zisul Batalion de Propagandă. Cum a fost și Nicolae Grigorescu în Războiul de Independență, în 1877. Deci ideea aceasta de artist care iese în prima linie și vede exact, și desenează, și pictează în luptă, își riscă viața, era un lucru extrem de important, pentru că se punea în evidență și sentimentul patriotic. Nu este un lucru ușor să lucrezi pe câmpul de luptă.

I.V.: Cum e întâlnirea aceasta dintre artist și artă, care transpune, care redă ororile războiului? Face războiul, îl umanizează, îl redă posterității altfel?

G.Ț.: Vă dați seama că pentru mine îmi este foarte greu să trăiesc ce a trăit el atunci. Acestea sunt lucruri irepetabile, ele nu pot fi înțelese din afară, multe lucruri mult mai simple nu pot fi înțelese de cine nu a trăit, cu atât mai mult îmi e foarte greu să mă pun în locul lui și să trăiesc. Am văzut poze vechi, cum se petreceau lucrurile pe front și evident că nu era deloc simplu.

I.V.: L-ați regăsit după Revoluția din 1989, când v-ați întors în țară.

G.Ț.: Absolut, l-am văzut de Paști. Primul lucru a fost revenirea în țară, evident, după șapte ani sau cam așa. Ne-am văzut și revederea a fost emoționantă, vă puteți închipui. Nici revederea nu poate fi retrăită și îmi vine foarte greu să povestesc. A fost efectiv emoționant să revenim în  casa familiei, loc de care, în momentul în care am plecat, ne luasem rămas bun definitiv. Pentru că cine își mai închipuia că se va mai schimba ceva? A fost o surpriză, un moment de mare efervescență.

I.V.: Anii ’80 au fost, într-adevăr, cei mai grei ai dictaturii lui Ceaușescu, ai dictaturii comuniste în România.

G.Ț.: Da!

I.V.: Tatăl dvs. s-a stins din viață în 1993. Cum a apărut ideea acestui muzeu, probabil mult mai târziu?

G.Ț.: Nu, ideea acestui muzeu a existat dintotdeauna. Adică tatăl meu era conștient de valoarea și de importanța operei lui. Tatăl meu a suferit enorm de mult că nu a fost apreciat de diriguitorii UAP. Dar din cauza condițiilor familiei, în primul rând, pentru că el nu a făcut pactul cu politicul la timpul respectiv și nu a fost de acord să facă lucrări de artă care să preamărească regimul. În plus de asta, trebuia și verbal să fie cineva care preamărește regimul și îl pune în evidență. Au fost artiștii, cum a fost, de exemplu, Ion Pacea și Ion Gheorghiu, care și ei făceau o artă oarecum abstractă, dar, în schimb, verbal, erau foarte aproape de gândirea momentului. Atunci, sigur că au avut alte condiții. În timp ce tatăl meu nu a vorbit niciodată în sensul în care regimul dorea. El a fost exclus, dat deoparte, marginalizat, și din cauza asta arta lui nu a fost cunoscută. Dorea ca după moarte să lăsăm aici, în casa familiei, creația. Să poată fi văzută undeva. Nu a avut niciodată expuse în Muzeul Național de Artă expuse lucrări, așa cum aveau Ciucurencu, Baba, Țuculescu. În cazul lui Țuculescu a fost iarăși interesant, pentru că după moartea lui i-a fost pusă în valoare opera. Ei, Alexandru Țipoia nu a avut șansa asta, ca după moarte, tot în regimul comunist să i se pună în valoare arta. El a intrat în perioada post-decembristă cu un handicap de cunoaștere. El, la un moment dat, v-am arătat, a avut un mic pliant, mai mult de atât nu a avut… alb-negru! Deci o nimica toată! Or un artist de importanța lui artistică, să nu aibă niciun album de artă, să nu aibă o carte de vizită cu care să se prezinte, nu a avut expoziție… expoziția lui retrospectivă a fost refuzată în permanență de către Consiliul Culturii și Educației Socialiste. El nu a avut nimic. Și atunci sigur că arta lui nu e cunoscută! Nu e cunoscută! Actualmente nu e, niciun muzeu de artă din România nu îl prezintă corespunzător importanței operei lui, lucrări de artă de Alexandru Țipoia!

I.V.: Cele mai multe lucrări de artă ale lui Alexandru Țipoia se află în această casă-memorială, în casa-muzeu?

G.Ț.: Cele mai multe se află în casa-muzeu, dar vreau să spun că aici spațiul fiind totuși redus, este un număr totuși foarte mic în comparație cu creația lui.

I.V.: I-ați pomenit pe Ciucurencu, pe Țuculescu, pe Corneliu Baba, pictori mari pe care îi are România. Ce îl particularizează pe Alexandru Țipoia? Dacă i-am defini creația, care ar fi liniile mari ale lui Alexandru Țipoia, ce îl diferențiază în acest ansamblu de nume mari ale picturii noastre?

G.Ț.: Este cel mai interesant subiect pe care îl putem aborda. Dar e un subiect care deranjează. Și ca orice subiect care deranjează e lăsat alături, îl trecem cu vederea. Eh, eu am gândit întotdeauna: haideți să facem o expoziție să îi punem pe toți împreună. Numai văzându-i, în față, avându-i în față operele, una lângă alta, numai atunci putem să îi conștientizăm importanța artei lui Alexandru Țipoia. Aș spune, sigur, pot fi bănuit, de subiectivism. E adevărat, că tot ce gândim e subiectiv. E un subiectivism cu mare dorință de obiectivitate! E unul dintre cei mai interesanți artiști sub aspectul că e un artist creator, inventator… eu l-am comparat cu un cercetător științific transpus în lumea liniilor și a culorilor, a artei plastice! El a fost un cercetător permanent. Nu s-a mulțumit ca atunci când a găsit o formulă să o multiplice la infinit. El nu a fost un producător în serie, așa cum a fost Baba, Țuculescu, Ciucurencu, la alt nivel, fiecare în felul lui. Producător în serie! La Alexandru Țipoia nu există așa ceva, cu toate că pe anumite secvențe putem găsi anumite lucrări, dar asta este o preocupare interesantă! Prin dorința de a aprofunda anumite lucruri pe care le-a găsit interesante. Ce îl caracterizează și îl diferențiază de toți artiștii generației lui, pentru că sigur, lucrurile trebuie privite pe generații, nu putem să comparăm epoci diferite, nu are sens… deci în cadrul generației lui e un artist-cercetător, cel mai cercetător. Iar lucrul acesta deranjează. Cum am mai spus-o, am scris-o, publicul dorește să aibă un control asupra artistului, să îl recunoască, ceea ce numim stilul lui. Dar stilul nu înseamnă să faci la fel toată viața, nu asta înseamnă stil. Poți să faci la fel, fără stil, și poți să ai stil în cadrul unei cercetări continue și variate. Asta este ceva foarte interesant și lucrul acesta scapă publicului. Este una dintre cauze, că mai sunt și altele, dar una dintre cauzele majore este faptul că niciun expert în artă nu poate să îl pună pe Alexandru Țipoia într-un sertăraș în care poate să îl găsească. „Domnule, l-am pus pe Ciucurencu acolo, pe Baba acolo, pe Țuculescu acolo…” Pe Țipoia nu are unde să îl bage, că nu se încadrează nicăieri!